Pe malul Mării Adriatice, cu soldații la volan

„După ce termini cu licența plecăm” „Unde?” „Nu știu, hai în Pula, în Croația”. Și așa, dintr-o idee de seară, la o bere, s-a născut un drum de vreo 3680 de kilometri cu autostopul, din Constanța pînă pe malul Mării Adriatice și înapoi. Am schimbat 11 mașini mici și 11 TIR-uri, camioane și camionete, vreo 3000 de forinți și 550 de kuna. Am dormit la necunoscuți prin Couchsurfing, la prieteni, cu cortul prin păduri la ieșirea din orașe, pe marginea autostrăzilor sau direct în sacii de dormit în parcuri și am văzut și cunoscut oameni și locuri care nu apar în nici un ghid de călătorie.

Pe la șase dimineața, Marius e cu „leul” la mine, în spatele blocului. Un Peugeot 206 din 1998, primit de la o mătușă din Luxemburg. Dru­mul pînă la București e lejer, pe autostradă, în afară de un mic incident cu un camion a cărui roată a explodat la vreo zece metri în fața noastră.

Lăsăm mașina în campusul Leu, lîngă căminele Politehnicii, trecem repede pe la un notar – să facă o împuternicire cu ajutorul căreia să-i ia un coleg camera de cămin, că nu știm cînd ne întoarcem – și ne postăm pe bd. Iuliu Maniu. Con­cu­rența e mare, foarte mulți navetiști stau aici așteptînd o ocazie pentru Pitești sau alte localități mai din apropiere. Dar am scris cu litere mari, groase, „VL” pe agendă și, în soarele dogoritor de București, aș­tep­tăm. Abia după vreo 40 de mi­nute oprește un tip cu o Dacia Duster. Tînăr și cu impresii de pa­tron, dă telefoane încontinuu, la un moment dat sună nu știu ce șef de la Oltchim ca să facă mișto de Dan Diaconescu. Cu toate astea, își um­ple mașina de oameni pe București – Pitești ca să le ia cîte zece lei.

Ne lasă într-un capăt al orașului, îl traversăm repede și luăm o mașină mică mai departe, spre Vâlcea. Încă 10 lei și ne postăm și aici la ieșirea din oraș. În cîteva minute oprește un camion prăfuit cu un șofer la fel de prăfuit, dar în același timp plin de viață și înverșunat. Nu suportă turcii și nu ratează nici o ocazie să ne spună asta. Ne mai povestește cum anul trecut a fost nevoie să apeleze la serviciile unui recuperator pentru a-și primi banii pe cîteva luni de la nu știu ce patron. Ne lasă în Sebeș. Nici aici nu stăm mult. Oprește o camionetă și așteptăm vreo două minute pînă șoferul eliberează lo­cu­rile din față. Are un cuțit, vreo 12 pachete de țigări, MP3 Player-ul și GPS-ul. Face curse București – Germania fără să doarmă deloc uneori. „Așa-mi place mie, conduc și cîte 54 de ore dacă vreau și dorm numai cînd ajung la destinație. Nu-mi place să dorm pe drum, să dorm cu grijă, mai bine liniștit, cînd știu că am ajuns și am descărcat marfa”. E tînăr și îl ține ficatul pentru asta, dar bagă și energizant după energizant. Are două pe bord, unul desfăcut și unul neînceput.

