Orașul lalelelor crescute din sînge

Între 1949 și 1951, „orașul lalelelor”, după cum mai este cunoscut Piteștiul, a tăiat de la rădăcină. Sub o așa zisă încercare de „reeducare”, în jur de 600 de studenți au fost torturați atît fizic cît și mental, obligați să se lupte cu cei mai buni prieteni ai lor și puși să se lepede de credință. Dintre aceștia, 11 și-au pierdut viața, și mult mai mulți nu au mai fost la fel după ce au fost eliberați. O parte dintre vinovați, printre care și administratorul închisorii, au fost grațiați imediat după finalizarea procesului.

Dom’le, sînt lucruri care nu se pot po­vesti. Nu că sînt jenante, nu că sînt umi­litoare, dar te desființezi ca gîndire su­fle­tească, ca om.
– Gheorghe Stănică – arestat la 27 de ani.

Orașul lalelelor respiră blând, ca după o seară ploioasă de mai care-și caută culoarea printre nori. În centrul Piteștiului, mai toată lumea știe de închisoare însă puțini știu exact și un­de se află. Dincolo de Aleea Florilor, după un „pe-aici pe undeva” și un „ve­deți după niște blocuri”, ajung în sfîrșit pe strada Negru Vodă 30. Din exterior, clădirea albă și modestă cu ar­hi­tectură socialistă nu te face să te gîn­dești că a găzduit o scenetă maca­b­ră și o rană care încă nu s-a coagulat.

FOTO Simina Badica

La intrare, Maria Axinte, pro­prie­tara a o parte din ce-a mai rămas din închisoarea pe care de curînd a trans­format-o într-un memorial, așteap­tă c-un zâmbet și c-o poveste. În clă­direa pe care a moștenit-o de la tatăl ei, își amintește cum în copilărie n-a avut niciodată curaj să meargă la sub­sol. Auzise doar cum acolo, de­ți­nu­ții politici erau torturați cu picătura chinezească, însă nu știa exact ce în­seamnă asta. Nici profesorii pe care astăzi îi vede vizitînd holurile fostei închisori n-au îndrăznit vreodată să-i explice ce s-a întîmplat.

În 2011, la un an de la ab­sol­vi­rea unei facultăți de artă și design în Lon­dra, după ce a aflat mai multe des­pre „experimentul Pitești” din cărți și de la foști deținuți, a pornit o fun­da­­ție și a decis să păstreze vie memoria locului.

Povestea închisorii începe în 1937, cînd autoritățile au decis să cons­tru­iască clădirea peste rămășițele unei alte închisori, care conform unor do­cumente „săpate” de Maria, da­tea­ză din secolul al XIX-lea. Primii deținuți a­jung în 1942, cînd „mai mulți fră­țiori de cruce sînt prinși la mijlocul conflictului dintre Antonescu și miș­ca­rea legionară. În general sînt copii de 16-17 ani, dintre care unii au ieșit în ‘44, iar alții au rămas inclusiv pînă în ‘64, cînd vine a doua detenție”, pre­ci­zea­­ză Maria, invitîndu-mă pe holul îne­cat de umbră.

Ghidul mai adaugă că în 1946, regimul comunist impune o catego­risire a închisorilor, corpul din Pitești devenind o temniță exclusivă pentru studenții care se opun regimului. Trei ani mai târziu, încep „valurile mari de arestări”, odată cu așa numita ree­ducare care a produs bătăi și torturi brutale pînă în 1951, cînd aceasta se oprește, iar la închisoare încep să a­jungă alte tipuri de deținuți politici.

În 1977, închisoarea ajunge să fie dezafectată, iar în contextul indus­tria­lizării și al dezvoltării orașului, clă­­di­rea ajunge sediu al trustului de cons­­trucție industrial. La doi ani după Re­voluție, edificiul ajunge să fie privatizat, împărțindu-se în zece firme, din­tre care au supraviețuit doar pa­tru. Una dintre ele i-a aparținut tată­lui Mariei. Astăzi, doar partea care a ajuns în mîinile femeii mai păs­trea­ză din atmosfera sinistră a trecutului.

