Povețele lui Kogălniceanu fermentează în Copou

În ferma Adamachi a Universității de Știinte Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași (USAMV) se ascund, la 18 metri sub pămînt, galeriile subterane care găzduiesc butoaie, damigene, sticle de vin, primele vinuri spumante de la Iași și seratele lui Kogălniceanu. Cuprins de liniște și înconjurat de verdeață, locul păstreaza taina vinului bine făcut, iar persoanele care trec pe-aici știu cum un pahar cu vin se miroase mai întîi, și abia apoi se soarbe încet din paharul cu picior înalt, lăsînd lichidul să inunde papile gustative fie cu gustul de citrice, fie cu cel de flori de cîmp ori condimente.

Agitația orașului și sunetele fă­cu­te de motoarele mașinilor se pierd în a­di­erea vîntului odată ce înaintezi spre fer­ma „conașului Adamachi”. La intrare nu mai e niciun dulău care să pă­zeas­că „moșia” de hoți, doar o barieră fos­fo­res­centă îi desparte pe curioșii care vor să vadă ce ascund cele aproape 20 de hec­tare pe care le deținea cîndva Va­si­le Adamachi de „moșia” sa. Stră­du­țe­le pavate cu piatră încercuiesc ver­de­a­ța ca un cordon cenușiu menit să fie în­drumătorul tăcut spre viile cu tot so­iul de struguri și cramele în care stau, pi­ti­te de soare, mii de sticle de vin.

„Dai și-unu’ de rachiu”

La cîțiva metri depărtare de intra­re, ascuns după două uși imense din scîn­duri maronii, e beciul răcoros în care stau așezate în rînd damigene de vin ro­șu, alb sau rose, ori sticle de vin spu­mant etichetate și înșiruite pe pă­mîn­tul nisipos. „Deja intrăm în istoria con­tem­porană a locului. Locul ăsta e oarecum împărțit în trei: ăsta e beciul lui Vasile A­damachi, cel care a dat și numele fer­mei, însă, pentru că numărul sticlelor a tot crescut, mai e o parte a lui Valeriu Co­tea, și încă una a lui Sadoveanu”, spu­ne Mihai Focea, încercînd să se de­cidă ce parte a cramei să „explorăm” mai întîi. Pivniţa pe care Adamachi o fo­losea pentru păstrare legumelor, a­lă­turi de care se găseşte şi beciul cu bol­tă înaltă au devenit, cu timpul, un spa­țiu insuficient pentru multiplele lucrări de cercetare care se înmulțesc de la an la an, așa că a fost necesară extinderea spa­țiului. Cum peste strada Breazului exista vechiul beci construit de vorni­cul Ilie Kogălniceanu, extins de fiul său, Mi­hail Kogălniceanu, şi completat de Mi­hail Sadoveanu – ultimul proprie­tar al clădirii –, oenologului (n. red. per­soa­nă care se ocupă cu studiul produ­se­lor ale viei și ale vinului) Valeriu D. Co­tea i-a venit ideea să unească aceste două con­strucții, formînd astfel un tunel al vi­nurilor de care orice pasionat de oe­no­logie ar fi hipnotizat. Legătura dintre aceste două beciuri a fost făcută între a­nii 1971-1974 de către o echipă de fîntî­nari rromi, în frunte cu Emil Ciucă, ca­re au știut cum să negocieze, cerîndu-i profesorului Cotea 100 de lei pe zi, iar ca bonus, un litru de rachiu. Se vede clar delimitarea celor două con­stru­c­ții pentru că sînt folosite diferite tipuri de piatră, care se completează într-un mod bizar, ca într-un puzzle pentru care pie­sele au fost confecționate greșit.

Bolta de deasupra scărilor pe care se face coborîrea este afumată, înegrită par­că de funingine. „Trăia Vasile A­da­machi cînd a luat foc locul ăsta”, ex­pli­că Mihai examinînd cu mîna piatra ar­să de deasupra capului său. Dacă nu ești îndeajuns de atent la drum, beci­ul se poate transforma destul de ușor în la­birint, căci are culoare care despart dru­mul în mai multe segmente. Becu­rile pîlpîie palid reflectîndu-și lumina în sticlele verzui, iar porțiuni de drum sînt complet scufundate în întuneric. Pe jos, așezate una lîngă alta în forma unor mici piramide, stau sticle ce al­că­tu­iesc lucrarea de licență, master, sau chiar doc­torat a studenților care au decis să se specializeze în oencologie. „Aici e o teză de doctorat, aș putea spune de fapt primele pagini ale tezei, doar pe vinuri slab alcoolice, alternativa băutorilor de bere”, surîde Mihai făcînd un semn spre alcoolul îmbuteliat în recipiente trans­parente.

Partea de beci care obișnuia să îi a­parțină lui Sadoveanu este mai în­tor­to­cheată, căci Mihail Kogălniceanu Ko­găl­niceanu a construit cîte o rotondă (n. red. cameră circulară cu acoperiș în for­mă de cupolă) pentru cei doi fii ai săi, ca aceștia să nu-și încurce cumva vinu­rile între ei. Una dintre ele este roton­da spumantelor, unde se găsesc, așezate în suporturi speciale, sticle de vin spu­mant din anii ’80. În aceeași rotondă își are și Mihai expusă lucrarea de docto­rat: vin spumant închinat florilor. „În pri­mul an, în 2016, le-am dedicat brîn­dușelor, în anul doi crizantemelor, și în anul trei, cel mai strălucit, lalelelor, asta e povestioara lor, ușor poetică”, po­ves­tește melancolic rînduind trei sticle în func­ție de etichetele lipite pe acestea.