Rămînem în Timișoara peste noapte la o fostă colegă, mai facem cîteva planuri pe Google Maps și ne întindem la somn. Dimineața sîntem la ieșirea din oraș înspre vama de la Cenad. Ne ia tot o mașină mică și cînd auzim că șoferul merge pînă la Budapesta îi spunem să ne lase la jumătatea distanței dintre Szeged și capitala Ungariei, ca de acolo să o luăm pe Naționala 52 pînă la lacul Balaton, pe autostrada M7, care merge direct la Zagreb. Mare gre­șeală, mai pui și faptul că ne-a lăsat cu o benzinărie mai încolo de ieșirea de pe autostradă și sîntem nevoiți să ne întoarcem pe jos, pe lîngă drum și prin sate parcă părăsite, de nu vezi nici un cîine sau pisică pe uliță, pînă la Kecskemét. Bem niște apă cu gust de rugină de la o benzinărie de pe marginea drumului și ne punem la autostop. Încercăm cu tot ce se poate în direcția aia: „Balaton”, „M7”, „Dunafoldvar” (oraș la ju­mă­ta­tea drumului între autostrăzile M5 și M7), nu merge nimic. Cînd ve­dem că se face seară și de frică să nu ne prindă într-un oraș anonim din Ungaria, scriem pe agendă Buda­pes­t și cîndva pe la 10 ajungem în marele oraș. Șoferul face curse de pasageri dar ne ia, bineînțeles, fără bani. Numai în România se cer bani la autostop. Ne mai dă și cîte un disc de șofer („șoferii”, adică cei care fac curse de marfă sau de persoane, folosesc diagramele pe care le au pe mașină pentru a face autostop. Așa se recunosc unii pe alții și se iau mai repede).

Ne vînturăm puțin, bem cîteva beri și ne culcăm în sacii de dormit pe un deal din Gellerthégy, marele parc din centrul orașului. Dormim cu frică, să nu vină vreun polițist, boschetar, hoț sau grup de oameni beți, iar un cîine undeva la vreo 40 de metri latră încontinuu. Ne trezim în frig, ne dezmeticim și mergem la intrarea pe M7, dar nici aici nu avem mare succes. Ne mutăm de cîteva ori mai înspre oraș, în locuri unde se circulă cu viteze mai mici, tot nimic. După cîteva ore și o pauză de mîncat pateu în fața unei scări de bloc, oprește în sfîrșit o mașină.

Din oraș în oraș, pe malul lacului

Șoferul, un tip pe la 30 și ceva de ani, cercetător în biologie, se oferă să ne ducă pînă la Balaton. Numai că pe partea cealaltă a lacului și nu pe autostradă, așa că îi spunem să ne lase la primul nod mai mare. De acolo începe cursa pe autostradă, din nod în nod. Scriem „Siofok” pe agendă și în cinci minute oprește o camionetă cu un șofer tînăr. Din Siofok scriem „Nagykanisza”, ulti­mul oraș mare de pe M7 în drum spre Croația. Nu știu cum, dar într-un sens giratoriu îngrămădit oprește di­tamai TIR-ul, cu remorcă dublă. Urcînd în cabină pentru cîteva clipe am impresia că-i român. Tot tînăr, fără tricou, cu burtă și tatuaj tribal pe antebraț, cercel mare, cu piatră, în urechea dreaptă, în șlapi, cu un pi­cior desculț ridicat pe portieră, cu o mînă conduce, cu cealaltă mușcă dintr-un salam încă în folie. Deși de obicei mașinile astea sînt limitate la 90 de km pe oră, el conduce cu 120 și ne arată mîndru cadranul de pe bord. Se oferă să ne ducă pînă în Liubliana, dar nu vrem să ne aba­tem de la drum, păstrăm direcția Croației. Așa că ne dăm jos la intersecția de la Nagykanisza și cînd ajungem la rampa de intrare pe au­tostradă vedem că toți care trec pe aici merg spre Slovenia. Oricît de bine arată drumul pe hartă, n-ai de unde să știi cum funcționează traficul în fiecare loc. Așa că hotărîm să facem exact ce speram că nu va fi nevoie: autostopul direct pe auto­stra­dă. Bineînțeles că la viteza res­pectivă nu oprește nimeni și în vreun sfert de oră dintr-o mașină utilitară care trece pe lîngă noi cineva ne go­nește.

„Șalad!”

