Podul de Flori și spinii dintre maluri

Hăurile dintre România și Republica Moldova sînt încă adînci. Chiar dacă am ridicat Podul de Flori și am rupt sîrma ghimpată, deseori îți ia mai mult să ajungi de la Iași la Chișinău decît drumul făcut pînă la București, cu toate că distanța e de trei ori mai mică. Și asta nu doar din cauza problemelor de la vamă. Oricît de mult nu ne-ar plăcea s-o recunoaștem, sămînța de otravă plantată de „tovarășii” din est a prins atît de adînci rădăcini în pămîntul dintre Prut și puțin peste Nistru încît am ajuns să ne consi­derăm, fără să vrem, două popoare diferite. Și, chiar dacă nu o spunem, de multe ori așa ne comportăm.

„Atîta timp cît vor exista aba­toare vor fi războaie.”

Lev Tol­s­toi

Am plecat pentru două zile în­tr-o excursie în Republica Moldova, prin­tr-un proiect realizat de Aso­cia­ția Tinerilor Români din Afara Granițelor. Scopul plecării, intitulată sugestiv „Cunoaște Ba­sa­ra­bi­a”, cît și al întregii campanii din care a făcut parte, „Adevărata Ba­sa­ra­bie”, era acela de a oferi ro­mâ­ni­lor de partea aceasta a Prutului oca­zia să cunoască realitatea din Basarabia, asemănările dintre oa­meni, cultură, tradiții, religie și is­torie. O inițiativă de lăudat, avînd în vedere cît de puțin știm despre acest pămînt și ai săi oameni cu care pretindem că ne înfrățim. Am descoperit pe drum, sau mai de­gra­bă mi s-a confirmat, avînd în vedere că nu era prima oară cînd mergeam acolo, că nu ne separă doar o graniță nedreaptă, ci și mul­te idei, moduri de a gîndi și de a pri­vi istoria, care de două sute de ani e modelată de tovarășii mai de la răsărit.

Aparent ne-am pierdut, pentru că de vreo jumătate de oră mergem pe un drum de pămînt al naibii de prăfuit și nu se întrezărește nimic. Dar nu mai contează, am golit deja cîteva PET-uri de Chișinău, Pe­tri­că și-a scos clarinetul și începe a cîn­ta „Casa mea”, „Să-mi cînți, cob­zar” și alte melodii vechi româ­nești, spre deliciul nostru, pentru că ne-am strîns în jurul lui, ascultîndu-l. Din cînd în cînd, cineva își face curaj și mai fredonează și cîte un vers sau o strofă întreagă.

La biserică

Orheiul Vechi e considerat de vreun an încoace rezervație naturală și, ca să intri, trebuie să plă­tești o taxă modestă. Nimic rău în asta. Cultura, ca orice alt serviciu sau bun, trebuie remunerată. Însă dacă ești cetățean al Republicii Mol­dova dai un leu, iar dacă ai ce­­tățenie românească trebuie să dai de zece ori mai mult, adică 10 lei moldovenești. Din nou, suma nu e mare (echivalentul cam a 2,8 lei românești), însă discriminarea e cla­ră. Sîntem astfel anunțați de că­tre doamna de la biroul din antica­mera muzeului că „sîntem străini”, de aceea diferența de preț, căci toți străinii plătesc așa. Îmi pare însă forțată delimitarea asta, ca și cum românii de peste Prut ar fi la fel de străini ca ungurii sau nemții. La fel pățisem și la Muzeul de Etno­gra­fie și Istorie Naturală din Chi­șinău, unde am cutezat să încer­căm să intrăm cu carnetele de student din România. „Așa e cînd ma­joritatea instituțiilor statului sînt con­trolate de comuniști”, îmi spu­ne cineva din grup.

Înainte să intrăm în oraș, Ion se ridică și agață un tricolor de pri­mul geam din dreapta al autocarului.

În oraș

În Chișinău, în centru, la multe magazine, sau cînd opresc pe ci­ne­va pe stradă să întreb de vreun loc, de cele mai multe ori sînt în­tîm­pinat în limba rusă. Cînd oa­me­­nii observă că vorbesc română schimbă și ei registrul, însă nu de puține ori observ că li se schimbă și atitudinea. Devin mai reci, mai re­ținuți. Mi s-a întîmplat chiar la un moment dat ca doi ruși sau doar ba­sarabeni rusofoni și rusofili să-n­­ceapă să rîdă de mine cînd au văzut că nu ne-nțelegem. Dar asta nu e doar acolo. Și noi, din păcate, ne purtăm de multe ori la fel. Lăsînd la o parte cazurile extreme, în care unii români manifestă ură fățișă fa­ță de basarabeni, și o parte dintre cei care spun că sînt de acord sau chiar pro unire tot, involuntar, se poartă altfel cu copiii acestui popor care nu ne este mai diferit decît ardeleanul de dobrogean. Mulți îi consideră înapoiați, răi, primitivi, fără să-și dea seama că-n felul ăsta își compromit propriul intelect. Am fost, de exemplu, în cursul săp­tă­mî­nii, la trei piese de teatru, una românească și două scrise și jucate de moldoveni. Cele din urmă mi s-au părut considerabil mai bune. Și mai sînt dintre studenți care cred că n-ar trebui ca tinerii de peste Prut să primească burse din partea statului român sau să aibă gratuitate la cazare, de parcă nu le este deja destul de greu să se adapteze.

