Povești îngropate sub nivelul mării

Numărînd aproximativ 3.500 de locuitori, Sulina este departe de a fi acel „porto franco” (n. red. – port liber) sau, cum îl mai numeau corăbierii, „Tortuga Europei” (n. red. – cuib legendar de pirați din Caraibe). Cu siguranță că orașul nu mai arată ca în cartea lui Jean Bart, „Europolis”, chiar și hotelul în care a fost scrisă lucrarea fiind în ruine. Doar un singur loc menționat în operă și-a menținut funcționalitatea pînă în ziua de astăzi – cimitirul Comisiei Europene a Dunării (CED). Compus din cimitirul CED, cimitirul ortodox, cimitirul lipovenesc, cel al bisericilor europene occidentale, musulman și evreiesc, este astăzi loc de veci pentru 21 de naționalități din toată lumea

Valurile Dunării, tăiate de un va­por sub pavilion străin, se izbesc molcom de faleza pavată, în timp ce marinarii sa­lută portul în care tocmai au ajuns – Sulina. Pe mal, printre casele en­gle­zești, se văd, la fel ca în poveștile de demult, cîteva cîrciumi, două-trei restaurante cu nume generice ca „Marea Neagră” sau „Jean Bart”, pensiuni și hoteluri moder­ne care încearcă să se conformeze sti­lu­lui și, poate cea mai importantă clă­dire, căpitănia, care aduce la formă cu un cap de navă de pe care a căzut vopseaua. În­să ceea ce diferențiază Sulina de a­cum de cea din povești, pe lîngă super­marketurile, băncile și re­prezentanțele de telefonie mobilă, este numărul mic de oameni de pe terase, puținii tre­că­tori de pe faleză fiind turiști care n-au a­vut liber de 1 mai, după cum o măr­tu­ri­sesc chiar ei. Astfel, în acest orășel-port cos­mopolit, pînă și străzile sînt realizate du­pă model newyorkez, adică nu au nu­me, ci sînt numerotate. Totuși, asta se aplică doar străzilor paralele cu Du­nărea, deoarece străzile care le întretaie pe acestea șase numerotate poartă nu­me (str. Tudor Vladimirescu, str. Du­nă­rii). Pe strada I se află Palatul CED, o clă­dire de mare importanță istorică, avînd în vedere că a fost sediul or­ga­ni­zației predecesoare Uniunii Euro­pe­ne. Lîngă palat, pe un piedestal de mar­mu­ră, sculptat în detaliu, se găsește bustul inginerului-șef al CED, sir Charles Au­gustus Hartley. Supranumit „Pă­rin­te­le Dunării”, în afară de simbolul cla­­sic al masoneriei, singura explicație este în­scrisă pe o plăcuță: „inginerul șef care a muncit să facă ultima parte a Dunării na­vigabilă”.

Prințesă sau pirat?

Din vîrful Vechiului Far, pa­no­ra­ma Sulinei de astăzi este doar o mică par­te din ceea ce alcătuia orașul acum mai bi­ne de 150 de ani. Pe faleza plină de ca­se englezești, la cîteva sute de metri de Palatul CED, se găsește hotelul în ca­re Jean Bart aşternuse pe hîrtie poveștile pe care le-a auzit în perioada cît era că­­pitan de port, dînd naștere romanului „Europolis”. În cealaltă parte a o­ra­șu­lui, în drumul spre mare, se află „Ci­mi­tirul cosmopolit”, loc de veci pentru toa­te istorisirile din roman. Chiar în spa­tele capelei, pe primul rînd, sînt în­gropați marinarii englezi, iar printre ei, chiar la margine, se află două mor­min­te speciale care au constituit principa­la sursă de inspirație pentru Jean Bart – „mor­mintele celor doi îndrăgostiți”, Mar­garet Ann Princle și William Web­ster. Povestea lor este învăluită în legen­de, iar părerile despre cum au murit sînt împărțite. Maria Sinescu, mu­ze­o­graf la Farul Vechi, povestește că Ann era dansatoare la cabaret, iar William e­ra căpitan de vas. Din cauza me­se­ri­ei ei, familia Webster nu a acceptat ni­cio­dată dragostea dintre tineri, cu toate că fata se chinuia să le demonstreze că nu este „de moravuri ușoare, cum erau con­siderate dansatoarele de cabaret”. În­tr-o zi, fiind pe vasul lui William, tî­nă­ra a cedat presiunii și, înțelegînd că nu va reuși să schimbe părerea famili­ei, s-a aruncat în mare. Tînărul că­pi­tan a sărit în valuri, în încercarea de a o sal­va, iar apa i-a înghițit în strigătele ma­rinarilor de pe vapor. „I-au găsit pe pla­jă, îi adusese marea. Erau îmbrățișați, în sfîrșit împreună”, povestește mu­ze­ografa, în timp ce se chinuia să ude flo­rile din grădina farului. În urma desco­peririi, dragostea le-a fost acceptată, iar familiile au hotărît să îi îngroape unul lîn­gă celălalt, pentru a fi mereu a­proa­pe. Pe mormîntul fetei este scris, în en­gleză, „s-a născut și-a fost tăiată ca o floa­re”. O altă variantă a poveștii spu­ne că tînăra l-ar fi urmat pe căpitan de­ghizată în marinar, cîțiva localnici sus­țin că fata venise în vizită cu familia și, într-o seară se plimba pe faleză cu iubi­tul ei, dar fiecare poveste se încheie în același fel – Margaret cade în apă, iar Wi­lliam încearcă să o salveze de la înec. Poate că finalul similar se datorează fap­tului că, pe fiecare mormînt din ci­mi­tir este scris modul în care și-au gă­sit sfîrșitul cei îngropați acolo.

