Patima supunerii clocotește de la 40 de grade

Întîlnirile de la Clubul Alcoolicilor în Recuperare nu seamănă cu cele ale alcoolicilor anonimi din filmele americane. Sînt mai degrabă întîlniri între prieteni, care își spun în fiecare săptămînă toate încercările prin care au trecut, iar ceilalți le ascultă și verifică prin toate cotloanele minții dacă se asemănă și cu povestea lor sau nu. La Club, dependenții de alcool nu trec singuri prin greutatea mărturisilor, așa cum nu au trecut singuri nici prin lupta cu viciul.Vin mereu însoțiți de membrii familiei, care mărturisesc și ei cît de greu le-a fost să aibă alături un alt om căruia nu îi păsa de suferințele lor, ci doar de propria-i deznădejde pe care o închideau într-o substanță lichidă, care le-a măcinat puțin cîte puțin sănătatea lor, dar și pe cea a familiei.

Cornel, îmbolnăvit de două ori de vicii

„Nu puteam să mă deplasez ni­­ci doi centimetri prin casă, aveam no­roc că toaleta era aproape de ca­me­ră și că aveam mobilă de care mă pu­team sprijini”, își începe Cornel povestea celui mai mare exces din viața sa. Este prima întîlnire după o lună în care Clubul Alcoolicilor în Re­cuperare a luat o scurtă pauză. În tot acest timp, Cornel a împlinit doi ani de cînd a reușit să se des­prin­dă de sticlele de băutură, iar co­legii săi îl încurajează și îl aplaudă în timp ce primește o diplomă de re­cu­noaștere a meritului. Nu este pri­ma dată, însă acești doi ani reprezintă perioada cea mai lungă în care a re­ușit să se țină departe de alcool. „Doar gîndindu-mă la cum eram a­tunci e de ajuns să mă facă să mă ab­țin”, spune bărbatul care își mîn­gîie barba deasă și gri care îi în­conjoară jumătate de față. E profesor, însă ar vrea ca asta să rămînă ne­știut, pentru că știe cum va fi pri­vit dacă ar afla cei din jurul său. În excesul care l-a ținut mult timp la pat, Cornel a făcut o criză pu­ter­nică de inimă și a rămas cu sechele care îl mai urmăresc și acum, iar de a­tunci urmează un tratament strict. Își amintește că era singur, iar pen­tru că soția era plecată în de­le­ga­ție, a fost în permanență în grija uneia dintre fetele sale care stătea peste drum de el. „Îmi trece orice chef cînd mă gîndesc la asta. Copilul trebuie să își lase viața ca să aibă grijă de pă­rinți pentru că ei au exagerat. A­tunci cînd e vorba de o boală, de can­cer, e de înțeles, însă atunci cînd e vor­ba despre faptul că părintele tău a exagerat cu ceva, e altă situație”, își spune el ca pentru sine, certîndu-se.

Soția sa a ajuns la întîlnire cu o mică întîrziere și, deși locul de lîn­gă soțul său era liber, a preferat să se așeze pe un scaun din fața lui și nu lîngă el. Zîmbește în per­ma­nen­ță, iar atunci cînd el spune ceva ca­re nu este adevărat sau care nu îi con­vine, dă încet din cap, iar măr­ge­le­le mari și colorate i se plimbă din­tr-un colț al gîtului în altul. „Viața cu un dependent este cruntă, iar con­tri­buția este una de ambele părți”, spu­ne Mariana cu o urmă de vi­no­vă­ție în glas. Știe că de multe ori a con­tri­buit și ea la dependența lui Cornel prin faptul că l-a ascuns, că nu a în­cercat să facă tot posibilul ca el să se lase. Mariana spune că nici a­cum nu îi vine să creadă că soțul său, ­unul preocupat mereu de sănă­ta­tea sa, care își face analizele medi­cale la fiecare jumătate de an și mer­ge la medicul de familie periodic, ar putea să își toarne singur otravă în corp. „În ziua cînd a avut acea cri­ză gravă, ne-am speriat îngrozitor, nu știu cît își mai aduce el aminte. Însă l-am găsit aproape mort”, po­vestește Mariana, cutremurîndu-se. Alcoolul însă nu este singurul vi­ciu al lui Cornel. Acum zece ani a fu­mat într-o noapte patru pachete de țigări pînă i s-a făcut rău, încît a­junsese să tușească în fiecare di­mineață pînă vomita și abia atunci a realizat că trebuie să renunțe.

Adriana, dependentă fără să știe

Singura femeie din tot grupul care s-a luptat cu dependența de al­cool în mod direct este Adri­ana. Rumenă în obraji de emoție, deși grupul o cunoaște de ceva timp, în­că se luptă cu timiditatea, așa că preferă să vorbească puțin. „Cînd ve­nea vara, îmi spuneam că un pa­har de bere nu strică”, își recunoaște A­dri­ana plăcerea vinovată uitîndu-se la palmele pe care le frămîntă în poală, rușinată de povestea pe ca­re nu o spune prima dată. Toți cei­lalți i-au mai auzit povestea ori de cîte ori a intrat cineva nou în grup. Lucra în Italia acum cîțiva ani cînd a început să bea, însă i se părea că așa bea oricine. Era plecată îm­pre­ună cu soțul său ca să muncească, iar el mai mult se ocupa să o aducă pe ea acasă din baruri, în brațe, în fiecare noapte. „Nu mi-am dat sea­ma că e o boală, bănuiam că eu con­sum ca oricine altcineva. Însă dacă beam azi, voiam și mîine. De e­xem­plu, cînd aveam 35 de ani beam mai mult, însă puteam să merg la mun­că”, recunoaște femeia uitîndu-se pe furiș la bărbatul de lîngă ea.

