Pleșa, satul polonilor aduși de ape

În Suceava, lîngă Gura Humorului, se află un sat în care locuiesc doar poloni, primele familii ajungînd aici acum 180 de ani în urmă, după ce au fugit de inundațiile din Ucraina. Acum la Pleșa sînt aproximativ 200 de oameni cu origini poloneze, care deși vorbesc limba lor nativă și respectă tradițiile și obiceiurile pe care le-au transmis strămoșii lor, spun că nu s-ar muta niciodată în Polonia, pentru că toată viața lor se află pe acest vîrf de munte, pe care ajungi după ce urci vreo 30 minute pe niște serpentine abrupte.

„Tre´ să urcați pînă sus la pensiunea «Dom Polski» dacă vreți să vorbiți cu poloni. Ei îs de mult aici, vorbesc și românește, vă veți în­țe­lege”, spune șoferul din micro­bu­zul care îi duce turiștii și localnicii din Gura Humorului în Pleșa și din sat înapoi în oraș, un domn de vreo 60 de ani, care turuie tot drumul des­pre cît de mult va ploua în ur­mă­toa­rele ore. Te lasă în mijlocul satului, pe un drum pietruit și-ți spune că ultima cursă e la ora șase, iar dacă nu îl suni să se întoarcă după tine pî­nă atunci, poți dormi la pensiunea din sat, căci au și restaurant acolo și „tot ce ai nevoie”. E singura cale pe care poți merge cu mași­na, cale care unește Pleșa de restul lo­ca­lităților, căci înspre Solonețul Nou (n.red. lo­calitatea de după Pleșa) es­te o pan­tă foarte abruptă care de­vine aproa­pe imposibil de urcat de fiecare dată cînd plouă. De cum in­tri în lo­calitate n-ai cum să nu-ți dai sea­ma că printre locuitorii satului se numără și poloni, dat fiind că, pe panoul din tablă, numele lo­cului stă scris în ambele limbi.

***

De o parte și de alta a unor serpentine abrupte poți zări ici-colo cî­te o casă pitită printre copaci și doar cîte un lătrat de cîine care se aude-ți mai confirmă că în sat mai locu­iesc oameni. După vreo 30 de mi­nu­­te de urcat ploaia se întețește, iar în timp ce încerci să ajungi cît mai re­pede la „Dom Polski”, să te adă­pos­tești de ploaie, întîlnești o bă­trî­nică cu batic galben și fustă neag­ră, care vine de la prășit. Tîrîie o sapă, are un tricou cu mînecă scurtă care s-a udat, dar asta nu-i stă în cale, da­că-i să se oprească și să-ți po­ves­teas­că despre ea sau despre vecini. „Ne-am obișnuit aici și nu am vrut să mai plecăm”, îmi spune, în timp ce se ferește de stropii mari de ploa­ie în dosul unui copac de pe marginea drumului. Locuiește în Pleșa cu familia ei și chiar dacă polonă, ca toți cei din localitate, nu are nicio altă le­gătură cu Polonia.

Oamenii din sat vorbesc româna la sărbători și cînd merg în oraș, iar polona o vorbesc între ei, în fa­milie. Pînă în urmă cu doi ani a e­xis­­tat chiar și școală în sat, care îi în­văța pe copii limba lor nativă. „În­vățătoarea era din Humor și trebuia să facă naveta; iar acum oricum nu prea mai sunt copii”, zice femeia în timp ce arată spre fosta școală din sat, transformată acum în pensiu­ne. Este o clădire mare, cea mai co­chetă din sat, decorată doar cu alb și nuan­țe de maro, cu mansardă, iar pe pe­retele din dreapta stă scris cu litere roșii, italice „Dom Polski”. „Po­lo­nii au fă­cut-o. Românii nu au dat niciun ban”, continuă revoltată femeia ca­­re pornește spre casă speriată de ultimul trăsnet, iar în urma ei ră­su­nă vag un „mergeți sănătoși!”. A­cum copiii învață în limba română în Poiana Micului, un sat din a­pro­piere, dar săptămînal au și ore de lim­ba polonă.

