Patru ani de lagar pentru un nume “strain”

Din Gulag nimeni nu iese pe sub poduri de flori, nici cu medalii de aur atirnate de git. Patru ani pot sa treaca in Ucraina, pedeapsa pentru “un pacatos de nume”, care dupa razboi suna nemtesc si impotriva legii. Nimeni n-a crezut ca Maria Asembrener e neaosa din Falticeni. Deportata in Donbas, i-a dat prin gind sa fuga, dar a inteles – n-avea in alta parte unde sa se duca. Numai cind s-a vazut libera de-a binelea si-a indreptat umerii cu mindrie si multumire: “In lagar, mama, o fost bine!”

Pe cind avea 20 de ani, Maria locuia si lucra in Bucuresti. Familia sa fusese deportata aici din Falticeni in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial. Toata lumea o stia de fata muncitoare si ascultatoare, dar mai ales pentru broderiile ei dichisite. Fara sa stie ce o astepta, intr-o zi, femeia a  mers la Politie sa-si schimbe buletinul pentru ca ii expirase. “Numele tatalui meu era Asembrener, eram romanca, dar lor li s-a parut ca e nume nemtesc, asa ca m-au notat pe un caiet. Mi-au dat voie sa merg acasa, dar dupa doua zile m-a cautat la bunica un militian rus si mi-a spus ca trebuie sa revin la sectia 5. De atunci, mama si tata nu au mai stiut de mine”. A doua zi, pe toti cei  de pe lista avea sa-i astepte un tren cu vagoane de marfa, care sa-i poarte timp de doua saptamini spre minele de carbuni din Don-bas, Ucraina. “Ne-au dus acolo sa lucram pentru pagubele de razboi. Ne-au tinut in carantina alte doua saptamini, dupa care am inceput munca. Am lucrat la mina de carbune, inauntru si la suprafata, la caile ferate, dar si la bucatarie. Mereu am fost supusa si nu am avut abateri, asa ca am avut numai de castigat”, marturiseste aproape in soapta batrina.

Cei patru ani de lagar nu au ingenuncheat-o, dar jura ca numai Dumnezeu a ajutat-o sa treaca peste cele ce-au facut-o sa se simta prea apropae de moarte. “Imi aduc aminte, eram in schimbul de dupa-masa, si trebuia sa mergem sa dam scinduri pentru ca se lucra la intrarea in mina, se intareau strecurile (n.r: cai ferate). Cind am ajuns la capat, minerii deja bagasera snurul de dinamita. Eu am auzit prea tirziu semnalul lor si am ramas la urma. Am reusit sa fug, dar cind am trecut pe un strec mai ingust, mi s-a terminat petroxinul din lampa si am ramas pe intuneric”. A trebuit sa mearga in genunchi sa gaseasca galeria care ducea la suprafata, pipaind cu mina peretii uzi. “Dupa ce am mers o bucata buna am vazut lumina care batea strecul pe care trebuia sa urc”. A reusit sa se ridice in picioare si a trebuit sa se catare sa ajunga afara: “Cind puneam piciorul cadea ba o scindura, ba o piatra, dar am iesit pina la urma la lumina. M-am asezat pe un butuc, sa-mi trag rasuflarea. Pe urma am luat-o pe cimp, ca sa ajung la linia ferata sa pot merge spre lagar”. Zapada foarte mare  ascundea o groapa in care fusese un tun de razboi. Femeia nu a vazut-o si a cazut in ea. “Eram inghetata de frig si a durat apoi aproape o ora pina am reusit sa ies de acolo. Abia mai puteam sa ma tin pe picioare”.

Ajunsa teafara la poarta lagarului, si-a reluat munca de a doua zi: “Puteam sa fug, dar unde aveam sa ma duc? Macar acolo aveam o masa calda si munceam, dar nu degeaba, ca ne si plateau”.

“Clipe minunate” in prizonierat

Cind veneau sarbatorile mari din calendar, fetele erau scutite de munca. Sarbatoreau in felul lor, isi faceau mici cadouri si cintau colinde in limba germana. Nemtoaicele  jucau piese de teatru in sala de mese si petreceau “clipe minunate”. Dar nu era singura lor bucurie. Cele care erau supuse si ascultatoare aveau voie sa plece din lagar sa schimbe diferite marfuri. Din banii cistigati mergeau si isi cumparau haine si mai puneau si sub saltea. Erau frumos primite de batrinele rusoaice din sat, care aveau si ele familia luata in lagar in Germania: “Ele nu ne bateau, nu ne ocarau, ba din contra, ne vorbeau foarte frumos, si mereu ne pregateau placinte si ne stringeau oua”. Dupa ce termina de separat carbunii de piatra avea voie sa-si duca in sat sacul ce i se cuvenea la schimb. “Ma intorceam in lagar cu punga plina de bunatati. Imparteam totul cu fetele care nu puteau iesi, mereu le dadeam la toate din putinul meu, ma considerau mama lor, ma strigau Marusia”.

