Pe două roți, răvașele sosesc mai iute

Daniel Damian a început cu doi prie­teni, pe care i-a chemat în ajutor, să colinde co­tloanele străzilor. Cu un ghiozdan în spate, un ceas pe care-l privește mereu și cîteva viraje pentru a evita aglome­ra­ția, a dat mersului pe bicicletă un alt înțeles, acela de curier, cînd a înființat prima firmă de acest fel din Iași. Iar pentru a ajunge de fiecare dată la timp își calculează zdrun­ci­nă­tu­ri­le înainte de a urca pe șa. Își așază casca și cotierele și apoi pleacă mînat de avîntul care-l înviorează ori de cîte ori află că mai are de însoțit încă un pachet pînă la destina­ție.

Îl rog pe Daniel să înce­ti­neas­că, cît încerc să-mi recapăt pentru cîteva clipe răsuflarea. Mă pri­veș­te pe după umăr și mă face să-mi doresc să fi știut să merg pe bicicletă, pentru că m-a avertizat de la început că o călătorie dintr-asta nu e una ușoară ca pieton. Fiindcă to­tuși m-am încumetat să-l însoțesc, încerc să nu-i pun prea multe în­tre­bări, nu cumva să-i distrag aten­ția de la drumul pietruit – care mai mult e în reparații – pe care-l sim­te prin fiecare spiță a roților. „No­roc că nu e mult”, îmi spune Da­niel cînd pare să „mergem” la pas pentru a nu ne împiedica de oa­menii care mai zăbovesc pe strada Lăpușneanu și prin Piața Unirii. De aici, îl urmez printre blocuri și după încă zece minute de ținut pa­sul cu el, ajungem pe Strada Ar­mea­nă.

În fața scării indicate de GPS, Daniel caută prin ghiozdan moti­vul pentru care sîntem aici, un pachet de mici dimensiuni, ambalat într-un plic maroniu și pe care nu este scris decît numele expeditorului. Pe cel al destinatarului îl are notat într-un caiet pe care-l răsfoiește de zor. „Ar trebui să urcăm pînă la etajul trei”, constată băiatul și formează un număr din tastele interfonului. După o repriză de trepte, sîntem în fața unui apartament nemarcat, în ușa căruia ciocănește. Îl întîmpină un bărbat mirat căruia i se prezintă „De la BiciCurier, v-am adus coletul”, și care-l roagă să-l aștepte pu­țin. Pînă cînd acesta se întoarce, are timp să-și aranjeze una dintre ro­țile bicicletei pe care a urcat-o cu el și pe care niciodată nu o lasă la întîmplare. Cînd locatarul revine, zîmbește, îl felicită pentru iniția­ti­vă și îi spune că „în tinerețe am kilometrat și eu pe așa ceva”, în­mî­nîn­du-i două sau trei hîrtii de un leu în plus, „pentru efort”.

Din ușă-n ușă

Cînd ieșim din holul slab luminat, băiatul îmi zice că „asta a fost tot pe azi”, fiind și singurul motiv pentru care am putut să-i fiu în­so­ți­tor. Cum „misiunea” a fost în­che­iată cu succes, poposim în cel mai apropiat parc, din spatele agenției CFR, unde își amintește să-și închidă dispozitivul GPS. „Dacă n-ar fi fost acesta, aș fi făcut mult mai multe cercuri în jurul unui bloc de pe lîngă Bahlui, cum treci spre Podu Roș, care era și singurul dintr-un cartier de case, însă nu mă gîndeam că ar fi chiar ăla”.

Nu i-a luat mult pînă să devină popular, iar asta pentru că e printre primii pe lista căutărilor de pe Google. Pentru asta însă a trebuit să bată și pe la ușile virtuale ale blog-urilor, ale celor pe care i-a cunoscut încă de cînd scria și el pe unul. Așa a venit și recomandarea, apoi a început să-i sune telefonul și „de cîte trei sau patru ori pe zi”. Se mai întîmplă să nu se poată duce chiar el, pentru că, fiind în clasa a-XII-a, are și examenul de Ba­ca­la­ureat de pregătit, așa că sarcina revine altui coleg „de muncă”. Cu chitanțele și „partea legală” a fost mai greu, deoarece nici unul dintre băieții din echipă nu era încă major. În felul acesta au ajuns să lucreze cu Asociația „Mai Bine”, care se preocupă în special de eco­lo­gie și protecția mediului în­con­jurător, „acolo holul e plin de biciclete”. Își ia meseria în serios și se încruntă puțin cînd spune că „două ore ne sînt de ajuns, iar dacă avem de-a face cu zone periferice nu uităm să le menționăm asta nici ce­lor care ne sună”, pentru a ști și între ce tarife se vor încadra.

Pare să scruteze o listă imaginară de clienți. Prețurile și le so­co­tesc după cît de repede trebuie să ajungă pachetul, astfel o livrare în aceeași zi va costa în jur de 15 lei, pe cînd una ce mai poate aștepta încă 24 de ore va fi cu cinci lei mai puțin. „Pentru cele cu prioritate ma­ximă, cu un timp mediu de două ore, tariful e de 20 de lei”, mă lă­mu­rește Daniel, „iar asta nu e mult pentru cei care nu pot pleca de la birou”.