Persoanele care frecventează întîlnirile clubului își fac de fiecare dată confidențe care, mai apoi, rămîn secrete.

Soțul său mărturisește că și el bea, însă rar, fără să fie dependent. După cei cinci ani de dependență ai soției sale, e mulțumit că a reușit ca ultima sticlă de vin desfăcută în ca­să să prindă mucegai și că mu­sa­firii sînt acum singurii care mai con­su­mă alcool în casa lor. „Sînt mul­țu­mită sufletește, acum sînt orga­ni­zată în tot ceea ce fac. Beau apă din fîn­tî­­nă și mănînc fructe, iar cine mă în­­deam­nă să beau, chiar și o gură, le zic că iau medicamente”, își spune A­driana fericită, ochii sclipindu-i din cînd în cînd.

Mihai, singuraticul distrus de alcool

Cel mai vesel din tot grupul este Mihai și, de cînd a început în­tîlnirea, tot încearcă să spună ceva, însă cei din jur îl întrerup. E trecut de 50 de ani și îl așteaptă o mare în­cercare peste mai puțin de o lu­nă. Unul dintre copiii săi va avea nuntă și se teme să nu „alunece”, în­să în același timp este curios să vadă dacă va ceda sau nu tentației de a bea. Nu are amintiri prea plă­cute despre ultimele beții care l-au adus pe paturi de spital sau care l-au țintuit departe de lumea reală. A început să bea încă din tinerețe, acum cîteva zeci de ani, la îndemnul colegilor de la muncă, fiind un fel de obicei de grup. Însă de­pen­dența recentă este strîns legată de plecarea soției în străinătate, de pe 1 noiembrie anul trecut, așa cum își aduce el aminte cu exactitate.

„Atunci a fost cea mai mare pro­blemă. Mi-a lăsat soția 40 de litri de vin, iar eu nu am putut să îi refuz, non-stop am băut tot într-o săp­tă­mînă. Nu am mîncat și m-a luat o du­rere îngrozitoare de stomac, de cre­deam că a pocnit ceva în mine. Am su­nat la salvare, i-am zis unui ve­cin unde am sacul cu mîncare pentru că­ței și am ieșit în stația de autobuz să îi aștept. Trei ore am așteptat pen­tru că au înțeles greșit numele sta­ției”, își amintește Mihai gesticu­lînd în aer cu degetele noduroase și a­mintind de fiecare dată, parcă nici lui nu îi vine să creadă că a putut să bea cinci litri de vin pe zi și niciun gram de hrană. „Oare cum am re­zistat?”, se întreabă el retoric, iar so­ția lui înclină capul ca și cum l-ar certa în gînd. „Cît am fost plecată, îl simțeam la telefon dacă este beat sau nu. Și era”, spune femeia dez­nădăjduită. Mihai se uită la femeia măruntă din stînga lui cu un ames­tec de grijă, dar și cu vinovăție. „Știi ce te distruge? Singurătatea te distruge, și dacă nu ai nici sus­ți­nă­tori…”, îi răspunde bărbatul dînd din mînă ca și cum nu s-ar mai strădui să îi facă pe ceilalți să îl înțeleagă.

În timp ce a stat internat 18 zile la Centrul de Recuperare din Pă­cu­rari, Mihai a vrut să se lase de băut mai ales după ce a văzut diafilme care l-au speriat. Cel mai mult l-a înfricoșat cel în care era reprezentat cum creierul se micșorează în urma consumului de alcool sau ce­le în care organul sănătos era comparat cu unul care se degrada în­cet pînă devenea cenușă. În sfîrșit, după mai multe clipe de liniște, băr­batul reușește să spună repede ce îl tot frămînta încă de cînd a ajuns la întîlnire. Cum a căzut din nou în păcat recent, de cînd a ajuns soția lui acasă, de mai puțin de o săp­tă­mînă. „Nu-mi vine nici mie să cred ce am făcut. Am găsit iar vin și doar am încercat să gust și nu mă mai pu­team opri. Recunosc, m-am simțit foarte rău, nu am mîncat iar cîteva zile, nu am fost om. Nu mai vreau să pățesc așa din nou”, spune băr­ba­tul tremurînd parcă de frică. Psi­ho­lo­gul, care pînă acum s-a uitat la fi­e­care ca și cum le-ar ști dinainte po­vestea, la mărturisirea lui Mihai fa­ce o pauză și le reamintește că, de fapt, dependența de alcool este un stri­găt al mecanismului de apă­ra­re, pe care fiecare dintre noi îl a­vem, pentru a ne lupta cu singurătatea sau cu grijile zilnice. De fapt, lupta cu alcoolul poate fi cîștigată dacă există o motivație interioară pu­ter­nică, pe care fiecare dintre noi trebuie să o găsim fără să ne sprijinim pe umerii familiei.

*numele personajelor au fost modificate pentru a le proteja identitatea