Oamenii care nu-și vînd meseria în supermarket

În piețe timpul se mă­soară altfel, iar oa­menii-s mai vii și mai colorați, de parcă sufletul le răsare prin piele și li se așază pe chip. Sînt cînd calzi și blînzi, cînd puși pe șotii sau răi precum smoala cu care își mai astupă găurile din acoperișurile tarabelor. Într-o lume plină de supermarketuri ei sînt însă mai aproape de oameni, le ascultă doleanțele și încearcă să le aducă cîte un zîmbet cu o poantă sau o vorbă bună. Puțini însă sînt atenți la poveștile lor și puțini vor să le afle oful.

Cumpărături măsluite

În piața din Alexandru cade o ploa­ie măruntă iar vîntul șfichiuiește crunt obrajii și înțeapă trupurile cu mii de ace reci. Bălți murdare pătează trotua­rul și stau în calea trecătorilor la fie­care pas, făcîndu-i pe cei care se pe­rin­dă prin fața tarabelor să se simtă ca într-o cursă cu obstacole. „Piața-i ca o a­utostradă. Are anumite ore cînd e pli­nă, cînd ies oamenii de la muncă. Sau e goală, ca acuma, că oamenii-s la serviciu”, îmi explică Bursuc, bărbatul de la prima tarabă, transformîndu-și din­tr-o dată privirea pînă atunci ve­se­lă, în una caraghios de serioasă. E mi­cuț, cu burtă, aproape rotund și are tras un fes negru pînă peste ochi. Vinde în piață de cinci ani, de cînd „am ieșit de la facultate. Mi-a zis nevasta că mă la­să dacă mă întorc la școală. Mai fac cursuri, dar la fără frecvență, cînd mă supără cîte unul și-l meditez la fizică”. Începe să rîdă și își ridică căciula pînă pe vîrful capului, se uită în jur „să nu vină șefa”, apoi scoate de sub tarabă o sticlă de un litru de bere. Vinde „ce-mi aduce patroana, o grasă pentru care lu­crez”, zice acesta fără chef, dar acum mai are doar cartofi, morcovi, varză și ardei gras.

„Hai, mătușă, ce să-ți dau?”, o îm­bie băr­batul pe femeia care se oprește în dreptul tarabei sale. Aceasta îi cere un kilogram de ardei gras la zece lei și cinci kilograme de cartofi la un leu și cincizeci. Bursuc așază rapid un li­ghean din tablă pe cîntarul electric, ca­re pînă atunci arăta zero. Acesta își schimbă i­me­diat cifrele la 250 de gra­me și abia apoi bărbatul începe să sti­vu­iască cu grijă în recipientul de metal și cumpă­răturile bătrînei. A cîntărit în trei ture și de aceea sacoșa acesteia a devenit cu 750 de grame mai ușoară, chiar dacă femeia a urmărit cu grijă miș­cările băr­batului. Nu a observat cum acesta la fi­e­­care lighean umplut bă­ga în buzunar banii pentru greutatea re­cipientului în care cîntărea. Mă vede că i-am înțeles miș­carea și brusc uită de mine. Își gă­sește treabă, se învîrte de cîteva ori în căutarea vreunui lucru de făcut apoi roa­gă pe cineva să aibă grijă de marfă și se face nevăzut.

Copilărie printre negustori

La cîteva tarabe mai departe, E­le­na vinde portocale. În fața ei stau sti­vu­ite pe mai bine de zece rînduri fruc­tele parcă toate de aceeași mărime. E micuță, dar cocoțată cu picioarele pe scăunelul din spatele mesei îi privește pe toți de sus. „Cele mai dulci portocale de aici luați”, sare de pe turnul în care era urcată tînăra machiată strident cu albastru și îmbrăcată doar cu o geacă scurtă și subțire de fiecare dată cînd vreo persoană se oprește să-i cer­ce­teze marfa. Are 30 de ani și vinde în piață de la 12. „Ce să facem? Să fu­răm? Ne des­­curcăm cum putem. Cum­pă­răm mai ieftin de aici, dăm mai scump în altă parte și tot așa”, spune răspicat femeia, uitîndu-se parcă cu ură către colțul sca­unului pe care îl lovește tot mai tare cu piciorul. Mai are cinci frați și fiecare e stăpîn pe cîte o masă aici în piață, în altele din Iași sau în Bazar. Părinții ei tot cu asta s-au o­cupat, dar „acum mai au doar un bar în Mircea. Ies mai puțini bani dar nu mai stau în frig. Sînt bătrîni și nu mai pot”, le scuză su­fe­rin­ța vînzătoarea. La școală a ajuns rar și a­bia a terminat ze­ce clase „că erau obli­gatorii și mă treceau profesorii din mi­lă”, iar timpul și-l petrecea făcînd ne­goț.

