Oamenii cu suflet de răchită

La Heci, în familia Toderașcu, tatăl și copiii dau via­ță nuielelor așa cum au învățat de la bătrîni și cum nicăieri în țară nu se mai face. Îi caut întrebînd numele de familie, dar nimeni nu îi cunoaște. Doar cînd pomenesc de răchită toți ridică sprîncenele a aducere aminte și mă trimit la „Coșarcă”, asta e po­recla pe care le-a dat-o gura tîrgului.

I-am găsit pe toți trei în atelier, tatăl, fiul și fiica. E o cameră mică, cu pereții de lut și tavanul de scîn­dură, iar de undeva de sus atîrnă un bec prăfuit. Casa este construită în stil evreiesc cu o ușă care dă în drumul mare ca la o veritabilă pră­vă­lie. Acasă vînd și produsele îm­pletite de ei. „Așa le șade bine u­nor antreprenori”, rîde Lilian To­de­rașcu, stîlpul căminului. Fie­care are locul lui. Bărbatul stă pe cel mai înalt scaun chiar lîngă ușă, Alexandru, fiul, la geam, iar An­cu­ța cea mică aproape de sobă. Toți au mîinile moi și albe ca varul de la salcina din crengile pe care le mînuiesc cu foarte mare grijă, dar, în același timp, cu brutalitate.

Toderașcu cel bătrîn este un băr­bat bine făcut, cu ochelari mari și rame groase care îi alunecă adesea pe nas cînd se apleacă deasupra împletiturii. Nu tace niciodată, iar prietenii spun despre el că este „nepotul lui Ion Creangă”. Băiatul este spătos și are alura o­mu­lui care n-a văzut spitalele de­cît din stradă. Pielea lui care încă își mai păstrează din bronzul verii, iar obrazul neras spun că este un om muncitor și dur. Doar ochii blînzi și sprîncenele stufoase îl fac cuminte. Fata are mîinile delicate și tremurînde, iar părul lung și negru este prins într-o coadă care îi curge pe gîtul subțire. Timidă, parcă nu a vorbit niciodată, ea doar aprobă ceea ce spune tatăl ei.

Coșarca nu se face, se moștenește

Lui Lilian i se spune destul de des că s-a măritat. Asta pentru că după nuntă s-a mutat în localitatea natală a soției. S-a născut într-o familie de meșteșugari dintr-un sat de pe lîngă Vaslui, iar dragostea l-a dus mai spre nord. „Mă trag dintr-o familie de meșteri populari. Bu­nicul meu a fost dogar, dar făcea și împletituri. El, la rîndul lui, pe toți copiii lui i-a făcut meșteri populari. Am un unchi care a fost fierar, do­uă mătuși care au fost croitorese lemnari, tîmplari și așa mai de­parte. Și cînd se adunau toți ăștia, făceau o casă de la A la Z. Unul fă­cea soba, altul făcea mobila, altul tîmplaria și tot așa pînă era gata, iar bunicul coordona treaba”, po­ves­tește bărbatul precipitat în­vîrtind între degete nuielele udate cu apă de la fîntîna de peste drum. El împletește de cînd era mic, nu mai ține minte cîți ani avea cînd a luat pentru prima oară în mîini nu­iaua de răchită. Astfel, de la moș Ionică, bunicul lui, și pînă la copii, au ajuns numeroase secrete despre cum trebuie recoltată, curățată, fiartă și împletită răchita.

