Piticii din Vladeni joaca teatru

Pe Alba ca Zapada o intilnesti de cum urci prima treapta, pictata in culori aprinse, dar surpriza te asteapta in capatul scarilor. Cei 15 pitici se imbulzesc toti pe scena si sub ochii atenti ai profesorului Alexandru Dumitra, incepe spectacolul. Elena asteapta intr-un colt al scenei si sare in sus de bucurie cind din capatul salii Albertina si Andrei vin sa aduca o coroana. Coroana e de fapt o minge galbena si sparta. Ceilalti copii fac pe trompetele, iar dintr-un colt se aude un “Maria ta” inabusit de un hohot de ris. Mingea galbena este asezata incet pe capul Elenei si apoi aruncata cit colo. Dupa terminarea scenei, copiii se imbulzesc pe scaunele din culise si incep toti sa vorbeasca. Sint cei 15 pitici din satucul Vladeni care se joaca la fel de naiv de-a actorii si pe ulite, si pe scenele Parisului.

Sala teatrului “O mie si una de masti” nu este mai mare decit o sufragerie de bloc. Citeva scaune formeaza publicul, iar scena este un piedestal incadrat de o cortina visinie. Copiii sint toti pe scena. Tipa, se imbrincesc, danseaza, alearga, cinta, se joaca cu o minge. La prima vedere, un haos de nedescris. Pitici, Scufita Rosie, lup si rege, toate povestile Fratilor Grimm se agata acolo de prichindeii costumati, in lumina palida a reflectoarelor. Replicile simple si hazlii iti dau impresia ca ai ajuns la inceputul orei de repetitii, nicidecum la piesa de teatru. Dupa citeva minute insa, ochii mari care se uita la scaunele goale din sala si glasul ragusit de incercarea de a acoperi zgomotul celorlalti copii te fac sa-ti dai seama ca piesa a inceput demult. Jocul lor e de fapt candoarea cu care alearga si se strimba unii la altii.

Pisica maninca tuberoze

Mica, blonduta si firava, Albertina vorbeste cu o viteza greu de urmarit, dar nu si pe scena. Acolo, in fata scaunelor goale din sala, isi pastreaza energia, dar zimbetul sau se schimba de la o scena la alta. Stie cum sa fie mirata, speriata, vesela, cum sa se ascunda dupa piticii din poveste pentru ca apoi sa fuga innebunita printre scaune, intrebind cu seriozitate: “Ce se intimpla? A innebunit? Ce melodie? Despre ce se vorbeste?”. Imbracata in Scufita Rosie si leganindu-se usor, este prima din grup care vorbeste. Are sase ani, este in clasa a II-a si face teatru in Vladeni de un an. “In fiecare week-end stam aici. Este placut, te joci, ne costumam, cintam, iti faci prieteni, iar domnu’ profesor ne da si pauza. Citeodata, ne mai uitam si pe pereti, nu sintem atenti, iar domnul profesor ne cearta, asa, in gluma. Ne-a zis odata ca are o masinarie care, daca nu esti cuminte, iti lungeste nasul si urechile. A zis asa unei colege si ea, de frica, nu a mai venit, l-a crezut”. Elena, colega de clasa a Albertinei, sare de pe scaun si o opreste brusc: “pot sa zic si eu ceva?”. Toti tac, iar Elena, ridicind miinile in aer, povesteste calm, apasind fiecare cuvint. Ma urmareste atent cu ochii negri si inainte de a incepe se asaza cuminte pe scaun si isi opreste picioarele din leganat. “Stii, noi urmeaza sa plecam in Franta, sa jucam acolo “Avarul”, dar noi nu stim franceza. Eu stiu numai o poezie. “Ma chate Tonton chante du saxophone, quand elle est hereuse, mange du tubereuses”. Nu stiu ce am zis, stiu doar ca zice ceva despre pisicuta mea Tonton care maninca “tuberuze”. Ce inseamna “tuberuze”?” Elena face ochii mari catre Andrei care incepe sa rida. “Nu stiu. De unde sa stiu eu? Ne-a zis domn’ profesor, dar am uitat”. Despre excursia din Franta copiii vorbesc sarind pe scaunele din culise si ramin ginditori doar atunci cind realizeaza ca nu se pot hotari cu ce se merge pina acolo: avion? autocar? Se scarpina toti in cap si privesc in tavan de parca ar fi iar pe scena.