Ne mutăm înapoi la rampa de intrare și luăm o mașină de Slovenia, spunîndu-i șoferului să ne lase la intersecția care desparte M7 în do­uă, o parte spre Zagreb și alta spre Liubliana. De acolo mergem iar pe jos, dar pe lîngă autostradă, prin cîmp, să nu ne prindă poliția. După vreo cinci kilometri de mers prin cîmp și porumb ajungem la graniță și un ungur negru și gras începe să țipe la noi. Vede că nu înțelegem nimic și trimite o colegă mai tînără, care vorbește engleză. „Oh, so you are the problem”, începe. Ne explică că nu avem voie să trecem granița pe jos, fiind în regim de autostradă, și că trebuie să mai mergem vreo trei kilometri pînă la altă graniță, lîngă Letenye, pe unde putem trece. Ajunși acolo trecem cu bine de va­ma ungurilor, dar croații nu-s așa îngăduitori. Am un buletin vechi, cu folia desprinsă pe jumătate, și nu vor să mă lase să intru în țară. „Șalad!”, tot strigă umflatul din vamă fluturînd buletinul. „Înapoi la Letenye și de acolo în Ungaria!”, mai zice într-o engleză stîlcită. Pînă la urmă se îngăduie și ne lasă pe amîndoi să trecem. Numai că e deja întuneric și prin vama asta oricum trec foarte puține mașini, și alea locale, nu merge nimeni spre Zagreb. Degea­ba facem autostopul cîteva ore, aici sîntem sortiți să rămînem peste noap­te.

Intrăm în vorbă cu angajatul de la o benzinărie și ne spune că putem să punem cortul lîngă, că a mai avut autostopiști care au trecut și au ră­mas blocați aici și pe toți îi lasă să campeze. După puțin timp se răz­gîn­dește și ne zice că oricum în 40 de minute i se termină tura și că ne poate duce pînă în orașul lui, Ca­kovec, care e la vreo 25 de km mai aproape de Zagreb. Acceptăm, aș­tep­tăm și plecăm. Pe drum ne po­vestește că una dintre frumusețile Croației sînt orașele mici, îngrijite, curate și liniștite, lucru pe care-l vom descoperi și noi în zilele ce urmează. Ne lasă la ieșirea din oraș înspre Varazdin, următoarea mare lo­calitate în drum spre Zagreb, și ne spune că putem campa acolo, lîngă o fabrică. Mai încercăm jumătate de oră de autostop, după care punem cortul lîngă fabrică, după niște co­paci. Dormim șapte ore, ne trezim, bem o gură de apă și plecăm pe jos pînă la prima intersecție mai mare. Nici nu ne punem bine la autostop că ne și ia o mașină mică. „Am făcut și eu autostopul 12 ani, tot făceam Croația – Dusseldorf și înapoi, din benzinărie în benzinărie. Dar cînd am împlinit 30 de ani mi-a zis prietena că gata, nu mai am voie, sînt prea mare, și m-am oprit”, ne povestește șoferul. Ne lasă undeva într-un orășel la 30 de km de Zagreb unde luăm și micul dejun pe un petic de iarbă, lîngă o benzinărie: două conserve de pateu și ce-a mai rămas dintr-o bucată de cașcaval. Nu zăbovim prea mult și ne îndreptăm spre următoarea benzinărie, la ieși­rea din localitate. De-aici ne ia un tip trecut de 50 de ani, plin de viață și cu chef de glume și de vorbă. Vorbește engleză cu un veritabil ac­cent rusesc. Ne zice că în tinerețe făcea și el au­tostopul, dar cu lunile. Odată a luat un tren pînă în Serbia și de acolo a făcut autostopul prin Ro­mânia, Ucraina, Bulgaria și Tur­cia. Dar cum asta se întîmpla acum 35 de ani, opreau mai mult căruțe decît mașini, așa că ajungea după trei, pa­tru luni acasă. „Stăteam în căruțe și mîncam smochine. Aveam doar saci de dormit și bani în buzunar, atît ne trebuia”, ne spune.

Rakija în Zagreb

Ne lasă într-o zonă mărginașă a Zagrebului și nevrînd să dăm bani pe autobuz ne încercăm norocul să facem autostopul pînă în centru. Și funcționează. Ne ia o tipă de vreo 28 de ani și ne lasă în oraș. Ne învîrtim puțin și în scurt timp realizăm că nu avem credit s-o contactăm pe tipa de pe Couchsurfing la care trebuia să rămînem peste noapte. Stînd aiurea pe o bancă în centru trece pe lîngă noi aceeași domnișoară care ne luase mai devreme. Trimitem un mesaj de la ea și, cu gazda asigurată, începem să ne plimbăm prin oraș. Vedem ce-i de văzut, bem cîteva beri și ne în­dreptăm spre stația de tramvai. Nici nu scoatem bine harta orașului să ne orientăm, că și apare cineva lîngă noi să ne ajute. În cîteva minute avem cinci oameni, dintre care trei cu telefonul cu GPS-ul activat, în­cercînd să ne explice unde trebuie să ajungem.

