Povestea florilor Sfintei Parascheva

Familia Buștei are la București o florărie și, de 15 ani, împreună cu unul dintre clienții lor și echipa lui de muncitori, vin la Iași în preajma zilei de 14 octombrie și împodobesc baldachinul Sfintei Parascheva. Fără să aștepte ceva în schimb, prin puterea lor de a dărui, au strîns alături de ei zeci de voluntari – de la oameni care încarcă modelele florale, la șoferi de camioane și oameni străini, care li se alătură odată ajunși în Iași, să dea și ei o mînă de ajutor la transformarea locului în care, pentru cîteva zile, Sfînta Cuvioasă Parascheva își va aștepta credincioșii să vină să I se închine.

E trecut de șase seara și, în curtea Catedralei Mitropolitane din Iași, oamenii se strîng în partea stîngă, lîngă ușa principală de la intrare. Pare că se învîrt în jurul unui suport mare, metalic și-l măsoară din priviri din toate direcțiile și unghiurile. Un camion alb, cu ușile din spate deschise, stă parcat de-a curmezișul. Florentina sau, pe numele complet, Florentina-Beatrice Buștei, are mînecile suflecate și învîrte o bucată de plantă verde decorativă între degete, încercînd s-o strunească. „Gata, las-o așa, hai s-o ridicăm. Feriți-vă!”, se-aude vocea hotărîtă a bărbatului de lîngă ea. Nu pare nici prea tînăr, nici prea bătrîn, nici prea slab, nici prea gras și hainele pe care le poartă sînt modeste, de lucru. Cînd se încordează și ridică ornamentul cu ambele brațe de pe masa plină cu tot felul de cuțitașe și foarfece, vezi că, de fapt, cară în brațe o cruce uriașă – are conturul verde și mijlocul e format din flori mov, lila, vișiniu și alb. El e Nicu Marin și, după cum spune mama Florentinei, care poartă același nume ca al fiicei, el e „șeful echipei” de împodobit.

Mîna de lucru cu tradiție

Suportul metalic nu-i chiar un suport, ci un baldachin pe care urmează, în două zile, să fie scos spre închinare sicriul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași. „Așa-i spuneam și noi prima dată, suport”, spune mama Florentina și își îndeasă mîinile mai adînc în buzunare, să nu-i înghețe de tot. „Nici măcar nu știam că se numește baldachin – atît de puține lucruri cunoșteam despre ce se întîmplă aici de fapt”, adaugă zîmbind. Florentina și Ioan au două fete și un băiat: fata care-i poartă numele, Maria și Mihai. Ideea de-a împodobi baldachinul Sfintei Parascheva cu flori a fost a soțului ei și așa au ajuns, cu toată familia, la Iași, în 2004. „Ne-am trezit aici, în curtea Mitropoliei, cu un camion mare-mare plin cu flori vrac”, îmi spune. Era o vreme urîtă, ploioasă și baldachinul (cum aflaseră mai tîrziu că se numește), avea pe el cîteva crenguțe de brad puse de preoți, în care oamenii mai veneau și puneau cîte o floare. „Nu știam ce să facem, stăteam și ne uitam la flori fără să avem vreo idee. Preoții erau și ei cam încurcați – nu știau nici ei ce vrem să facem și probabil se întrebau ce-i cu noi aici.” Florentina arată ca o tînără abia căsătorită; n-ai spune că are trei copii și că de curînd e și bunică pentru că fata ei, Maria, a născut o fetiță pe care-a botezat-o tot Parascheva, după numele Sfintei. Toate fetele familiei sînt brunete, au părul lung, negru, întins perfect și ochii mari, blînzi și căprui.