Corigent la matematica

Albertina si Elena apeleaza mereu la Andrei, baiatul blond in clasa a III-a care le stie pe toate. “Ne-a intrebat domn’ profesor unde este scena. Unul a zis “nicaieri” si eu am zis “peste tot”. Am raspuns corect pentru ca e peste tot. Tot asa a intrebat ce este teatrul si o fata a zis ca este o arta dar raspunsul corect era ca teatrul este un joc. Cam asta facem si noi, ne jucam”. Chicotelile copiilor sint intrerupte numai de un singur gind: parintii. Albertina da verdictul: “Parintii mai exagereaza. Daca nu stim bine la scoala, baga repede teatrul, ca nu ne mai lasa. Pe mine m-a pedepsit o data pentru ca am luat un “Bine” la un test si doua zile nu am mai avut voie aici”. Din spate, vocea lui Andrei rasuna “hai, Albertina, zi ca ai luat si minus, hai, zi!”. Albertina se bosumfla dar Elena, rizind, continua povestea. “Eu am explicat ce legatura are teatrul cu scoala? Ce, teatrul e legat de scoala, sau cum? Teatrul e al copiilor, nu al doamnei invatatoare. Si pe mine m-au pedepsit o data, ca am probleme la matematica”. Andrei ridica mina pentru a atrage din nou atentia. Vine in fata fetelor, se apropie de ele si zice aproape in soapta: “Ia, zi, Elena, cit fac 9 plus 3, hai, zi, stii cit fac?”. Elena il priveste cu ura, ii intoarce spatele si ii spune simplu: “Lasa-ma acum”. Andrei, hotarit, incepe sa rida, tipind pe scena “11 fac, fac 11!”. Elena ramine cu spatele, se incrunta si zice mai mult pentru ea “12 fac, of, Doamne”.

Glasul Albertinei aduce din nou ordinea “de teatru”. “Noi ce facem aici, vorbim despre scoala sau despre teatru?”. Copiii rostesc in cor raspunsul corect si o lasa pe fetita blonda sa vorbeasca. “Sint multi copii care se bazeaza pe mama. “Las’ ca la 11 trebuie sa plec la teatru si imi spune mama”. Nu este asa. Tu trebuie sa te tii de treaba asta, nu te bazezi pe mama, ca ea poate e plecata undeva, ce faci, te tii pe baza ei? Tu trebuie sa stii. Mai mi-a zis domn’ profesor ca la ora cutare trebuie sa fiu la teatru. Trebuie sa fii acolo, singur, nu te bazezi pe altii!” Toti copiii aproba din cap si incep sa vorbeasca unii peste altii despre cum e la teatrul “din Iasi”. Povestesc rizind despre Scufita Rosie de 50 de ani, despre teatrul de papusi in spatele caruia erau tot oameni mari si despre alti copii “care stau ca mutii. Zici ca le-a dat cu parul in cap, nu mai vorbesc, nu mai fac nimic, ca tunati”. Elena rezuma in citeva secunde toata cearta celorlalti si, dupa citeva secunde de tacere, spune tot ea, cu autoritate: “Acum vorbim despre altii, sau despre teatru?” Cu ochii mari, fata zimbeste numai dupa ce a primit raspunsul corect, spus in cor de toti ceilalti.