Îi plăcea să știe că are mereu bani, că după o zi de stat în piață își putea cum­­păra ce-și dorește și că nu depinde de ceilalți. Părinții, plecați de dimi­nea­­ță și pînă în noapte, uitau de multe ori de copii, iar bani le dădeau „ce li se scur­­gea printre degete”. Așa a ajuns, d­upă ce a învățat secretele meseriei vînzînd la taraba alor ei, să roage pe cei care cum­părau en gros din alte pie­țe să-i aducă și ei cîte o lădiță cu fructe sau legume. „Du­pă aia mă lipeam eu de cineva cu un cîn­tar și dădeam mar­fa mai scump. Ce-mi ieșea strîngeam, ca să iau și mai multă marfă.”

Se o­preș­te apoi din povestit și în­ce­pe să zîmbească. Deschide telefonul și-mi arată o poză cu fetița ei în unifor­mă școlară. Erica, copilul din foto­gra­fie, nu-i mai mare decît era Elena a­tunci cînd a început să pună greutăți pe talere și să răstoarne marfa în desaga clienților însă „ea nu are ce călca în pia­­ță. Să facă carte și să plece de aici. Să facă altceva”, spune femeia cu ace­eași ură de mai devreme.

Pe soțul ei l-a întîlnit tot în piață. El era însă la taraba cu mici. „Acuma nu mai este aici, că nu mai au voie, dar înainte coadă era la grătar. Mie îmi plă­cea de el că mereu se spăla pe mîini, era curat și mirosea a mîncare”, rîde a­ceas­ta rușinată. Bărbatul femeii aduce acum mașini din Germania pe care le vinde în țară. „Pleacă numai la comenzi. Cli­entul îi zice ce vrea, cît dă pe mașină și el oprește trei sute de euro, banii lui.” Reușește uneori să a­du­că și cinci sau șase mașini într-o lu­nă și din cauza as­ta a lăsat taraba pentru volan.

Fluxul de pași se întețește tot mai mult, semn că oamenii au început să ia­să de la serviciu, iar vîntul suflă parcă mai amarnic. Vînzătorii de la ta­ra­be abia dacă-mi aruncă priviri cînd află că nu vreau să le cumpăr marfa și-și afundă și mai tare fața în fularele le­ga­te strîns la gură. Vremea se răcește parcă mai tare și o dată cu ea dispare și ve­selia de pe chipurile piețarilor din Alexandru.

Precupeața certată cu ispita

Dacă în Alexandru forfota abia reîn­­cepe, la Hala Centrală comercianții deja își strîng în cutii marfa. Tanti I­lea­na, femeie trupeșă, roșie în obraji, îmbrobodită cu un batic înflorat și cu o vestă din lînă peste geaca vișinie, bu­to­nează lent telefonul de care stă agă­țată o cruciuliță roșie. Nu se îndură în­că să plece acasă. „Unde s-o mai vă­zut să pleci din piață cu marfa ne­vîn­dută sau cît mai este soare pe cer?”. De cînd a început postul vinde la ta­ra­bă „doar verdețuri. Dacă numai asta are voie o­mu’ să mănînce eu de ce să-i dau altceva?”, încearcă să mă con­vin­gă precupea­ța. În restul anului vinde însă ală­turi de bărbatul ei carne în CUG, „un­de avem niște frigorifice. El pune pe porții carnea și eu o vînd”, îmi poves­tește aceasta vesel despre afacerea de familie.

Nu a mai mîncat carne și nici nu a mai vîndut de cînd i-a promis lui Dum­nezeu că o să țină toate posturile dacă îi scapă copilul de spital. „Era țintuit să­răcuțul la pat, cu febră, era galben ca o lumînare topită, iar doctorii nu-i gă­seau de leac. Atunci am scris un a­ca­tist și am jurat că nu mai pun gura pe car­ne în post dacă-l scapă”, povestește fe­me­­ia simțind parcă fiecare fior al a­mintirii, și apăsînd cu luare aminte toa­te cuvîntele. Băiatul și-a revenit în doar cîteva zile de la legămîntul care a fă­cut-o pe vînzătoare să pu­nă rugăciunea și Biserica pe primul plan. „La Carte spune că-i vai de cel prin care vine is­pita, că mai bini este lui să-și lege de gît o piatră de moară și să se arunce în mare. Mă tem să-mi iau acum cuvîntul înapoi de la Dum­ne­zeu”, spune smerit precupeața. Cînd pi­că­turile de ploaie se întețesc tot mai tare și nici acoperiș și nici umbrelă nu are deasupra capului femeia începe totuși să-și pună în cutii marfa.