Pe ruta lui „T”

De ce au fost atunci studenții? Pen­tru că studenții erau prin definiție, nu nu­mai la noi, sectorul dinamic al socie­tății. Sectorul care pune întrebări in­di­ferent de domeniu. Pune întrebări, aș­teap­tă răspunsuri, și caută să le găsească.
– Petru Cojocaru – arestat la 22 de ani.

Dincolo de pereții tăcuți, ghidul mă duce pînă într-o curte inte­rioa­ră, transformată într-un cimitir simbolic. La capătul din față, acesta este umbrit de un bloc aproape terminat, ridicat peste o parte din coaja fostei închisori. Pe un banner uriaș, lîngă un număr de telefon, aflu că apartamentele sînt de vînzare.

„De ce s-a făcut aici un cimitir sim­­bolic? La Aiud și Gherla, existau gropi comune, sau cel puțin, în con­știința comunității locale, la margi­nea orașului exista un anumit loc un­­de se aruncau trupurile celor care mu­reau în închisori. La Pitești nu există pentru că au murit 11 persoane, nu­mai în timpul reeducărilor, într-o pe­rioadă foarte scurtă, de trei ani, iar noi nu avem vreun indiciu unde ar fi putut ajunge trupurile. Așa că le-am făcut acest cimitir simbolic aici”, ex­plică Maria, care îmi povestește și des­pre cazul unei femei care și-a pierdut părinții și trei frați în mai multe închisori politice, fără să afle vreo­da­tă ce s-a întîmplat cu trupurile lor.

Ne întoarcem din cimitir, înapoi pe holul îngust și coborîm pe niște scări circulare pînă în subsolul sco­rojit, pe lîngă care Maria se juca cînd era mică provocînd monștrii de la ca­pătul scărilor, și cu grijă să nu intre pe teritoriul lor. Acum, jos nu au mai rămas decît fantome și bruma timi­dă a luminii care-și face loc prin gea­murile mici și ruginite.

FOTO Simina Badica

Fiecare cameră de la subsol a fost amenajată astfel încît să reprezinte un pas prin „fenomenul Pitești”. Prima cameră în care intrăm sem­nifică sosirea la închisoare. Stu­den­ții ajungeau de regulă cu trenul, înghe­suiți în niște vagoane speciale fără geamuri și aerisire. Ghidul îmi spune că uneori, drumul pînă la Pitești era întîrziat în mod special pentru a le pune răbdarea la încercare viitori­lor deținuți, care ajungeau nemîn­cați și bătuți.

Pe o măsuță albastră și pătră­țoa­să, lumina cade uniform și dezvă­lu­ie o parte din mărturiile celor închiși aici. În mijlocul mesei, o machetă rea­lizată de Gheorghe Pop, un fost de­ținut, amintește de cum arăta locul cîndva. Maria îmi atrage atenția că temnița are forma literei T și că la un moment dat, subsolul în care ne aflăm era inundat. Ca formă de izolare, cei închiși aici trebuiau fie să stea cu cartofi pe lîngă ei, de care să nu se atingă, fie erau obligați să stea în apă pînă la brîu și lăsați să reziste așa mai multe zile la rînd.

Sărbătoarea neagră

Ăsta era el (n.red.: Eugen Țur­canu), o bestie veritabilă. Greu de înțeles și greu de iertat… greu de iertat.
– Gheorghe Stănică – arestat la 27 de ani.

Ajungem în spatele unei alte uși verde, într-o altă cameră ceva mai mare, cufundată în întuneric, a cărei sin­gură sursă de lumină este un videoproiector. Lumina moleșită dez­vă­luie cărămida roșie expusă de-o par­te a peretelui. Față în față cu stră­lu­cirea artificială stau portretele a doi studenți care privesc sfidător în gol. Cei doi, îmi spune Maria, sînt personajele principale care au inițiat re­educarea.