Ivana și colegii ei de apartament, Anna și Luka, se mută mîine, dar ne primesc oricum. Am zis că ne culcăm devreme, să fim odihniți a doua zi, pe drum, dar ne-am întins la vorbă, glume și rakija (la fel ca răchia noastră, dar de smochine) și s-a făcut aproape dimineața. Dor­mim cîteva ore, ne trezim, lăsăm un „bi­lețel” de mulțumire pe desktop-ul laptopului și plecăm din apartament.

Concurență și la ieșirea din Zagreb. Dar e fată și o iau repede unii cu o dubă. Ne punem între două benzi de autostradă, la casele de ta­xare, cu „Pula” scris mare pe agendă și începem drumul spre Marea Adriatică. Oprește un tip cu o ca­mionetă, ne pune repede rucsacurile în spate și pornește. Șoferul e calm, dar fumează mult. A luptat în războiul din ’91 – ’95 și o grenadă i-a fracturat piciorul, dar nu vorbește decît fugar despre asta. Poate să conducă și de atît are nevoie, și-a făcut firmă, are două mașini, cea pe care o conduce el și încă una, a unui coleg, și trăiește bine. N-ai cum să-l asculți prea atent cînd în stînga și-n dreapta sînt sate înconjurate de copaci și pe dealuri bucăți din vechi castele încă păzesc drumul. E vreme cețoasă, dar cum trecem de muntele Ucka, care-i un fel de graniță spre climatul mediteranean, ne întîmpină soarele și cerul senin.

Cavle, partea I

Șoferul ne lasă la o benzinărie lîngă Cavle și de acolo luăm o mașină mică spre Rijeka, primul oraș în drumul nostru spre Marea Adriatică. Dar n-avem timp de ză­bo­vit, deja se-ntunecă. Prindem re­pe­de dintr-o benzinărie mare o ma­șină care merge pînă la Medulin. Șoferul ne spune că se grăbește, se vede și pe fața lui că e obosit, dar cu toate astea iese de pe autostradă (orașul lui e mai departe), intră în Pula, ne arată puțin localitatea și ne lasă fix în centru, lîngă coloseum.

Plimbîndu-ne prin oraș, la un moment dat facem dreapta pe o alee și dăm într-o curte unde cîțiva tineri joacă hochei pe role. Vizavi e o cîrciumioară de cartier unde ne odihnim puțin și bem cîte o Karlovacko.

Pe la 11 începem să ne căutăm culcuș. Întrebăm cîțiva oameni și aflăm că plaja e departe, în Ve­ru­dela, care-i o stațiune la vreo 11 km de unde sîntem noi. Că e ilegal campatul pe plajă știam deja, așa că, ajunși, căutăm un loc mai ferit, între niște copaci. Dormim neîntorși.

Ne trezim, facem o baie în Marea Adriatică și bem o bere la Cyber Cafe, unde stăm la cîte un calculator. Eu fac ceva treabă pe net, Marius încearcă să găsească o rută mai rapidă spre casă. Lîngă mine, un tip de vreo 25 de ani cu mîinile pline de răni și vînătăi își rulează și a­prin­de un joint. După program, trebu­ia să plecăm de dimineață, dar dacă tot am ajuns pînă aici, am hotărît să mai pierdem o zi. Spre seară sîntem la ieșirea din oraș, cu Rijeka scris pe agendă, dar nu oprește nimeni. Așa că ne adăpostim în pădure, unde pu­nem iar cortul. Dimineața ieșim iar la drum și după mult așteptat oprește o femeie într-un Mercedes C Class foarte vechi. „Credeam că sînteți jun­kies (drogați), dar de-asta am și oprit, că lucrez cu mulți din ăștia la spital. Cred în îngerul meu păzitor, altfel nu opream”, ne spune, uitîndu-se cînd la Marius, cînd la mine, prin oglinda din mijloc. În scurt timp ne săturăm de discuțiile spirituale, noroc că e aproape Rijeka.

