O republică pentru un vot

Cu o zi înaintea alegerilor, zăpada spală păcatele electorale și începe „bo­tezul” basarabenilor. Sîmbăta e mai rece și mai gri decît orice altă zi din această lună. La Chișinău, doar strada Ște­fan cel Mare simte aglomerația, ce­lelalte par a fi părtașe la o conspi­ra­ție stranie. La cafeneaua din complexul comercial Unic viața merge în le­gea ei. În față cu o bătută, o învîrtită sau un suc de fructe fiecare își ceartă gîndurile. Cînd televizorul începe să arunce din difuzoare versurile cîn­te­cului de îndemn la vot „Lume, lume, soro, lume”, toți tresar și se opresc. După cîteva secunde, melodia se pier­de printre mișcările de farfurii și furculițe. De cuțit nu are nevoie nimeni. „Dar ce să tai cu el?!”, spune mirată femeia din spatele vitrinei cu bunătăți, de parcă curajul se găsește în altă par­te.

Muzica vine din Est

L-am căutat nu departe, ci în față la Guvern. Acolo se ștergeau urmele ultimului concert electoral și se dezgolea un tablou curios, din carton și scîndură. Autorul lui este Tudor Au­rel Pînzari, un soldat din Căușeni ca­re a participat la războiul din Tran­s­nistria. „Am crezut că sînteți ruși, d-as­ta nu v-am dat drumul prima da­tă”, îmi spune bărbatul tras la față. Din luptă s-a ales cu o rană în dreapta ca­pu­lui, cu o comoție cerebrală și cu ca­sa luată. În ziua votului se fac două luni de locuit în fața Guvernului, timp în care a adunat doar cîteva pro­misiuni fără aco­perire. „M-am săturat, îmi dă cu cio­canul în cap și cu securea mă ta­ie. Filat ne-a zis că ne dă un ajutor, dar nu s-a întîmplat nimic. Tot ruși au adus aici la concert, de ce nu au adus mai multă muzică din România ? Eu șed în fața lor și nu mă văd. Toți sînt cum­părați de stat și voturile vor fi la fel», îmi zice cu atenție.

La numai 35 de kilometri de capi­tală e orașul Hîncești, care se întinde timid pe cîteva dealuri. Aici primarul a avut grijă ca eroii țării să fie slăviți. De două zile s-a dezvelit o statuie au­rită în memoria celor care și-au pierdut viața în conflictul armat din 1991-1992 și s-a luminat cerul Hîn­ceș­tiului de artificii. Blocuri îm­proș­cate cu ci­ment, străduțe găurite și oa­meni amor­țiți în spatele gardurilor. Hîn­cești este un oraș vechi de 510 ani, care respiră greu. La un balcon este agățat un banner liberal cu stejar, în parcarea din centru o mașină persona­lizată cu în­sem­nele Partidului De­mo­crat din Mol­dova, iar după cîteva rînduri de case drapelul României stă drept ușă la o cocioabă de lîngă sediul Ser­vi­ciului de Informații și Securitate.

„Mergem să votăm, dar tot nu știm cu cine să ținem, că la noi a venit și i-a făcut buzunare groase la buliba­șa, la șeful nostru, dar noi ce avem de cîștigat? Eu sînt țigan, doamnă! Pe mine mă primește în România?», îmi arată nemulțumirea Colea, turtindu-și bereta de marinar, îngălbenită de ani.  Imediat Ion, un angajat al unei firme de gaz se oprește la cîrciuma „San­du” și între 50 de grame de tărie și un fum îmi spune :„ne-am ales cu fu­la­re, chi­pie și să nu merg să votez? Merg, îl aleg pe Ghimpu, că măcar mi-a dat ceva”.

Cînd ies din Moldova, întunericul devine singurul complice la ce va să vină, iar simțurile basarabenilor par să se trezească. Cînd în balanță stă de­mo­crația, puțini sînt cei care vor să co­menteze, ei se mai tem acum doar de cît de dureroasă va fi fi amprenta ștampilei pe sufletele lor.

Diana IABRAȘU