„În stînga este Bogdanovici, în dreapta este Eugen Țurcanu. Primul era student la Drept și era șeful gru­pului de frați de cruce din faculta­tea lor. În ce-l privește pe Țurcanu, el a făcut la un moment dat parte din­tr-un grup asemănător, dar se pare că doar a asistat la niște întîlniri. Nu l-au prea convins și în timp el s-a redirecționat către comuniști, cre­zînd că încep să prindă mai multă putere. Cînd a fost arestat, acesta se pregă­tea de o carieră diplomatică în guver­nul comunist”, îmi povestește ghi­dul, mai multe particule de praf vrînd par­că să-i mîngîie pe ambii studenți.

Potrivit fondatoarei memorialului, amîndoi au fost arestați pentru apartenență la mișcarea legionară și au fost duși la Suceava. Aici, pentru a-și scoate colegii din închisoare, Bog­danovici s-a gîndit la o metodă de reeducare prin care voia să demonstreze că el și colegii lui se dezic de ideile legionare și că ajung adepți ai comunismului. Pentru asta, studentul, împreună cu ceilalți tineri, ci­teau ideologiile comuniste ale lui Karl Marx și Vladimir Lennin sau cîntau zgomotos cîntece patriotice comuniste.

„Sigur nu erau nici ei convinși de lucrul ăsta, Securitatea cu atît mai puțin. Țurcanu însă a preluat ideea, dar o vedea într-o formă violentă. Du­pă ce a propus-o securității, aceasta din urmă a găsit în Țurcanu o u­nealtă foarte bună de care s-au fo­losit pe toată perioada reeducării, de­venind mîna dreaptă a securității în închisoarea de la Suceava și apoi la Pitești unde a fost trimis să pre­gă­tească terenul”, completează Maria. Aceasta adaugă că cei doi studenți au fost trimiși în același timp la Pi­tești, iar Bogdanovici nu voia să re­nunțe la ideea sa de reeducare for­mală, non-violentă. De aceea, acesta a devenit persoana non grata pentru Securitate, mai tîrziu fiind unul dintre cei 11 care se sting la în­chi­soa­rea Pitești, bătut pînă la moarte de către Țurcanu.

Umbra celor doi studenți se scur­ge pînă în camera de vizavi, în centrul căreia se află o masă îngustă. Dea­supra ei sînt mai multe plăcuțe de faianță în care stau scorojite zeci de nume, date calendaristice sau sem­ne ale crucii. Pereții sînt diferiți față de cei din camerele anterioare, formînd un mozaic peste care se află mai multe desene ce par a fi făcute cu creta, descriind violențele prin care au trecut studenții. Pe unul dintre ele, un tînăr, cu lacrimi în ochi, îl lo­vește pe un altul cu pumnul.

FOTO Simina Badica

Ghidul explică că primele vio­len­țe au început în ziua de Sfîntul Nicolae, cînd în celule, printre stu­denți, era o atmosferă prietenoasă și de sărbătoare. „Dintr-odată, unul din­­tre deținuți strigă «pe ei», iar o par­te încep să scoată din bagaje și de sub paturi bîte, picioare de scaun, sau ce aveau la îndemînă, după care încep să-i bată pe ceilalți”, relatează Maria, care adaugă că taberele res­pec­tive erau cele ale lui Bogdanovici și Țur­ca­nu. Acesta din urmă convinsese deja mai mulți studenți de la Suceava să-l ajute pentru cînd vor ajunge la Pi­tești, Securitatea oferindu-le suportul.

Cînd au ajuns în temnița din „o­rașul lalelelor”, prima parte a planului era de a se infiltra printre colegii lor, pentru a afla cît mai multe in­formații ce i-ar fi putut ajuta pe co­mu­niști. Cum aceștia erau închiși îm­pre­ună și aveau vîrste apropiate, stu­denții se împrieteneau și o parte își dezvăluiau informații pe care nu le spuseră la anchetă. Totuși, „era o li­mită și pentru asta iar Securitatea nu dorea oricum să se poarte cu mă­nuși față de tineri, așa că au pornit pro­cesul de reeducare în ziua de 4 decembrie 1949”. Fondatoarea me­morialului spune că primele bătăi au fost haotice și că tinerilor nu li se spu­nea de ce sînt atacați, iar înainte ca a­cestea să se extindă în toată în­chi­soa­rea, o parte dintre foștii deținuți își amintesc urletele cărora nu le pu­teau găsi o logică.

