Părintele Mina a trăit primele pagini din Jurnalul Fericirii

Una dintre chiliile Mănăstirii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși îl adăpostește pe părintele arhimandrit Mina Dobzeu. Basarabean la origine, născut în satul Grozești, județul Lăpușna, a devenit cunoscut oamenilor prin lupta pe care a dus-o împotriva regimului comunist pentru a apăra credința, prin botezarea marelui cărturar Nicolae Steinhardt în închisoarea de la Jilava, și prin scrisorile adresate direct lui Nicolae Ceaușescu. Veteran de război al Armatei Române, el a luptat pe front în Timișoara, apoi în Ungaria împotriva sovieticilor și a ținut piept Securității care l-a încarcerat în mai multe rînduri.

Turla bisericii atinge linia orizontului desenată cu o linie ro­șia­ti­că. De jur împrejurul curții episcopale se ascund în umbra serii chi­liile în care se roagă călugării de la Mănăstirea „Sfinților Apostoli Pe­tru și Pavel”. Aleea întunecată pe care îmi croiesc drum alături de doamna Maria Pară se termină în fața u­nei uși care dă într-un coridor lung, plin de flori. La capătul lui se o­preș­te, își potrivește baticul și îl asi­gu­ră cu un nod strîns, apoi intră în chi­lia părintelui Mina. Holul îngust, cu pereții plini de icoane este tăiat de o sfoară, așa încît, ori de cîte ori mergi acolo, intri cu o plecăciune. Dar nu pentru asta străbate holul bucata aceea de ață, ci pentru a-i servi drept ajutor arhimandritului care este orb de cîțiva ani. Sfoara mai continuă o bucată, pînă la marginea patului în care stă părintele ascul­tînd rugăciunile citite de una dintre femeile care îl îngrijesc.

Ne dă blagoslovenia și întrea­bă cum îi sînt rănile de la picioare. Nu se mai poate bizui pe ele așa că ce­le două femei îl ridică pentru a-i pu­ne hainele preoțești și îi explică cum administreză medicamentul pentru rănile sale. „Eu încă am dureri”, atenționează părintele, în timp ce e îmbrăcat cu grijă. Cu o mînă se spri­jină în toiag, cu cealaltă ține Sfînta Cruce, apoi se așază la marginea patului. Seamănă cu sfinții din ta­blourile care acoperă întreaga ca­me­ră. Timpul i-a sculptat chipul, iar la cei 95 de ani fața îi e palidă și ascuțită.

Pe Dumnezeu L-a avut în su­flet de mic copil, cînd încă mai era în casa părintească. Acolo a în­vă­țat să citească și tot acolo a deprins educația religioasă. „Mama adusese o carte cu acatistul Sf. Pan­te­li­mon de la Chișinău. Era frumos scri­să, cu litere mari, iar eu, de acum, învățasem să citesc, așa că mama îmi punea cartea aceea înainte și citeam acatistul Sf. Pantelimon”, își amintește părintele Mina. Din cei șapte frați care erau, el prinsese dragoste mai mare de carte, însă pă­rinții acestuia nu aveau bani, fapt pentru care l-au trimis la Mănăs­ti­rea Hîncu din Basarabia.

Mînat de cuvîntul lui Dumne­zeu, în perioada 1986-1988, a re­dactat șapte scrisori pe care i le-a trimis direct lui Nicolae Ceau­șes­cu, cu mențiunea „din partea unui grup de intelectuali și scriitori din București.”

„Tatăl meu, văzînd că eu sînt mai isteț la carte, zice «pe ăsta o să-l facem călugăr că el vrea să învețe să citească». La 12 ani m-au dus la Mănăstirea Hîncu unde în­vă­țam să citim, învățam cîntările, aveam profesori care ne învățau muzica bisericească, rînduiala bi­se­ricească. Ziua pășteam gîștele, bobocii, mielușii și purceii. După m-au luat la stăreție și mă îngrijeam de curățenia camerei stare­țu­lui, serveam cu ceaiuri, eram la dis­poziția starețului de acolo, iar noaptea mergeam la biserică, la u­trenie”, povestește părintele. În timp ce vorbește, nu uită să se roage, iar cu mîna stîngă dă mereu cîte o bilă din mătanie.