Și Anca și Alexandru fac acest lucru tot din pasiune. Bă­iatul, cînd abia împlinise zece ani, povestește mama, a înfipt cîteva bețe în pămînt și răsucea altele prin­tre cele în poziție verticale. În timp ce lucra, tatăl tăcea și observa. „Eu l-am lăsat să se joace. S-a ju­cat pînă într-o zi în care l-am che­mat să mă ajute la treabă. I-am pus be­țele în mînă și după ce i-am ară­tat cum se face a prins repede”. Acum muncește cot la cot cu tatăl său, iar uneori mîinile mai tinere și mai agile îl ajută să termine mai repede un coș. „Eu le-am spus co­piilor mei că ce se naște din pisică, șoareci mănîncă. Le-am spus să nu pună mîța în lanț că n-o să latre și le-am spus și să nu încerce să învețe cîinele să prindă șoareci. S-ar putea ca unul dintr-o sută de cîini să prindă șoareci, dar nu este sigur. Mai bună șansă decît să facă ce au făcut și strămoșii lui nu există”, și își aduce aminte de anii în care Alex voia să devină preot. I-a dat voie, l-a îndrumat la biserici și la diferiți preoți ca să le ceară sfatul, dar, într-un final, așchia s-a întors înapoi la trunchi. „Eu nu-s popă, bunicu-său nu-i popă. Ce șansă are el să se angajeze popă?”, ridică din umeri cel care stă pe scaunul mai înalt, aprobat apoi de fiul său.

Ei au moștenit o avere din bă­trîni. Au învățat secretul împletirii și l-au dezvoltat. La început Lilian a făcut doar coșuri simple cu bețe necojite, dar timpul și concurența copiilor l-au făcut să vrea mai mult de la el. A început să inventeze modele de împletituri, mode­le de coșuri. Cînd a crezut că mo­delele s-au terminat a început să împletească mese, scaune, rame pentru tablouri, suporturi pentru veselă și rafturi pentru papetărie.

Meșteșugar cu diplomă

Coșărcarii nu se laudă cu îm­ple­titurile care sînt peste tot pe lîngă casa lor, ci cu teancurile de diplome cîștigate la expoziții și con­cursuri naționale. Peste cinci­zeci de hîrtii „care atestă calitatea de meșteșugar” din Bacău, Neamț, Ro­man, București, Su­cea­va, Bo­to­șani, Vaslui sau Cluj înfoliate atent sînt „rodul aprecierii oa­me­ni­lor care știu cîte ceva des­pre cultura națională”, spune se­rios Li­lian.

Artistul cu muza de nuiele

Au ținut și cursuri pentru copii, dar de nimeni nu se leagă nuiaua cum se leagă de ei. Programele prin care au dezvoltat aceste pro­iec­te sînt acțiuni ale asociațiilor din care meșterii din Heci fac par­te. Lilian este membru în două astfel de organizații, iar fiul, doar într-una. „Sînt la modă asociațiile de meșteri populari. Pe noi ne ajută foarte mult pe plan psihologic că facem parte din ele. De ce? Pentru că există o tendință a oamenilor de a-i eticheta pe cei pe care nu îi înțeleg și de a-i face nebuni. Ei nu se gîndesc că poate ei sînt proști și nu înțeleg ce e cu acea persoană. Cînd ne întîlnim acolo cu o sută de meșteri populari ne dăm seama că nu sîntem singurii nebuni de pe fața pămîn­tu­lui”, și îmi mai spune că atunci cînd se întîlnește cu colegii de breas­lă prinde curaj, iar dacă nu, are tendința de a se lăsa păgubaș. Este supărat că din asemenea stru­c­turi fac parte și persoane care nu produc, care „fac bișniță”. Ei au „chinezării”, zice el.

Prin Asociația Meș­te­șu­ga­ri­lor din Moldova și cea a Meș­terilor Populari din Bucovina a ieșit în lume cu ceea ce avea acasă și nu a vîndut numai prin tîrgurile din satele învecinate. „Înainte să fiu în organizațiile astea eu nu știam că am acest statut, eu știam că împletesc nuiele, dar niciodată nu mi-am propus să fiu meș­teșu­gar”, a aflat de la Victor Mun­tea­nu, directorul Muzeului Etno­gra­fic, care l-a vizitat pentru că auzise de talentul său și al copiilor săi.