Demascarea sinelui

În cameră, noi eram trei cu numele de Nicolae. Si sigur, uitînd unde sîntem, tră­­iam sufletește sărbătoarea. La un mo­ment dat se deschide ușa și apare Țur­canu. (…) Cînd a zis „pe ei”, așa ne-am po­menit toți înconjurați de unul, de altul care erau deja „demascați” și ne-am trezit loviți. Șocul cel mare a fost că „cine ne-a dat loviturile”? „Prietenii noștri, frații noștri”. Asta a fost șocul.
– Nicolae Purcărea – arestat la 25 de ani.

La un moment dat, Securitatea a început să-și justifice bătăile, în­cercînd să scoată informații de la ti­neri. De regulă, aceasta era inte­re­sa­tă să afle ce membri ai familiei sau prieteni ai studenților fac parte din organizații anti-comuniste.

Pe perioada reeducării, așa cum apare și într-o ilustrație de pe pe­rete, prizonerii erau obligați să men­țină o poziție fixă permanent. De di­mineața, cînd aceștia se trezeau, pînă la stingere, studenții trebuiau să stea așezați pe pat sau pe prici (n.red.:un fel de pat rudimentar, din scînduri, folosit la comun de un număr foarte mare de persoane), cu mîinile pe ge­nunchi și privirea la picioare. „Da­că-și mișcau privirea la stînga sau dreapta erau taxați prin bătaie de către cei­lalți deținuți care intraseră în gașca lui Țurcanu. Noaptea trebuia să dormi pe spate, cu pătura pînă la piept și mîinile deasupra ca nu cumva pe sub înveliș să-ți tai venele. Tot timpul un bec era aprins, iar dacă in­voluntar în somn te mișcai, era ci­neva care te lovea”, explică Maria ca­re-și fixează ochelarii pe ochi. A­ceasta mai dez­vă­luie că o parte dintre deținuți pre­ferau să se miște și să fie bătuți pentru a nu îngheța în po­ziția res­pec­tivă.

Un alt desen de pe perete, ilus­trează faptul că din Pitești n-a ieșit nimeni „curat”. La un moment dat, fie­care dintre cei închiși a fost obligat să lovească pe cineva, existînd mai multe schimburi de la statutul de vic­timă, la cel de agresor și invers. Iar atunci cînd deveneai agresor, conform ghidului, nu aveai voie să dai semne că ai vreo ezitare sau că ești slab, pentru că în caz contrar ajun­geai iar în postura victimei.

În camera cu mirosul cel mai î­n­ecăcios al subsolului, poveștile și măr­turiile de pe mesele pătrate vorbesc despre „demascare”, care spre deo­sebire de celelalte torturi, lucra la un nivel psihologic. Aceasta, era de două feluri. În primul rînd, studenții erau puși să se blameze singuri, practic să spele cu ei înșiși pe jos și să-și vor­bească de rău părinții. „Gîndiți-vă că oamenii aceștia aveau 20 de ani, în ge­neral veneau din familii cu o creș­tere morală și spirituală foarte pu­ternică și nu prea aveau experiență de viață. Chiar mulți spun că nu să­rutaseră o fată cînd intraseră la în­chisoare”, povestește Maria, care-mi face semn către o altă ilustrație.

Potrivit fondatoarei, cealaltă for­mă de „demascare” era una exte­ri­oa­ră, în care prietenii erau puși să se bată între ei. Dacă refuzau, aceștia e­rau bătuți de către Țurcanu pînă ce se conformau. Mulți dintre deținuți au spus că atunci cînd își loveau a­mi­cii, ceva murea și în interiorul lor.