Pe a doua alee din dreapta, în ci­mi­tirul creștin, se află mormîntul prin­țe­sei Ecaterina Moruzi, nepoata domni­to­rului Moldovei, Ioniță Sandu Sturdza. Exilată pentru că a căutat dra­gos­tea, aceasta a murit, alături de iubitul ei, la vîrsta de 57 de ani, la Sulina. Deși pe monumentul funerar scrie că „aici vre­melnicu zăcu rămășițele prințesei Eca­terina Moruzi”, osemintele nu se mai gă­sesc acolo, ele fiind strămutate la Is­tanbul, după cum își amintește Maria Si­nescu. Fiul prințesei, Dumitru Mo­ruzi, a fost suprefect al portului, iar du­pă moartea mamei sale, el s-a mutat la București, unde se pare că ar fi murit de foame.

Comoara de pe plajă

Probabil cea mai căutată piatră de mor­mînt din cimitir este cea a „piratu­lui” Ghiorghios Kontoguris. Fiind sin­­gurul mormînt înregistrat din Europa ca aparținînd unui pirat, este învăluit în legende. Una dintre acestea spune că ar fi jefuit sute de corăbii și că a adunat o comoară pe care a ascuns-o pe plajă. Ni­meni nu a găsit-o, deși sînt mulți cei ca­re au căutat-o, încercînd chiar să ci­teas­că epitaful la anumite ore ale zilei, să u­de mormîntul dimineața, să urmeze um­brele copacilor sau să descifreze sem­nificația laurilor de pe piatră. Cert este că piratul a murit chiar de Ziua Na­țională a Greciei, împușcat. Se pare că se îmbătase și, într-un exces patriotic, ar fi provocat un grup de soldați care i-au adus sfîrșitul. Capul de mort de pe mor­mînt, chiar dacă este considerat a fi semnul piraților, ar fi, de fapt, o de­co­rație obișnuită ce se regăsește și în Ga­lați, la biserica Sf. Precista, neavînd le­gătură cu vestitul Jolly Roger (n. red. – nume dat de englezi steagului negru cu cap de mort). „Sînt mai mulți pirați a­i­ci, dar acesta este cel mai ușor de gă­sit și cel mai vizibil, restul nu sînt atesta­te”, completează Maria Sinescu.

„Vedeți monumentul acesta?”, în­trea­bă muzeografa un grup de turiști, în timp ce arată către un grup statuar ce în­fățișează o cruce în fața căreia se a­flă două fete. Cea mai mare stă lipită cu spa­tele de cruce, în timp ce o ține în bra­țe pe fetița din fața sa. Privirea fetei mai mari este ridicată spre cer, contra­s­tînd cu ochii lăsați în pămînt ai surioarei ei. „Sînt două surioare care se jucau pe malul apei, într-o seară. Cea mică a scăpat mingea cu care se jucau în Dunăre și a încercat să o recupereze, dar a căzut în apă, iar sora ei a sărit să o salveze. S-au înecat amîndouă”, redă dintr-o răsuflare femeia.

În timp ce oamenii încă roiesc pe lîngă Maria Sinescu, pentru a asculta și povestea celorlalte morminte, lîngă capela din cimitir se odihnește, părăsit și lăsat pe o parte, vechiul dric tras de cai. Cei patru îngeri sculptați pe acoperiș privesc înspre cele două ape care, de-a lungul vremii, au sigilat, în scîrțîitul roților dricului, mii de istorisiri și amintiri de pe străzile pe atunci aglomerate ale orașului.