Numele de scenă, povestea unui refugiat

Cu 50 de ani de carieră muzicală în spate, cîn­tă­reața Sofia Vicoveanca își numără pe de­gete clipele fericite din perioada copilăriei. Tatăl său a fost luat prizonier de către ruși, iar ea împreună cu mama, Veronica Fusa, și cei trei frați ai săi s-au re­fugiat în Vicovul de Sus. Din gură însă nu știe a zice numai bles­teme, dar și cîntece de dragoste.

Femeie frumoasă cu ochi gră­i­tori, mărgele la gît, traista pe mînă și iubitoare de Dumnezeu. Așa i-au făcut românii icoana încă de pe vremea cînd Sofia Vicoveanca își desena tinerețea pe vechile discuri de pick-up. Acum spune că ro­mâ­nii au uitat-o. În special su­ce­ve­nii. Au denumit o stradă după nu­me­le ei și gata. Pentru ea nu e mare lucru, ar prefera însă să mai fie invitată de Revelion să cînte în centrul ora­șu­lui, să o mai cheme oamenii la nunți și botezuri.

Ar cînta și pe degeaba, de drag. În bucătăria ei de acasă, Sofia are altă bucurie în ochi. Cos­tumul po­pular o definește, însă nu uită să fie și femeia care face pia­ța pe stra­da Universității, cea care își păs­trează părul alb din res­pect pentru vîrstă și care iubește și frunzele, dacă i le-ai arunca pe sce­nă. „Cînd merg la o nuntă, nu-mi place să co­bor scena la nivelul evenimentului, eu urc nunta pe sce­nă! Îmi fac treaba ca într-un ade­vărat spec­tacol și merg mereu îm­brăcată în costum popular”.

S-a născut toamna, într-o zi plo­ioasă de 23 septembrie la To­po­răuți, cum se numea pe atunci lo­ca­litatea din Cernăuți. Abia că mai vrea să povestească. Se op­reș­te ca să-și aranjeze cocul, însă of­tea­ză în­fundat.

Tăt omu’ cîntă di jali, cînd îi ie­sî doru-n cali,

Du-ti dorule-n pustii, ce-mi cauți pricină mii.

Omul cinstit, și de Dumnezeu e iubit

Cum o alinta mama cînd era mică nici nu vrea să-și amintească. Pentru ea copilăria a rămas precum un cer furios în urmă. „Am fost refugiată, vai de capul meu, la șapte ani am învățat să cos, să țes, să aduc un strop de lapte în casă. Dumnezeu însă a avut grijă de mi­ne pentru că el iubește omul cin­stit. Lui Dumnezeu îi plac oamenii har­nici”. Așa a învățat interpreta de muzică populară.

Tatăl său a fost luat prizonier de către ruși după ce Bucovina de Nord a fost anexată Uniunii So­vie­tice, iar ea împreună cu mama  și cei trei frați ai săi s-au refugiat în Vicovul de Sus. De aici i se trage și numele de sce­nă, Vicoveanca, un nume parcă sortit. Și ei i se pare la fel. Nu a vrut să devină ve­detă locală, ea a fost predestinată să ve­selească omul. Nu poate ni­meni să o învețe pe ea lecții de istorie, știe cel mai bine cum răz­boiul a ma­tu­rizat copiii înainte de vreme.

Pentru ea, drama familiei a ră­mas ca o cicatrice du­re­roa­să și ines­tetică. Iar rușii – „oameni răi”. Au despărțit fa­milii într-un război care pe ei, re­fu­giații, l-au prins ne­pre­gătiți. Și-au părăsit case, gră­dini, animale și nu s-au mai întors niciodată. Iar co­pi­lăria ei parcă i se pare deodată fragment din­tr-un do­cumentar istoric ce a dat năvală astăzi pe la televizoare. Atunci, da­că plîngeai și te trăgeai de păr, nu rezolvai nimic. De aceea, ma­ma ei și-a luat copiii pentru a-i feri de greutăți și neliniști. Calea însă numai lină nu a fost.

Afacerea Sofiei, un muzeu popular

Spune că vocea pe care o știm noi nu o avea înainte, că i-a venit după ce a născut singurul său copil și că nu poate trăi în afara datinei. Sofia Vicoveanca și-a deschis pro­priul muzeu la Vicovul de Sus în care a expus 100 de costume po­pulare, atît femeiești cît și băr­bă­tești. „Din păcate, majoritatea nu pot fi purtate, au găuri. Am făcut acest muzeu pentru generațiile c­a­re se vor naște. Poate peste ani co­piii nu-și vor mai vedea buni­cu­țele țesînd ori împletind”. Cos­tu­mele le-a cules ca pe niște cîntece, tot din om în om, însă a primit și multe cadouri care au încîntat-o pes­te măsură. „Pe 1 octombrie am pri­mit de la domnul Gheorghe Do­linschi din Arbore o cămașă bătută în mărgele. Am mers cu ea anul tre­cut în emisiune la „Dănuț SRL”. Este dovada vie că gospodinele fac dintr-o mînă de mărgele o gră­dină cu flori”, povestește Sofia.