Și-a scos cărți de vizită, stickere, și a dichisit și cîteva tricouri sub sigla lui, „BiciCurier”. Iar de seara în care „mi-a venit ideea” vorbește amuzat, „n-am mai dormit, mă gîn­deam că voi da lovitura și nici pentru pagină nu mi-a trebuit prea mult, era gata într-o săptămînă”. Dar cum nu știa foarte bine de unde trebuie să pornească, l-a sunat pe Ariel, un prieten din București pe care l-a cunoscut la una dintre întîlnirile iubitorilor de ciclism. „El făcea asta de cîțiva ani și l-am întrebat dacă pot merge cu el cînd are de dus o comandă”, iar Ariel nu l-a refuzat, și chiar „mi-a dat cîteva sfaturi”. Cum în capitală conceptul a prins destul de repede, Daniel s-a gîndit să aplice aproape ace­eași rețetă și Iașului, „pe care l-am împînzit cu abțibilduri. Singura di­ferență e că aici avem mai multe dealuri și nu drum drept, iar noi nu avem pene pe cap”, cum au cei din „Tribul” lui Ariel.

„Mai rapid ca o rachetă”

Mai apoi însă a venit și rîndul lui să fie sunat de alții pentru a ce­re cîteva indicații despre cum se pun bazele unei afaceri pe bicicle­tă. „Am avut pe cineva din Focșani, apoi din Suceava, doar că, fiind și eu la început, nu știam prea bine ce să le spun sau ce greutăți ar pu­tea întîmpina ei”. I-ar plăcea să îi întîlnească pe toți din țară care se ocupă cu forma aceasta de curierat, la o întîlnire asemănătoare cu cea a biker-ilor, însă „nu știu cine ar veni, nu sîntem mulți cei care fa­cem asta”, și de aceea nu se încumetă să lanseze zvonul unei astfel de adunări.

Singur n-ar fi reușit să onoreze comenzile în timp util și, cum era în timpul vacanței, și-a luat ca ajutoare doi colegi de clasă, pe An­drei și Dani, care „aveau bicicleta lor” și erau dispuși să pedaleze pentru un ban de buzunar. „Fieca­re își ia suma convenită, pe comanda sa”, îmi spune băiatul, care parcă face calcule, cît timp își aranjează o șuviță din părul castaniu. De mul­te ori cîștigurile pot fi socotite cît un pumn de mărunțis, dar asta nu-l deranjează prea tare. A reușit să-și scutească părinții de banii pe care i-ar fi dat pentru ieșitul în oraș, chit că a investit mai mult în piesele pentru bicicletă și în publicitate.

Iar de livrat are de obicei scrisori sau acte ce trebuie să ajun­gă mai repede „decît dacă ar fi tri­mise cu un curier normal”. Și cînd au de-a face cu cele mai mări­șoa­re, au convenit să fie pînă în cinci kilograme si să încapă în ghiozda­nul pe care-l poartă-n spate. I-a dat totuși bătăi de cap un cadou, care „fiindcă era ambalat, nici nu știam ce e înăuntru” și pe care nu-l putea forța să intre în geantă, „de frică să nu sparg ceva”.

Scrisori pe șa

Dacă-l zărești așa, mărunțel și zbîrlit, n-ai crede că abia a împlinit 18 ani și l-ai vedea ca pe un copilandru ieșit la o plimbare, doar tricoul trădează că e „în timpul serviciului”. A bătucit și pămîntul potecilor sub cercurile subțiri ale ro­ți­lor, fiindcă înainte de toate „e o pasiune”. Cu grijă, își îndreaptă ară­tătorul de la o piesă la alta, pe care le-a înlocuit cînd a cumpărat bicicleta, în final, nici măcar cadrul nu a rămas același. „I-am schimbat aproape tot, de la manete și de­ra­ior pînă la lanț, poți spune că-i perso­nalizată”, dă din umeri băiatul cînd își admiră micile retușuri. Pri­mise de la un prieten în urmă cu doi ani o „jucărie” cu care acesta făcuse traseul de pe Trans­fă­gă­ră­șan, dar cînd i-a fost furată din fa­ța ușii asta l-a ambiționat să-și pună la punct și el una, cu care ar vrea să refacă același traseu. „E greu fiindcă îți trebuie și o mașină, nu te poți porni oricum, iar drumul e și el destul de lung, trebuie făcute pa­uze”, spune Daniel și mă face să înțeleg de ce nu-și lasă niciodată la întîmplare, prin holuri de bloc bi­ci­cleta atunci cînd are de onorat comenzi.

Pe cai noi, fără bicicletă

La terminarea liceului ar vrea să plece în Danemarca, pentru a studia domeniul afacerilor, lucru ce i se pare firesc pentru un viitor antreprenor. În Copenhaga mai are încă doi amici care i-au propus, cînd va ajunge, să se facă băiat ca­re aruncă ziare din ușa-n ușă, „cum vezi prin filme”. O ocupație destul de populară în suburbiile capitalei daneze, întrucît oamenii cînd „se trezesc ei vor să știe că le-a fost adus cotidianul preferat și nu se mai obosesc să-și deschidă laptopu­rile”, iar dintr-o astfel de ocupație un student își poate permite „să-și plătească masa și cazarea”. Își face griji însă în privința adrenalinei, care nu va mai ajunge probabil la același nivel pentru că „cel mai înalt punct de acolo are 200 de metri, nu e ca-n Iași, să te duci pe Bucium sau Galata și să știi că e chiar o aventură”.

Însă cel mai îngrijorat e în pri­vința bicicletei de care a ajuns, cu vremea, să se atașeze. Nu știe cum ar putea să o ia în capătul celălalt de lume.

Mădălina MORARU