Cavle, partea a II-a

Blocați din nou. Rijeka e cel mai ciudat oraș pentru autostopiști. Nu e ieșire din oraș spre autostradă, trebuie să iei un autobuz de la Delta Bus Station spre Grobnik și de aco­lo să mai mergi încă 2 km pe jos pînă la rampă. Dar nimeni nu știe ce au­tobuz. Unii spun 12, alții 14, alții 16, iar cei de la Bus Station, care sînt beți mereu, spun 15A, care nici nu există. Sîntem nevoiți să înnoptăm și aici. Oraș la mare, dar fără plajă, ne îndreptăm spre primul parc mai mare. Nu mai punem cortul și ne plouă de vreo două ori, așa că ne trezim cît de devreme putem și plecăm. Am mers mai mult la noroc cu autobuzul 14 și am ajuns, fără să vrem, în Cavle, unde eram acum trei zile, la dus. După cîteva locuri schimbate și mult așteptat ne punem în cel mai prost loc posibil: la rampă, în curbă și pantă, fix lîngă un semn unde scria mare „AUTOSTOP” tăiat. Credeam că nimeni nu va opri în așa condiții. Și fix aici a oprit un pletos la vreo 30 de ani. Merge pe drumul vechi ca să nu plătească taxa de autostradă. 10 euro doar dus e mult pentru navetiști. După vreo 15 minute „nu vreți să încercați niște schnapps?”. Bineînțeles. Și scoate sticla de rakija, de data asta de pru­ne, de sub scaun. Bem cîteva guri, mai vorbim și în curînd ajungem în satul lui, care e fix lîngă autostradă. „O să merg prin pădure, să nu vă speriați, e cam prost drumul, dar vă las fix lîngă o benzinărie de pe au­tostradă. De acolo sigur găsiți, trec multe mașini.”

Cînd coborîm din mașină ne spune zîmbind „Luați voi asta, pentru drum” și ne întinde sticla de ra­kija. Dăm mîna prietenos și ne despărțim. Nu stăm nici aici prea mult. Oprește un TIR iar șoferul se scuză pentru faptul că nu e prea mult loc în cabină. „Am zis oricum că e mai bine așa decît să vă las să aș­teptați în benzinărie acolo”. Și bine a zis. Și el a luptat în război. În­țe­legem din privirea lui că croații sînt oameni calmi, dar cu dureri as­cun­se, bine înrădăcinate, despre care nu prea vorbesc. Multora le era mai bi­ne în Yugoslavia, înainte de război și, deși acum țara e independentă și pe picioarele ei, foarte mulți o duc mai rău ca înainte. Mulți bărbați care au fost în război acum sînt șo­feri pentru că, la fel ca în România, asta a rămas una dintre puținele meserii bănoase pentru oamenii fără studii sau chef de furat. „Dar nu sînt nervos, de ce să mă enervez. Am de­ja destule probleme, dacă mă ener­vez îmi fac și mai multe, ce re­zolv?”, ne spune. Rîde cînd aude că am băut rakija cu localnicii și după două ore de mers și vorbit ne lasă la intrarea în Zagreb, în Lucko.

E deja seară și sîntem rupți de oboseală. Am ales la fix noaptea în care să dăm bani pe un hostel și să nu mai dormim afară. A plouat toată noaptea. Chiar și cu cortul tot ne-ar fi udat. Ajungem la Funk Hostel și mirosul de iarbă se simte de-afară. Avem noroc să prindem ultimele două locuri libere. Stăm puțin pe Internet, bem jumătate de sticlă de rakija și dormim duși.