La capătul beciului care se întinde pe o lungime de 350 de metri, se află să­lița în care Kogălniceanu obișnuia să își invinte prietenii la un pahar de vin, în­să se spune că acesta era atît de zgîr­cit încît, deși avea o întreagă colecție de bă­uturi alcolice, își punea oaspeții să își a­ducă propriile băuturi. Acum golită de orice piesă de mobilier, încăperea a­ra­tă sumbru, singurele surse de lumină fiind razele care pătrund prin ușa pli­nă de spărturi, de care atîrnă greoi un la­căt ros de rugină.

Parfumul viei înflorite

Cînd pășești din nou afară din ră­coa­rea beciului, căldura pare sîcîitoa­re, iar lumina mult prea puternică. Stră­ju­ită de un cireș ale cărui crengi se la­să pînă în pămînt, via se întinde pe a­pro­ximativ 15 hectare și adună soiuri de prin toate părțile lumii. „Zilele trecu­te am plantat cîțiva butuci pe care-i a­veam din Portugalia”, spune entuziasmat Cris­tian, inginerul agricol care se o­cupă, alături de studenții U­ni­ver­si­tă­ții de Științe Agricole și Medicină Ve­te­ri­nară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași (USAMV) de întreținerea viței de vie. La capătul fiecărui rînd e prinsă în sîr­mă o pancartă pe care e in­scrip­țio­na­tă denumirea strugurilor care variază de la „Tămîioasă Românească” și „Aromat de Iași”, la „Sauvignon Blanc” sau „Rie­sling Italian”. Pe domeniul Adamachi se întinde una dintre cele mai mari co­­lecţii ampelografice (n. red. ştiinţa ca­re se ocupă cu speciile şi soiurile de viţă de vie) din România, însu­mînd 160 de soiuri de viță de vie, dintre care 60 pen­tru producerea de vin.

Pe lîngă butucii vechi care se î­nal­ță răzleți pe sîrmele de care sînt legați cu fîșii colorate de material, stau rîndu­i­te în zece șiruri, ascunse sub un ciolofan pămîntiu, „experimentele” „Școlii de vi­ță”. Micuți, abia ieșind din pămînt, cu frunzulițe verzui ici-colo, butucii al­to­iți sînt crescuți în încercarea de a produ­ce soiuri noi care să redefinească gustul vi­nului. „E un mit: «dom’le am băut vin din ‘72, a fost uleios și foarte bun ». As­ta se întîmplă doar pentru că nu ai o­ca­zia să bei un vin vechi în fiecare zi, așa că te pregătești să îi acorzi mai multă a­tenție, ești pregătit să îi dai valoare și vi­nului și evenimentului pe care îl săr­bă­torești, dar eu nu am băut vinuri foar­te vechi care să fie și foarte bune”, ex­pli­că Mihai amuzat.
Afundat printre rîndurile de viță de vie, riști să uiți că încă mai ești în o­raș. Cristian se plimbă pe cărările bă­tă­to­ri­te în căutarea unui șarpe pe care-l vă­zu­se cu cîteva ore înainte, în timp ce pe masa lungă de sub nucul impunător și-a lăsat în așteptare sticla de bere. Din că­măruța improvizată, vopsită într-un ver­de țipător, se aude molcom radioul uitat pe un program ales la întîmpla­re. În pragul ușii, lîngă baxul de bere, se ve­de un bidon de socată în care florile plutesc printre frunzele de mentă. În cur­te, la cîțiva zeci de metri depărtare de vie, printre clădirile în care se a­dă­pos­tesc laboratoarele în care vinul e tes­tat, atîrnă între doi copaci o frînghie pe care sînt înșirate cîteva rufe. Dacă nu s-ar auzi zumzăitul produs de aparatul ca­re păstrează temperatura cramei la 10 grade Celsius, ai crede că ești într-o vi­zită amicală acasă la „conu’ A­da­ma­chi”.

De la struguri la vin

În fundul curții, după o poartă de pe care vopseaua se cojește, sînt a­du­na­te toate instrumentele necesare pentru „a da naștere” vinului. Aici se întru­nesc instrumentele care pot fi considerate pie­se de muzeu, cu cele mai noi teh­no­logii apărute pe piață, toate pentru a crea un vin calitativ. „Strugurii sînt a­duși, desciorchinați, după care sînt bă­gați în presă, de acolo prin schim­bă­to­rul de căldură, iar apoi în recipient”, po­vestește Mihai, pășind agale prin­tre butoaiele imense. Înăuntru, într-o că­mă­ruță în care plutește mirosul as­cu­țit de alcool, stau întinse pe butuci butoa­ie din lemn în care vinul roșu este lă­sat să se matureze, să prindă un gust un­tos, ciocolatiu. Cisternele de oțel mus­tesc de vin, iar lîngă ele, împachetate în cutii de carton, se ivesc cîteva sticle trans­parente care așteaptă să fie um­plu­te cu următoarele lucrări de licență, master sau doctorat.

***

Pe balconul foișorului care îi poar­tă numele profesorului Cotea, Mihai po­vestește despre muzicalitatea vinu­lui. „Muzica vinului n-o s-o poți auzi ni­ciodată de unul singur, decît dacă îți dai paharul de cap, dar în general tre­bu­­ie să-i simți muzica cel puțin în com­pania unui prieten, a unei prietene, că­rora să le dai mai departe și pasiunea pen­tru băutura asta”, spune uitîndu-se la podgoriile ce se-ntind cît vezi cu o­chii. În crama comună a lui A­da­ma­chi și Sadoveanu sălășluiește istoria mu­zi­calității vinului moldovenesc închinat de către Kogălniceanu la chefurile orga­nizate în sălița care acum a rămas pus­­tie.