Primele 16 familii

„Cześć”, auzi cînd Iadviga des­chide ușa de la „Dom Polski” și te ve­de în prag. E o femeie brunetă, înaltă și te invită înăuntru în timp ce reazemă de o masă maro matura pe care o ține în mîna dreaptă. Du­pă ce îi răspunzi însă cu „bună zi­ua!”, începe să-ți vorbească într-o ro­mână perfectă, cu un ușor accent mol­dovenesc, despre cum au ajuns polonii să locuiască în Suceava a­cum 180 de ani. „Strămoșii noștri au ajuns inițial în Ucraina, dar acolo erau foarte multe ploi și i-au inundat. Ei au fugit din calea apelor în România, iar aici au primit teren de la un boier. Le dădea foarte mult pămînt, dar era foarte multă pă­du­re și prea puțină cîmpie. Ei au tăiat copacii și și-au construit case din lemn.” Vreo 16 familii au ajuns a­tunci la Pleșa, iar astăzi comunita­tea are vreo 200 de locuitori, dar Iad­viga spune că mulți dintre ei plea­că periodic la muncă în afară; unii își iau cu ei și copiii și nimeni nu mai știe exact cîți oameni locuiesc acum în sat.

De-a lungul timpul, polonii s-au mutat și în satele de primprejur. În Solonețul Nou și Poiana Mi­cului locuiesc acum cîteva familii, dar la Pleșa nu s-a mutat încă nicio familie de români. Tanti Antonia, o femeie mărunțică, abia trezită din somn, vorbește despre cît de grea e viața în sat. „De dimineață am fost la prășit; așa c-am dormit acum, la amiază. Satul nostru e frumos de vizitat, dar e greu de trăit aici. A­vem doar două magazine în sat – vedeți, unul la vale și unul la deal…” Casa îi e despărțită de pădure doar printr-o rîpă adîncă de cîțiva metri, străbătută de un pîrîu. Curtea fe­meii e plină de sculpturi din lemn pe care fiul ei le-a făcut, înainte să plece în străinătate; a învățat teh­ni­ca singur, iar apoi a mers în Polo­nia, unde a urmat cursurile unei școli de profil și s-a perfecționat.

Prin dosul casei, tanti Antonia mă conduce către o cameră mică, pli­nă cu tablouri sculptate. Majo­ritatea sînt chipuri de sfinți, lu­cra­te cu migală, dar femeia nu pare să aprecieze prea mult munca fiului său. „Tot ce găsește, el strînge! Nu vezi cîte a adunat aici? Sînt frumoase, dar cine le cumpără?”, spu­ne femeia în timp ce se așază leneș pe canapeaua din cameră. A păs­trat tradiția numelor polone pentru bă­iatul ei, Bolek, dar zice că nu s-ar pu­tea muta în Polonia, pentru că aici, la Pleșa, unde au trăit și părinții și bunicii săi, este acasă. „Noi sîntem poloni, dar trăim în România – aici ne-am născut, aici am crescut.”

Ciorbă de colivă

Locuitorii din Pleșa sînt catolici și gătesc după rețete polone. În Aju­nul Crăciunului, de exemplu, du­pă ce au postit toată ziua, po­lo­nii iau o cină în care mănîncă doar de post, iar primului fel de mînca­re în română i se spune „colivă”. „Dar la noi e un fel de ciorbă cu grîu, cu nucă, mac și miere de al­bine. Ea trebuie să înceapă să fiarbă încă de dimineață, cînd nu a apucat soa­rele să răsară, să fie gata la timp. Tradiția spune că oalele trebuie să fie noi”, îmi zice Iadviga. Apoi mă­nîncă ciorbă de mazăre, hribi us­cați cu pește și sarmale cu salată de hrean și sfeclă. Localnicii săr­bă­to­resc atît ziua națională a Ro­mâ­ni­ei, cît și ziua națională a Poloniei, pentru că atunci cînd o sărbătoresc pe cea din urmă, vin oficialități po­lone și organizează o masă pentru toți locuitorii.

Iadviga își ia mătura în mînă și se apucă din nou de treabă. Cîteva sute de metri mai încolo, la biserica din sat, vreo șase femei se învîrt în jurul unor șiraguri cu flori, ne­reușind să se decidă unde să le așe­ze. Așteaptă o „delegație polonă”, pes­te cîteva ore, care de fiecare dată cînd vine ajută comunitatea cu bani. Acum toți speră că se va asfalta dru­mul din localitate, pentru că de fie­care dată cînd plouă, nicio mașină nu poate urca în sat și-așa rămîn po­lonezii în continuare separați de români.