Ne oprim undeva la o terasă să ciocnim un pahar. Cineva strigă „Nazdrovia”, dar un al doilea îl co­rectează: „Hai mai bine să zi­cem «noroc»!”.

Pe malul Nistrului

Ajungem la Vadul lui Vodă, la vreo doi kilometri de Nistru. Se-n­serează și ne pregătim de grătar. Abia acum apucăm să ne cu­noaș­tem mai bine, să aflăm chestii unul despre celălalt și să schimbăm cîteva vorbe. E și Boris Jelzin cu noi, l-am luat din vama Leușeni cu 5 euro cincizeci. După mîncare urmează dansul, la care am fost destul de ușor păcălit să mă alătur, deși de obicei mă abțin. Poate nu ne dăm seama pe moment, dar dan­sul ăsta tradițional românesc, ho­ra, chiar se potrivește și îți in­du­ce fără să vrei sentimentul de unire. Pentru că, la sfîrșitul serii, ne simțim cu toții mai apropiați unul de celălalt, mai prieteni și mai în largul nostru.

Pe drum

Mîncăm ceva repede și ne por­nim înapoi spre Iași, cu o oprire în Chișinău, la fabrica de bomboane Bucuria și la o mănăstire. Petrică revine la cîntat și de data asta bem ca basarabenii, șase oameni dintr-o cană. Turnăm, dăm peste cap și dăm paharul mai departe. Undeva, pe drum, ne oprim să primim un pachet de la mama lui Sergiu, care ne-a făcut plăcinte și ne-a trimis și cîțiva litri de vin roșu. Mai facem astfel o horă, de data asta a cîrna­ți­lor, plăcintelor și vinului, pe marginea șoselei, pe o bucată de iarbă. Restul drumului îl dormim și mai luăm trei litri de Boris Jelzin de la vamă.

***

Ajungem în Iași pe la miezul nopții, obosiți, dar cu un sentiment plăcut, cald. Ne strîngem mîinile și ne promitem să ne revedem, măcar într-o formulă parțială față de cea de-acum.

Singurul lucru de care mi-a pă­rut rău e că nu s-a înscris multă lume (și mă refer la studenții ro­mâni) la această excursie, care a costat cam cît o noapte mai serioasă de bă­ut. Tot spunem că sîntem pro uni­re, ne batem cu pumnul în pieptul pe care ne șade tricoul cu „Ba­sa­ra­bia, pămînt românesc” fără să știm că ne referim la o Basarabie pe care nu o cunoaștem, o Basarabie frumoasă dar zbuciumată, o Ba­sa­ra­bie de care de multe ori, fără să vrem și fără să recunoaștem, ne cam ferim. Eu mă simt mult mai apropiat de și mai la locul meu în liniștitul dar frămîntatul Chișinău, acest oraș ca un diamant neșlefuit, decît în aglomeratul București sau cosmopolitul Cluj. Și probabil mulți ar simți la fel dacă ar avea curiozi­tatea și un strop de năzuință de a trece pentru prima dată Prutul, mă­­car de dragul istoriei și nu doar pentru votcă ieftină și țigări.

Căci pînă să ne unim mai avem multe Pruturi de trecut.

***

Două secole de dezbinare
La 16 mai se împlinesc 200 de ani de la Pacea de la Bu­cu­rești din 1812 și semnarea tra­ta­tu­lui ru­so-turc, în urma căruia ți­nu­turile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotăr­ni­ceni, Codru, Ti­ghina, Cârligătura, Făl­ciu, par­tea răsăriteană a ți­nu­tu­lui Iașilor și Bugeacul au trecut în mîna Im­pe­riului Rus. Ul­te­rior, acestea au fost denumite Ba­sarabia.

Pentru a „serba” această da­tă, aproximativ 7.000 de oameni au umplut duminică, 13 mai, stră­zile Chișinăului. Aceștia au ce­rut reunirea spațiului pruto-nis­trean la România și plecarea ar­matei ruse de pe teritoriul Re­pu­blicii Moldova și Transnistriei. „Toată istoria noastră au făcut așa, au spus că ne eliberează cînd de fapt ne-au subjugat. Vrem să plece de la Nistru”, a spus Ta­ti­a­na Miron, femeie care a venit tocmai din Italia pentru acest eveniment. Manifestanții au pro­testat în mod simbolic în fața am­basadelor Rusiei și Turciei, cele două părți care au semnat tratatul din 1812. Sfîrșitul evenimentului a fost marcat printr-un concert la Teatrul de Vară, loc folosit adesea în timpul mișcării de eliberare națională de la sfîr­și­tul anilor ’80 din Basarabia.