„Vă ducem la graniță, de-acolo vă descurcați”

Dimineața, pe o vreme mohorî­tă, ne ia un TIR al cărui șofer se vede că e plictisit de moarte. Ne explică de cîte patru, cinci ori aceeași chestie și ne lasă la un nod de autostradă la 20 de km de granița cu Ungaria. Nu­mai că, ce nu știa nici el, e un nod mort. Nu trece nimeni pe aici. Dar nimeni. În afară de o mașină utilitară, de la autostrăzi. Oprește lîngă noi, vede că avem scris „Budapest” pe agendă și tipul din dreapta, un pletos cu accent de mexican, ne spune să urcăm în mașină. „We take you to the border” cu accentul lui sună de parcă încercam să trecem din Mexic în America. Bineînțeles că ne lasă la aceeași vamă prin care am venit, cea pe unde nu e autostradă și pe unde avem voie să trecem pe jos. Cînd ne vede tipul care nu voia să mă lase să intru în țară se amuză și el, și noi. „V-a plăcut Zagreb? Să-ți schimbi buletinul! Șalad!”.

Și, din nou, după șapte zile, ne trezim în aceeași vamă prin care nu trece mai nimeni. Hotărîm să nu stăm pe loc și mergem pe jos pînă în Letenye, prima localitate maghiară de lîngă graniță. Se lasă noaptea, dar nu vrem să rămînem aici. Așa că mergem în autogară. Mai avem împreună 740 de forinți de cînd am trecut prin Ungaria la dus, ne tocmim cu un șofer de autobuz care știe doar puțină germană. Ar fi costat 1000 de forinți două bilete, dar ne ia pînă la urmă pînă în Na­gykanisza. Punem cortul undeva lîngă autostradă, să ne pornim de­vre­me cînd ne trezim, în cel mai ciudat loc posibil, luat parcă fix din „Stalker” al lui Tarkovski. Iarbă și plante ciudate înalte și ceață densă. Dormim cinci sau șase ore într-un frig crunt și plecăm. O camionetă ne lasă într-o benzinărie mare, pe au­tostradă. Pe-aici trec multe mașini spre România, așa că sperăm să prindem ceva direct. Dar sînt numai mașini mici, pline de bagaje. Aduc românii de toate de prin Europa, mobilă, biciclete, electronice, tot ce vrei. Însă un echipaj de poliție pos­tat la ieșirea din benzinărie îi sperie pe mulți și nu prea avem noroc. Ne-am pus speranțele într-o mașină roșie cu număr de Cluj, însă după vreo două ore un angajat de la benzinărie ne spune că e abandonată acolo de cîteva zile mașina.

Pînă la urmă ne ia un ungur pînă în Budapesta. Șofer de TIR, unul dintre puținii maghiari care știe engleză, imediat cum ne urcăm în cabină ne face o cafea la butelia de voiaj de pe bord. Ascultă muzică clasică în timpul liber și în pauze citește. „Făceam și eu autostopul în tinerețe, dar fără cort, fără sac de dormit, fără nimic. Dormeam tot așa, în pădure, pe marginea drumului. Odată am mers cîteva luni nu­mai cu 50 de mărci în buzunar, am ajuns pînă la Helsinki”. Ne lasă într-o benzinărie mare pe autostrada M0, centura Budapestei, plină de mașini de România. Dar e noapte iar și nu ne ia nimeni. În scurt timp sîntem cu­noscuți în benzinărie, toți șoferii de TIR ne știu. Că mergem din ma­șină în mașină, cel puțin la cele cu nu­mere românești și cîteva de Bul­ga­ri­a, și întrebăm dacă nu ne ia nimeni. Fără noroc. Ne așezăm pe o bordură și cîndva pe la 11 noaptea oprește un TIR cu număr de Bu­cu­rești. Șoferul intră în benzinărie și iese cu două doze de bere. „Bă, dacă nu vă ia nimeni pînă dimineața, vă iau eu.”

Remus din Băicoi

Și cum nu ne-a mai luat nimeni, ne punem cortul în spatele unui camion și mai dormim șase ore în frig. Ne trezim obosiți și înghețați și ne simțim ca la un fel de festival al camionagiilor. Numai TIR-uri în jur, autostrada lîngă, benzinăria și cor­tul nostru singuratic.