Parastasul fara cioclu

Dorul de casa era singurul lucru care o facea pe femeie sa plinga: “Tot pentru ca lucram in gara, la carbuni, am reusit sa trimit si o scrisoare acasa. Parintii ma credeau moarta, mi-au facut si parastas”. Era tirziu cind au primit ai ei scrisoarea, se implinise al treilea an, dar au reusit sa-i scrie inapoi,  sa-i spuna ca sint bine si ca se vor intoarce acasa, in Falticeni.

“Auzeam din Romania ca soldatii rusi care erau acolo furau provizii, isi bateau joc de fete, dar la noi nu, ne respectau. Nu aveau voie sa ne zica nimic urit, erau pedepsiti daca ni se intimpla ceva.” Comandantii rusi, cind veneau periodic la control in camere, se purtau blind cu fetele, le controlau ingrijit prin lucruri si nu faceau prea mare dezordine. Erau respectate si toate erau sigure ca vor pleca in curind acasa.

Cind lucra in mina, Maria insotea de obicei un transportor de carbuni pana in gara. Intr-una din zile, in timp ce mergea cu un vagon foarte plin, s-a dezechilibrat si a cazut intre statii. “M-am lovit foarte tare la spate si aproape ca nu-mi mai simteam picioarele. Cind mi-am revenit, mi-am dat seama ca din spate venea un alt vagon. Am reusit sa-mi trag picioarele la timp, daca nu, ramineam fara ele. A trebuit sa merg pe linie de la o statie la alta, eram si lovita si trebuia sa urmaresc sa nu vina alt vagon, pe intuneric. Am mers o bucata mare de drum”, povesteste ea. Cind a ajuns in statie comandantii au dus-o la infirmerie. A fost singura data cind a trebuit sa primeasca ingrijiri, dar a doua zi femeia s-a intors la lucru. Nu voia sa stea fara sa munceasca si sa i se reproseze ca e lenesa. Soldatii se purtau mai bine cu cele harnice.

“Am plecat in 1944 si m-am intors in 1948, pe 23 noiembrie”, sint singurele date pe care batrina Maria le tine minte cu sfintenie. A crezut ca ultima zi din viata ei va veni in timp ce lucra la caile ferate, la drumul care lega doua mine din Donbas. Munceau prin noroi, prin mil, carau cu spatele sinele, dar uneori ea era scutita de aceste munci grele: “Imi placea cind ma trimiteau dupa apa, atunci aveam si eu ocazia sa ramin singura, fugeam la izvor si pierdeam timpul ascultindu-i susurul si pe ciobanii care cintau din fluier la oi. Culegeam flori pe care le ascundeam pina seara in minica de la camasa”.  In acea zi, dupa ce s-au intors de la lucru, in camera le astepta un comandant, care le-a spus sa vina imediat in sala de mese. Fetele s-au speriat cind au ajuns intr-o camera unde baietii stateau aliniati. Au inceput sa fie intrebati daca le place in Rusia, daca nu vor sa ramina sa muncesca sau sa se casatoreasca acolo. Atunci si-au dat seama ca li se prezenta o lista cu cei ce aveau sa fie eliberati. Au inceput in cor sa le explice ca vor sa plece acasa, ca le este dor de familie si ca nu vor sa ramina acolo printr-un “net” (n.r: nu) hotarit. Comandantii le-au raspuns rizind “mamaliga malinkaia, Ruminia daliko” (n.r: mamaliga cu lapte, Romania e departe) si au inceput sa strige lista: “Eu eram cu litera A, si inaintea mea era un barbat Albert Johan. Cind a strigat “Asembrener Maria” eu am lesinat. Trageau fetele de mine, “Marusia, Marusia, trezeste-te, pleci acasa!””. Era pentru prima data cind eliberau oameni din lagar, din citeva sute citi erau, atunci au plecat doar 30. Au fost dusi la control amanuntit, li s-au controlat valizele, si apoi au fost dusi la sectie, de unde urmau sa fie condusi spre trenul de marfa cu care erau adusi acasa. “Nu banuiam ca am sa scap chiar asa de repede, ma gindeam la sapte-opt ani de lagar”, continua batrina, cu aceeasi emotie ca acum 60 de ani.

Drumul lung spre libertate

Au urmat apoi alte doua saptamini pe tren si primele cuvinte in limba romana auzite de cei ce au trait in lagar patru ani de zile: “Dupa ce am trecut granita, la Sighet, au deschis usile vagoanelor si ne-au lasat sa sa iesim sa ne cumparam de mincare. Din acel moment pot pune ca am fost liberi”. Au fost luati in primire de politistii romani, si au fost dusi la sectie unde au fost deparazitati si unde au primit primit bilete spre Bucuresti. Au mers cu trenul, ca oamenii liberi. Ajunsa in capitala, Maria s-a dus spre cartierul unde locuia bunica sa, dar nimeni nu i-a mai deschis usa. Parintii ei se intorsesera in Falticeni, acolo unde locuiau inainte de razboi. Dimineata, a luat primul tren spre casa.

***

Acum, la 84 de ani, bunica mea nu-mi pune in circa amintirile ei. Eu nu-i port numele de nenoroc, ea nu se mai uita in spate cind o striga vecinii de peste gard. “Ziua buna, Marie!”, si atit. Asembrener n-o mai urmareste pe ulita.

Alexandra SANDRU