Energia de a fi Praslea

Cind trebuie sa vorbeasca despre grijile lor, se lasa linistea. Elena incepe pe acelasi ton sobru. “Noua aici ne trebuie copii care sa stie sa faca lucrurile, sa lucreze. Nu sa stea citeva zile si apoi sa plece. Sa se tina de treaba. Daca vrem sa luam excursii, trebuie sa muncim. Au mai venit asa doua fete. Trebuia sa cinte un cintec si ele stateau asa, ca mutele, nu ziceau nimic, stateau asa, impietrite. Noi aici trebuie sa jucam daca vrem ca spectatorilor sa le placa. Altfel, dau banii degeaba sa se uite la noi. Daca stam asa, impietrite, dup-aia pleaca si spun ca au dat banii degeaba”. Andrei o aproba. Se ridica din nou de pe scaun si vine in fata Elenei care il intrerupe mereu. “Temele le facem dupa treatru, dupa repetitii. La teatru noi veneam numai simbata si duminica, acum venim mai des, sa ne pregatim pentru Franta. Parintii ne tot zic “ti-a dat rol?”, asta te intreaba acasa de prima data. Da’ ce rol sa iti dea? Mai intii trebuie sa gaseasca personajul care trebuie, care i se potriveste, nu asa, deodata”. Albertina o zbugheste pe scena “Eu, de exemplu, stiu ca am energia ca sa fiu Prislea, asta o sa ma fac cind am sa fiu mare. Elena, nah!, ea se crede rege. Trebuie sa ii aducem coroana care de fapt este o minge. La spectacol, domn’ profesor ne-a promis o coroana, adevarata. O face el. Andrei este unul din cei opt pitici, de fapt, este al optulea. El e lupu’, deghizat in pitic, iar noi il descoperim si il dezbracam de imbracamintea de lup”. Elena se ridica incet de pe scaun, isi mai priveste inca o data adidasii care seamana cu cei ai fetei din fata si spune oftind “Gata, noi am venit aici sa povestim spectacole sau sa vorbim despre teatru?”

Profesorul Alexandru Dumitra pune capat revoltei care se nascuse dupa vorbele Elenei. Copiii se imbrincesc pina la scena, dar, dupa ce au urcat toti, incep sa zimbeasca la comanda si sa cinte despre “Pestisorul auriu”. Imediat dupa repetitie, fug toti catre usa spunind “la revedere” din mers. Elena ramine ultima, ma priveste in ochi si spune incet “Am fost pina acum la Muncel in excursie, dar acum mergem in Franta. De abia astept sa ajungem acolo. Cica este un parc in care sint toate personajele din desene animate. Oare Prislea o fi acolo, tu nu stii? Daca nu, sper sa fie cescuta din Frumoasa si Bestia”.

Livia MOVILESCU

Ascunzatoarea din roluri

Alexandru Dumitra nu are virsta. De fiecare data cind este intrebat de cit timp se afla la Vladeni, numara anii in gind si schimba subiectul. Raspunsul este mereu acelasi, profesorul Dumitra “nu vrea sa se deconspire”. Il dau de gol insa firele albe si liniile adinci care ii acopera fruntea. A absolvit Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica “I. L. Caragiale” Bucuresti, iar in Vladeni l-a adus o poveste de dragoste despre care vorbeste rapid, cu fraze care se termina in soapta, printr-o ridicare usoara a umerilor. Alexandru Dumitra a infiintat acum 20 de ani, in Vladeni, teatrul pentru copii “O mie si una de masti”, unde in fiecare an 35 de copii invata cum sa se joace pe scena. “Am ramas aici pentru a-mi demonstra ca este adevarat ceea ce a zis Blaga: vesnicia s-a nascut la sat si asa este copilaria de aici, din batatura, nu se compara cu cea din jurul blocului”. Anul acesta comuna Prisecani s-a infratit cu o regiune din Franta, iar cei 15 copii care sint in prezent actorii teatrului “O mie si una de masti” au plecat acolo de Paste pentru a sustine spectacolul “Avarul”.

Teatrul este finantat din salariul profesorului. Tot el se ocupa si de costume.