Se trezește și Remus, ne vede puțin nedumeriți și dă un claxon să ne cheme la mașină. „Hai, că s-a tre­zit și Jenel, plecăm”. Așa îi spune soa­relui, Jenel. „Ia uite-l cum se ri­di­că pe cer și ne zîmbește.” Remus e camionagiul român tipic: trecut de 50 de ani, se bate cu șoferii cu care nu se înțelege, nu suportă poliția, fa­ce mișto de tot ce prinde, înjură și fu­mează încontinuu și nu ascultă de nimeni. „Vor ăștia să mă trimită în Franța, pe comunitate, dar am interdicție în Franța. M-au prins acum ceva timp cu magnetul (șoferii fo­losesc un magnet pentru a „păcăli” diagrama și a conduce mai mult de­cît au voie în program) și noroc că am prins la ambasadă un român din Comănești, fiica lui născută în același an, aceeași lună, aceeași zi cu mine, ăsta a fost norocul meu, că altfel îmi luam și amendă de 3000 de euro, nu doar interdicția”, ne po­ves­teș­te. Cum trecem pe lîngă o fată, cum o claxonează și strigă după ea. „Ciocolatăă! Lasă dracu’ mătura aia, hai că-ți dau 10 euro și punem un fraier să măture, hai încoace!”. Așa a ținut-o tot drumul, dar măcar ne-a dus din Budapesta pînă în Oradea. E ilegal să ia doi oameni în cabină, pentru că numai locul de pasager are centură de siguranță, dar merge cu noi de parcă-i haiduc, trece pe lîngă poliție fără să-i pese. După graniță oprim la o benzinărie. Fumează în benzinărie și nu-i zice nimeni nimic. Apoi oprim la o împinge tava, mîn­căm toți trei ceva, mai mergem cî­ți­va kilometri și coborîm. Încă o ca­mionetă, încă 180 de km pînă la Timișoara și înnoptăm iar, de data asta într-un apartament, pe niște saltele.

Fetele de pe Valea Oltului

Din Timișoara drumul e lejer. O mașină cu un combinator care vrea să ne ia 70 de lei pînă în Drobeta, așa că ne dăm jos la Lugoj și îi lăsăm 10, încă o mașină mică în care ascultăm Dire Straits pe Valea Mureșului și din Sibiu un TIR cu Vasile din Gorj. Vasile din Gorj fa­ce numai România, nu vrea să fie departe de familie, oricare ar fi aia. În timp ce coborîm spre Pitești, ne spune „uite aici găsiți cele mai frumoase curve de pe Valea Oltului. Da’ toate au un singur pește. Vine cu duba și le lasă pe toate, două aici, trei acolo”. Vasile are salariu fix, 15 milioane, dar ia 30 în mînă. „E la­com șefu’. Nici nu termin o cursă și mă trimite în alta. Da-l fur și eu. Că­rămizi, ciment, tot ce prind. Dintr-un rezervor de 300 de litri de mo­torină 60 îi vînd.”

Pe la 12 noaptea ajun­gem pe A1, într-o parcare cu cîteva TIR-uri staționate. Dar nu pleacă nimeni, doar vin fel de fel de mașini de combinatori care iau ceva dintr-un TIR și pleacă. Se vede după burți și ochelari de soare că-s „băiețași”. La un moment dat oprește o mașină cu număr de Vâlcea și băieții încep să scoată fel de fel de chestii din portbagaj. Telefoane, mp3playere, unul scoate o medalie. „E de aur, da’ e doar suflată, am dus-o la verificat. Da’ uite, scrie Beijing 2012 pe ea.” N-am avut curaj să întrebăm dacă e furată sau făcătură.

Ajungem pe la 3 dimineața în București și dormim într-unul din căminele Politehnicii. A doua zi ne trezim greu și pornim molcom și, iar, fără noroc. Dar nu mai avem răb­da­re, vrem să ajungem acasă. Așa că mer­gem la gară să luăm un tren spre Constanța. Vrem să mergem cu lo­co­motiva, dar ne înțelegem din pri­viri cu conductorul că nu se poate. N-avem ce să facem, trebuie să plătim. Cu reducere, la naș.

Ioan STOLERU