Celulă în loc de chilie

După cum a învățat acasă și la mănăstiri, părintele Mina L-a slujit pe Dumnezeu și a luptat pentru credință cu dîrzenie și curaj. Așa a făcut și în timpul comunismului, cînd s-a ridicat împotriva regimului. „Eu am fost acela care l-a de­nun­țat pe Antihrist. Cînd eram la Bră­ti­cești, am scris un afiș și l-am răs­pîn­dit în sat, am lipit mai multe e­xemplare pe garduri, la școală, în locurile principale”, își amintește părintele. Atunci a fost prima dată cînd Securitatea l-a arestat, în 1948, pentru protestele făcute împotriva scoaterii religiei din școli. „M-au bătut, m-au pus pe un scaun electric să mă sperie că mă omoară. M-au băgat într-o cameră și am ră­mas acolo. Asta a fost prin octombrie și am rămas la Securitate pînă prin mar­tie cînd m-au dus la Galați, un­de m-au băgat în carceră. Co­mandantul mi-a dat niște palme ca să stau liniștit la celulă”, poves­teș­te acesta cu vocea hotărîtă, de par­că și-acum ar fi gata să o ia de la capăt.

În 1959, împotrivirea sa în ceea ce privește decretul 410/1959, care prevedea desființarea mănăstirilor și reducerea personalului monahal, a dus la scoaterea lui din mona­hism și exmatricularea din Facultatea de Teologie Ortodoxă la care se afla în anul al II-lea de studiu. „Publica­ți­i­le mele pe care le-am dat episcopu­lui au ajuns la conducerea de stat și am fost condamnat de stat, luat în închisoare la Jilava. Acolo am făcut vreo șase-șapte ani”, spune pă­rintele, dînd încă o bilă din șira­gul de mărgele. Aici, în celula nu­mărul 18, de la Jilava, îl cunoaște pe Nicolae Steinhardt, închis din cauza refuzului său de a depune mărturie împotriva filosofului Cons­tantin Noica.
„Era o celulă foarte aglome­ra­tă, cu paturi supraetajate la trei niveluri, iar eu aveam patul la etajul al treilea; cînd, într-o noapte, ușa se deschide și este împins un om cu bocceaua sub braț, înspăimîntat și nedumerit, neștiind ce are de făcut. Toate paturile erau ocupate, ba erau și cîte doi în pat. Eu, obser­vîndu-l, i-am făcut semn să se urce la mine. El a gîndit că nu are altceva de făcut decît să se urce ca mai­muța pe cracă”, scrie părintele Mi­na în cartea sa, „Pentru o biserică dinamică”. Află că Nicolae Stein­hardt este evreu, însă nu schițează niciun gest, iar între cei doi se leagă o prietenie strînsă. Peste cîteva zile, cărturarul îi mărturisește dorința de a fi botezat. „Nu am avut nicio reținere să pun problema că poate administrația ne mai poate sancționa și pentru asta. Am cîntat în șoaptă acolo «Cîți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat»”, explică acesta, retrăind, parcă, momentul.

În închisoare, părintele conti­nuă să răspîndească învățăturile crești­ne, fără să se gîndească la riscuri, învățîndu-și colegii de celulă ru­gă­ciuni. Asta i-a adus de multe ori necazuri și tratamente ustură­toa­re. „Eu am fost pedepsit și am fost închis într-o temniță care se nu­mea Neagra. Am stat o săptămînă la izolare. Acolo nu aveam niciun scaun, era multă umezeală, pe jos numai apă, pavimentul era din ci­ment, și din cauza asta stăteam toa­tă ziua în picioare. Mi se dădea de mîncare o dată pe zi, seara, la ora nouă, după care se aducea un pat, iar dimineața la cinci îl luau”, își amintește părintele, cu privirea în­dreptată înainte. După aproximativ un an de stat în celulă, Mina Dobzeu a fost trimis la colonia de muncă din Delta Dunării, unde făcea muncă agricolă, tăia stuful și făcea șanțuri de canalizare.