În situațiile respective, ultimul punct de sprijin al tinerilor era cre­din­ța în Dumnezeu. Însă, Secu­rita­tea știa despre El și pentru a-l elimina, organiza „Liturghiile negre”, iar sluj­ba devenea o scenă de teatru blas­fe­mia­toare, în care principalii vizați e­rau studenții la teologie. Aceștia er­au puși să joace rolurile sfinților „în timp ce din săpun se făceau mai mul­te o­biecte genitale pe care aceștia tre­bu­iau să le sărute ca pe Sfînta Cruce” po­vestește Maria.

Totuși, tinerii mai aveau și mo­mente de serenitate, iar ultima ca­me­ră din capătul subsolului, cea mai os­pitalieră cu lumina soarelui, este o măr­turie că speranța n-a murit ni­ciodată de tot. Iar ghidul vorbește cu blîndețe despre micile gesturi dintre studenți prin care-și demons­trau că și-au păstrat umanitatea. „De e­xem­plu, studenții mai încercau să-și zîmbească unul altuia. Dacă unul era într-o situație să zicem pe mu­chie de cuțit, dacă urma să cedeze la ur­mătoarea bătaie, aceștia încercau să-i zîmbească sau să-l mîngîie ca să-l mai întărească. Asta însă era foarte periculos pentru că puteau să fie taxați cu o bătaie din care nu se știe dacă mai ieșeau vii” completează fondatoarea memorialului.

Camera 4 Spital

Ca o constatare personală. Nu știu de ce și cum, dar eu nu simțeam durere niciodată. Și știți de ce? Aveam această intuiție, că în ultima fracțiune de se­cun­dă, ăsta se oprea. Adică avea o ezitare să continue și numai prindeai lovitura aceea cruntă.
– Dumitru Dan Lucinesc – arestat la 20 de ani.

Ne întoarcem din subsol pentru a lăsa șoaptele să cuprindă iarăși în­că­perile și de data asta urcăm tot pe niș­te scări circulare la etaj. Holul, deși nu este foarte îngust, simți cum te su­fo­că dacă lași simțurile să-ți scape de sub control. La capăt, o cameră uriașă și plictisită așteaptă îmbrăcată în alb. De o parte, paraclisul care miroase a mir indică că aici s-a întîmplat ce­va păgîn.

Din noaptea de 25 decembrie 1949, de Crăciun, Camera 4 Spital devenea sediul central al reeducării din închisoarea Pitești. Fiind camera cu cea mai mare suprafață, era mai u­șor pentru Securitate să-i adune pe studenți pentru a-i tortura. La marginile camerei, pe niște băncuțe din lemn erau îngrămădiți cîte 60-80 de studenți care erau obligați să asiste la chinurile celorlalți. Pentru mulți din­tre tineri, durerea mai mare era resimțită atunci cînd își vedeau prietenii bătuți, decît atunci cînd le ve­nea rîndul. Tot aici, se des­fă­șu­rau și liturghiile negre.„La un moment dat se pare că în centrul camerei a fost adusă o masă de lemn pe care deținuții erau tor­tu­rați prin așa numita metodă a tocatului. Aceștia erau întînși pe față și pe spate și erau loviți cu un par ca și cum erau tocați”, povestește Mi­ha­ela privind către paraclis și schimbînd tonul discuției.

Deși la presiunile occidentului și pentru a-și păstra imaginea de stat de­mocratic s-au organizat două pro­cese, cei care au tras sforile scenetei ma­ca­bre și au permis ca totul să se întîmple din umbră, au rămas ne­pe­dep­siți. Cadrele securiste implicate, deși pri­misereă mai mulți ani de în­chisoare, au fost grațiați aproape ime­diat. Un alt exemplu că autoritățile s-au stră­duit să acopere torturile îl re­pre­zintă chiar placa ce descrie monumentul, din fața clădirii, care dă vina pe influ­en­țele rusești. Singura dreptate care a mai rămas de făcut este cea din căr­țile de istorie.