Oamenii trec absenți printre tarabele rămase goale. Doar tanti Ileana și alte patru persoane mai păzesc tarabe­le peste care cad stropi tot mai furioși. O fetiță de zece sau doispre­ze­ce ani vin­­de în dreptul scărilor care dau înapoi în stradă iconițe micuțe din carton. Își șter­ge din cînd în cînd nasul cu mîneca a­poi ascunde mîinile în buzunarele ge­cii largi cînd nu vede pe nimeni în jur. Cîntă ceva despre pri­măvară, floricele și soare și cere de la trecători cîte un leu pentru un sfînt.

Tarabele zîmbetelor triste

În piața din Tătărași vremea urîtă par­că nu este simțită de vînzători. Me­se­le sînt foarte aproape unele de al­te­le, oamenii se înghiontesc ca să treacă dintr-o parte în alta, glumesc și rîd, „ca să se scurgă timpul”.

În zona cu lactate este parcă cea mai multă veselie. Liviu, un băiat î­nalt, blond și cu ochii albaștri vine din Bo­toșani. Are acasă aproape 900 de oi și zilnic este în piață cu caș, brînză sau zer. „Mătușă, dacă te pup îmi dai și mie un măr?” întreabă băiatul făcîndu-mi ștrengar din ochi. „Dacă-mi iei fata de soață îți dau și mai multe”, intră bătrîna de la taraba de vizavi în jocul băiatului. „Un­de că ista nu-i bărbat de casă ci-i place să meargă din casă în casă ca popa”, intră în vorbă altă fe­me­ie, iar glumele se țin lanț.

Liviu ascultă bancurile celorlalți, dar are grijă mereu la marfa sa pe care o aranjează atent, o taie în părți perfect egale iar apoi întinde cutele de la ha­latul alb. Are 28 de ani și zece angajați care mulg oile, le pasc și au grijă să nu le lipsească nimic. A prins dra­gos­tea de necuvîntătoare de la tatăl său, geambaș de animale, dar „nu mi-a plăcut nicioda­tă să merg să negociez cu omul, să iau de aici mai ieftin și să vînd mai scump în altă parte.” De ace­ea a ales să-și facă o stî­nă și vesel și mîn­dru spune tuturor că el e cioban, doar că nu a învățat încă să cînte din fluier.

Lîngă el, pe alt rînd de mese, tanti Maria a venit în piață să vîndă smîn­tî­nă. Abia se vede din spatele tarabei și ca să-și facă clienții atenți că masa nu-i părăsită se mai ridică cu picioarele pe o băncuță din lemn.

Are 81 de ani, dar vine cel puțin o da­tă pe săptămînă în piețele din Iași. „Dragu’ babii, am venit de ieri cu două sacoșe cu lapte, brînză, smîn­tînă și ouă și am dormit acolo, pe colț, învelită cu niș­te pături și cartoane ca boschetarii”. Își ascunde fața în unul din colțurile ba­ticului și oftează. Nu a reușit să-și dea toa­tă marfa și, ca să nu mai plătească au­­to­­buzul pînă acasă, a preferat să doar­mă în piață. „Dau 20 de lei pe zi ca să iau taraba, și dacă pun și 26 de lei pe drum muncesc degeaba. Pensie am de la CAP și abia dacă îmi cumpăr pas­tile”. Glasul i se inundă de emoție și cu­vintele parcă i se opresc în gît. Sin­gurul copil pe care îl are e la Ti­mi­șoara și o mai vizitează de hramul bisericii din sat și uneori și la Paște, așa că unicul sprijit îi este băr­batul, cu trei ani mai bătrîn. „Am ră­mas amîndoi do­uă cioate pe pămînt. Sin­­gure și aș­tep­tăm să ne înghită pă­mîn­tul și viermii.”

***

Norii parcă au devenit nehotărîți. Nu știu dacă să-și dea drumul la ploaie sau să se oprească și își trimit stropii în rafale, asemeni unor cuiburi de mi­tra­lie­re. Băltoacele s-au lărgit așa că oa­me­nii nici nu se mai obosesc să le o­co­leas­că și pașii lor împrăștie apa de un gri po­somorît în toate direcțiile. Abia cînd lu­ciul murdar se liniștește lasă să se vadă clar, ca printr-o fereastră, chipul unui zar­­­zavagiu care tocmai își strîngea mar­fa.

Andrei MIHAI