Cum stăteau toți în curtea Mitropoliei, acum 15 ani în urmă, „am primit dintr-o dată un telefon. Era Nicu; Nicu Marin – l-ai văzut mai înainte, e cel care e acolo, pe iarbă, lîngă crucea din flori”. Nicu era clientul florăriei dinainte și dădea comenzi familiei Buștei în București, unde-și avea și sediul firmei. „Mi-a spus atunci că vrea repede-repede să-mi dea o comandă și i-am zis: «Nicule, eu nu sînt în București, nu pot.»” N-are să fi fost altceva decît o minune, spune mama zîmbind. „Nicu nu era nici el în București – era în Iași. Era în fața Mitropoliei, cu o echipă de opt muncitori, și așteptau toți să înceapă o lucrare undeva.” Florentina a început să plîngă și-și amintește clar că i-a spus că dacă glumește cu ea, sigur nu-i cel mai bun moment din lume să continue. „Atunci Nicu Marin cu echipa lui au venit în două minute lîngă noi, lîngă camionul cu flori, la baldachin. Toți s-au oferit voluntari și, pînă seară, am decorat totul, așa cum am putut – mîinile noastre nu erau destule – pe-atunci, Maria avea doar 12 ani”, spune Florentina și se uită cînd spre baldachinul pe trei sferturi decorat, cînd la Nicu, care tot dă ocol crucii întinse pe iarbă.

Veșmîntul și culoarea florilor

Cînd au văzut ce se întîmplă, preoților cu greu le-a venit să creadă. „Veneau la noi și ne întrebau: «Ce faceți, oameni buni, cu toate florile?», iar apoi s-au minunat și ei, cred că le-au plăcut.” În primul an, culorile pe care le-au ales cu toții au fost roșu și alb. De atunci, în fiecare an, înainte să comande florile din afara țării, fac o ședință de familie și se consultă toți, pînă reușesc să aleagă un model și cîteva culori, pe placul fiecăruia. „Ăsta-i cel mai greu lucru – să facem în așa fel încît să ne placă tuturor. Dar discutăm și tot alegem pînă găsim o variantă.” Anul acesta, florile deja înșirate pe marginile exterioare ale baldachinului sînt mov, liliachii, albe și cîteva chiar vișinii. Au o armonie perfectă și locurile găsite în verdeața pusă peste metal nu-s alese întîmplător. Mama Florentina face cîțiva pași în spate și privește o doamnă care înfinge în burețelul moale cîteva tulpini de flori. „Știți, e ca la spălatul geamurilor. Nu vezi de-aproape ce să ștergi, dar cînd te dai cîțiva pași înapoi, vezi toate petele. Așa și-aici!” Doamna de lîngă baldachin o aude, întoarce capul și-i zîmbește.

De 15 ani, de cînd în fiecare an familia Buștei s-a hotărît să împodobească baldachinul, oamenii care-i ajută sînt, pe lîngă Nicu Marin și echipa lui, și alți voluntari, din toate părțile țării – de la oamenii care încarcă florile la București, la șoferii care le aduc, la muncitorii care se cațără să mai pună o cruce în vîrful baldachinului și la femeile care tot apar, pe întreg parcursul zilei, și vor să dea o mînă de ajutor la decorat. „E muncă pentru toată lumea; avem o doamnă voluntar care vine aici în fiecare an; e de aici, din Iași.”

Deși Sfînta Parascheva e cea care-i aduce anual la Iași, în tot acest timp, familia Buștei și-a găsit aici și părintele duhovnic. „Se spune că nu-i ușor să-l găsești; al nostru e părintele Serafim Grigoraș, pe care-l iubim foarte mult”, spune cu o voce plină de căldură mama, în timp ce-și urmărește fetele din priviri. „Mai avem de pus tavanul – o să vedeți, florile or să curgă frumos în jos, sînt de-o frumusețe extraordinară!” Tot extraordinar e și faptul că, în ultimii ani, deși felul în care florile sînt aranjate și culorile sînt alese de familie, la București, fără să fi vorbit înainte cu cineva de la Iași, culorile mereu se potrivesc cu cele ale veșmîntului Sfintei. „Știți, în fiecare an, preoții de aici schimbă veșmîntul Sfintei Prascheva. Cînd ne-au spus prima oară, nu ne-a venit să credem că sînt aceleași culori. Apoi s-a mai întîmplat o dată și apoi din nou și din nou… nu poate fi întîmplător.” Femeia vorbește încet, aproape șoptit și are întipărit pe față un zîmbet care nu pare să se sfîrșească nicăieri – se dizolvă în aer și, împreună cu mirosul de flori, transformă locul din curtea Catedralei într-un univers mic plin de pace, armonie, care nu te pot lăsa să crezi că lumea-i altceva decît atît: un loc senin, în care să iubești și să oferi, fără să aștepți nimic în schimb, e singura regulă.