Din ceea ce povestește, este les­ne de înțeles că greutățile vieții nu i-au știrbit din credință, ci că mai tare i-au adîncit rădăcinile și-au fă­cut rodul pioșeniei să apară.

Tratamentul din închisoare nu l-a speriat și a continuat să își îndeplinească rolul de misionar. „Nu mi-a fost teamă. Nu m-am lăsat”, spune hotărît, apucînd mai strîns toiagul în care se sprijină.

Mînat de cuvîntul lui Dumne­zeu, în perioada 1986-1988, a re­dactat șapte scrisori pe care i le-a trimis direct lui Nicolae Ceau­șes­cu, cu mențiunea „din partea unui grup de intelectuali și scriitori din București”. Chiar dacă scrisorile au fost redactate în asociere cu cîți­va scriitori din capitală, părintele a refuzat atunci să le menționeze numele, luînd asupra sa întreaga răspundere. După 1988 a fost arestat pentru scrierea acestor epistole în care cerea respectarea cre­dinței poporului român.

Lumina care călăuzește orbii

Din ceea ce povestește, este les­ne de înțeles că greutățile vieții nu i-au știrbit din credință, ci că mai tare i-au adîncit rădăcinile și-au fă­cut rodul pioșeniei să apară. „Mulți dintre sfinții din calendar au fost în închisori, și apostolii au fost bă­tuți și batjocoriți, au fost persecuții împotriva creștinilor în timpul pă­gî­nismului, în primele secole cînd erau prigoniti creștinii și s-au distins ca niște martiri. Îi aveam înai­n­tea mea pe aceia despre care ci­ti­sem și știam că crestinsimul s-a în­temeiat pe niște stări mai neplă­cu­te. Domnul Iisus Hristos a suferit, apoi apostolii, ucenicii lui au avut de suferit și ei. Și mie mi se cuvine să rabd toate acestea pentru că eu sînt pentru Hristos, iar eu am răbdat și am acceptat să sufăr pentru credință”, mărturisește părin­te­le Mina cu glasul tremurat, dar nu de teamă, ci de greutatea timpului care s-a strecurat pe buzele sale.

Face o pauză, apoi spune că în chilia sa apar des Maica Domnu­lui, Iisus Hristos răstignit sau Sfînta Treime. „Chiar acum plafonul este ca un cort. Cum ridic eu mîna e cortul care ne umbrește, e un cort ceresc, frumos împodobit ca și cum ar fi bolta bisericii pictată”, des­crie părintele, desenînd cu mîna stîngă conturul cortului. Îmi mărturisește că Domnul l-a mai vizitat în trecut, iar în urmă cu cîțiva ani, i-a dăruit lumina necreată, adică cea care vine direct de la Dumnezeu. „A­cum vreo trei s-a întîmplat. A venit Dom­nul și a adus-o la mine, iar eu am văzut-o și am primit-o în casă la mine cum și acum am lumina cea necreată în casa mea; că eu sînt orb și Domnul mi-aduce lumină ca să am. Sînt mulțumit că eu am lumina cerească. Am văzut-o și la biserică și s-a răspîndit în toată țara.

***

E ora șapte seara. Cineva intră în chilie și anunță ora mesei, iar Maria Pară îl dezbracă pe părinte de veșminte și îl ajută să se așeze la masă. Mai fac o pleciune înainte de plecare, trec pe sub sfoara de pe hol, și-mi rămîne în minte tabloul acesta al atîtor sfinți adunați într-o singură cameră. Dintre ei, pare că doar unul singur mai e în viață și stă la masă.