Meșterul care cîntă la împletitură

De supărarea pe „bișnițari” și „chi­nezării” l-a tratat Tudor Gheor­ghe care este un „mare om”. Cît timp coșurile se îm­ple­tesc unul după altul pe planșete un aparat vechi zbîrnîie Radio Iași fără un semnal prea bun în atelier. Acolo l-a auzit pe artist, într-un in­terviu despre calitatea muzicii, spu­nînd răspicat reporterului: „Dom’le, eu nu mă mai adresez tu­turor proș­ti­lor!”. De atunci a de­cis să nu mai scadă nici prețurile ca de la el să cumpere doar cu­nos­că­torii care sînt dispuși „să in­ves­tească într-un coș care să-l țină cel puțin trei ani”.

Tot de atunci nu mai umblă du­pă nuielele din flora spontană. A devenit și distribuitor pentru el însuși. „Am în grădină nuiele pe vreo șase prăjini de pămînt cultivate de mine. Am pe culori, roșii, verzi, galbene. Am pe soiuri, Ri­gi­da, Diminaris”. Împreună cu fa­mi­lia le prășește, plivește, le stropește cu substanțe împotriva dău­nă­to­rilor și le udă în fiecare vară „și de cîte două ori pe zi dacă e nevoie”.

Un singur lucru regretă Lilian și familia sa, acela că oamenii cum­pără kitsch-uri și munca lui „nu este destul de apreciată”, dar își în­groapă zîmbetul amar și of­tea­ză așteptînd ziua “în care omul va ști care coșarcă e coș”.

***

O poveste cu final fericit

Demult, trăia într-un sat un îm­ple­titor de nuiele. Trudea cu tra­ge­re de inimă la meșteșugul său și tră­ia mulțumit alături de nevasta și de fiica sa.

Într-o zi, un înalt dregător care tre­cea călare, cu suita, prin acele lo­curi, văzu preafrumoasa fată um­plîn­du-și ulciorul cu apă. Și atît îi plăcu dregătorului chipul și pur­ta­rea fetei, încât se gîndi s-o ia de so­ție. Trimise el, degrabă, pe­ți­toa­re. „Înaltul dre­gă­tor vă face cinstea să o ceară pe fata voastră de soață, spuseră ele împletitorului de nu­ie­le”. „Cinstea e mare, într-adevăr, iar despre dre­gă­tor norodul vor­beș­te numai de bine. Dar, îna­inte de a-mi da fata, vreau să știu dacă cel ce vrea să-mi fie ginere cu­noaș­­te vreo meserie. Adică, dacă la o nevoie ar putea să-și cîș­ti­ge traiul așa ca mine”. „Ce gânduri ai, omu­le! se miră pețitoarele. El e ditai dre­gă­to­rul. Ce-i trebuie lui me­se­ri­e? E om bo­gat.”

„Eu nu zic că nu-i așa, numai că eu vreau ca ginerele meu să știe o meserie trudnică, cinstită”.

Cum înaltul dregător dorea mult s-o ia pe fată de soție, se îm­brăcă în straie de om nevoiaș și co­lindă pe la fel de fel de meș­te­șu­gari. Pînă la ur­mă, tot împletitul de nu­iele învăță și, în scurt timp, iz­buti să de­vi­nă el în­suși meșter.

„Aflînd cum stau lucrurile cu cel ce vo­ia a-i fi ginere, tatăl fetei își dă­­­du încuviințarea și nunta se fă­cu”.

Nu trecu mult și, prin intrigi, tî­nărul dregător pierdu bunăvoința domnitorului. El fu scos din înalta sa funcție, iar averea i-a fost luată, în­cerca să dobîndească o altă func­ție, dar nimeni nu îl asculta, de tea­mă să nu-și atragă mînia domni­torului. Atunci își aduse omul amin­te că știe o meserie și se apucă să muncească alături de socrul său. Tînărul lăudă, în sinea sa, bunul simț și dreapta ju­decată a socrului. Muncind cinstit, el se bucură de stima tuturor ce­lor din jurul său și a trăit fericit pînă la adînci bă­trî­neți.

Victor ILIE