În lada cu zestre are însă și cos­tume pe care le-a primit de la Maria Ciobanu, Veta Biriș sau Ge­ta Postolache. Însă cine vrea să meargă să viziteze muzeul la Vicovul de Jos, trebuie să-l caute pe nea Ilie. Cînd interpreta nu este acasă, acesta ține în buzunarul de la inimă ciucurul de chei. Este blînd și tare vorbăreț cu oamenii. Sprinten și curat îmbrăcat, nea Ilie este ghidul perfect. Te ia repede de nu mai știi ce-i cu tine și te bagă în căsuța de lemn. Acolo te lasă să pri­vești cuferele, dantelăriile și măr­gelele cusute manual, apoi în­cepe să-și facă meseria, ca un ade­vărat profesionist. Nu știe școală, nu e angajat, este doar prieten cu interpreta însă îi face orice hatîr. Doar o vedetă are satul.

Poate ț’-am chicat cu drag, de-mi stai toată zîua-n prag,

Du-ti șî ti prăpădești, să tră­iesc, iar ominești.

„Am căutat să nu stric jocul marilor actori”

Tot acum, cînd nu prea mai este chemată la emisiuni și pe sce­nele din România, își amintește de un platou de filmare. La 68 de ani a trăit experiența al transformării prin joc. Sofia Vico­veanca a jucat în filme alături de mari actori. George Dinică, Ma­ia Mor­gen­stern și Horațiu Mă­lăele sînt cî­țiva dintre colegii de pe platou. A jucat cu drag, însă a simțit că locul ei nu este acolo. Pentru ea, actoria nu a fost o op­țiune, doar o încercare. Pe atunci era tînără și nu avea fire albe în păr. Amintirile îi dau năvală și spune că era bine. Exact ca în bancul cu cei doi veterani: „Primul: «Ții minte cînd eram noi în război și ne-au dus în Siberia?» Al doi­lea: «Da.» Primul: «Ce bine era.» Al doilea: «Cum era bine, ai îne­bu­nit?» Primul: «Eram ti­neri!»”.

Vocea a ajutat-o mai tîrziu și în acest domeniu, a făcut coloana so­noră la două filme: „Urgia” și „Ci­prian Porumbescu”. Mărtu­ri­seș­te în­să că i-a plăcut: „Am fost un ac­tor ascultător, îmi era frică să nu-mi zică regizorul că nu fac bi­ne. Am căutat să nu stric jocul ma­rilor actori”.

Un lucru este însă bătut în cu­ie, pe care Sofia Vicoveanca nu îl va trăda nici în ruptul capului. „Oriunde aș merge, la nuntă sau emi­siuni, am același repertoriu. Nu cînt la comandă. Și vă spun că nu am nici o melodie din creion, toate sunt din popor. Am străbătut satele române pe vremea lui Ceau­șescu și am adunat tot ce cînt acum”, și îngînă cîteva versuri.

ltimul album e ca un copil pen­tru ea, fața i se luminează brusc cînd vorbește despre acesta. Con­ține 24 de piese, iar titlul transmite mai bine starea de spirit de pe scenă: „Singură-mi fac voie bu­nă”.

Lumi lumi cini-n tine zice cî o duci bine,

Nu știe doru cît ține,

Măi, cine-ți zîci șî nu știi, lîngă mini fă-l sî vii.

„Unele au țîșnit mai tare din suflet”

Veselia e bună la casa omului, mai ales la cumătrii și nunți, însă Sofia simte că tot cîntecele de jale o fac să se simtă mai aproape de oameni. „Cel mai tare mă regăsesc în balade și în doine pentru că sînt mai aproape de oameni. Și la un concert dacă merg, oamenii vin de acasă, fiecare cu amarul lui și tot spre jale trag. Merg însă și cele de cumătrie sau nuntă, depinde de caz”, spune ea. Mărturisește că nu a fost niciodată mîndră și că statutul de „doamnă a Bucovinei” și l-a căpătat prin prestație și nu prin alte mijloace. De soțul ei nu poate po­vesti și nici nu vrea. Sînt vremuri prea tulburi și spune că ar fi mai bine dacă ar omite o parte din via­ța ei, „din respect pentru public”. Pen­tru Paște spune că își va pre­găti singură masa cu toate bună­tă­țurile tradiționale. E musai, mai ales cînd toată lumea o știe de gos­po­dină. Însă cum face, cum nu fac­e, tot la cîntec se întoarce. „Nu există o melodie preferată. Este ca mîna cu cinci degete, nici unul nu seamănă cu celălalt și toate sunt importante. N-aș fi drepată față de mine dacă aș alege. Este adevărat, unele au țîșnit mai tare din suflet, însă în toate eu am pus muncă și dragoste”.

Ca sî vadî doru’ meu șî sî știi ci îi greu,

Cî-i atît-amar șî rău, lacrimile-mi curg pîrău,

Ardî-ti dorule focu, ci caț’ cu mine-n tăt locu’,

Du-ti șî ti prăpădești, sî trăiesc iar ominești.

Paula SCÎNTEIANU