Prinsă între două lumi, Cristina s-a agățat de limba română

S-a născut în Rusia, dar țara ei de suflet a devenit, încet, Basarabia. Ruptă de lîngă focul șemineului de-acasă, Cristina a rămas în grija rudelor de cînd era copilă, iar telefonul și camera web au bătucit singurul drum spre brațele mamei. Pe tata l-a cunoscut atunci cînd a împlinit 18 ani, mai mult de nevoie, iar acum încearcă să trăiască între trei fuse orare. Aude „Ciao” din Italia, „Zdravstvui” din Pyatigorsk și „Salut” de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

„Eram un co­pil mic care avea nevoie de aju­tor, de susținere. Chiar dacă locu­iam cu rude de sînge, mă simțeam me­reu străină.”

Ne-am întîlnit în Chișinău în­tr-un mic apartament, la man­sar­dă. Printre pereții de culoarea pier­sicii, primul lucru pe care-l vezi e-un șevalet din lemn de fag uleios cu un desen în gri și indigo. Modelul unui scaun și „al unui muzeu din sticlă”, cum îmi spune ea. O chea­mă Cristina, e-o fată cu părul blond și buclat, care s-a născut în Rusia și a trăit doar cu mama. La opt ani, ma­ma a luat-o cu ea doar ca s-o lase în altă parte. A ajuns în îngrijirea rudelor din Chișinău. „Eram un co­pil mic care avea nevoie de aju­tor, de susținere. Chiar dacă locu­iam cu rude de sînge, mă simțeam me­reu străină.” Vreme de șase ani după ce și-a părăsit cuibul n-a mai îm­bră­țișat-o pe mama. Înțelegea de-atunci că ea lucra pentru viitorul ei, în Italia, însă distanța a închis-o într-însa ca un miez de nucă. „Îmi era greu să îmi fac prieteni, de­se­o­ri îi urmăream, dar nu puteam să mă apropii, chiar și acum mă simt de­par­­te de ei”, spune Cristina liniș­ti­tă și-i aruncă, uneori, cîte o privire ceainicului de pe aragaz. Limba română, din dușman, prieten „Mi-a fost greu să mă aco­mo­dez unei noi țări, unei noi limbi și cul­turi. La școală nu mă-nțelegeau pur și simplu, îndeosebi pro­fesorii. Nu le plăcea accentul pe care îl aveam, iar în loc să mă ajute făceau glume pe seama mea.” Închide ochii și ră­suflă adînc, fiindcă acum a trecut peste astea și-a deprins jocul de cu­vinte într-o română curată. Încă o privire spre focul de la aragaz și șuieratul din bucătărie o ridică de pe scaun, dar continuă să vor­beas­că.

„Toate cuvintele pe care le pro­nun­țam îmi erau corectate, iar ci­tind un mic eseu simțeam cum tim­pul mă apasă, de parcă rosteam e­nunțurile o veșnicie.”

„Toate cuvintele pe care le pro­nun­țam îmi erau corectate, iar ci­tind un mic eseu simțeam cum tim­pul mă apasă, de parcă rosteam e­nunțurile o veșnicie.” Atunci nu îi plăcea limba română, era prea di­fe­rită de cea pe care o vorbea cu mama, de cea în care copilărise și-n care bîiguise primele cuvinte, dar acum nu își poate imagina cum ar putea trăi fără ea. Toarnă ceaiul în căni albe vărgate de cafea. Îmi dă zahăr și zîmbește de parcă își adu­ce aminte de ceva senin, drag. „Prie­teni…”. În anii de gimnaziu, năz­bîtiile au ajutat-o mult atunci cînd cu lumea parcă nu se înțelegea. „Chiar și acum îmi apare în minte mica mea gașcă. Eram poznași și voiam să ne afirmăm!”. Toate băncile din parc erau desenate cu mici autografe pe care copii obraznici asemenea lor le lăsau ca amintire. Așa au hotărît să facă și ei, să își lase amprenta. Au desenat tot scaunul, au inventat propriile coduri. „Îmi plă­cea mult să desenez, cred că de a­tunci mi-a venit ideea de a deveni designer”. Bea un gît de ceai, iar degetele-i trec lin prin blondul cîr­li­onțat. Refugiul Chiar dacă nu are înclinație spre matematică, fizică sau chimie, a fost împinsă de familie să își alea­gă profilul real pe cînd toată gașca se înscrisese la filologie. Nu îi era ușor să priceapă perechile de lite­re și cifre, i se-ncăpățîna mintea îm­po­triva-i. Singura alinare îi era de­se­nul. Putea sta cu orele deasupra unei foi de hîrtie cu creionul în mî­­nă. În clasa a X-a a început să frec­venteze cursuri de designer, unde schița haine, vile, apartamente, vi­sul ei. „Erau cele mai senine mo­men­te acelea-n care nimic nu mă putea încurca să lucrez.” Culorile prindeau viață, aveau farmecul lor, iar cifrele nu erau decît centimetri pe pînza albă. Acrilicul, cerneala, pensulele și creionul i-au devenit prieteni și vorbeau, negreșit, ace­ea­și limbă. Apoi a început să coa­să.. „Începusem cu o bluză veche pe care o modificasem” și nu s-a oprit multă vreme. Au urmat pan­ta­loni scurți, sacourile, rochiile. „Mă alinam cu ce îmi era drag, pentru că am simțit că sînt o fire crea­ti­vă”. Acum văd pe pervaz mașina de cusut, alături de pînza gri-in­di­go. Gustă ceaiul și tace un minut. Privește în gol și zîmbește cu cine știe ce croială de gînduri sub ple­te­le blonde. Un intrus în țară Printre culori, însă, viața Cris­ti­nei arată ca o zebră, o dungă albă, una neagră. În prag de sfîrșit de liceu a ajuns-o din urmă o gre­șea­lă uitată și de părinți și de ea. „E­ram «ilegală» în locul pe care îl nu­meam casă. Și doar nu mai sim­țeam nici o legătură cu țara în care co­pi­lărisem.” Trebuia să își facă bu­le­tin de identitate. Nu putea păși pes­te granițe, fiindcă putea să fie de­por­tată. „Nu văzusem niciodată ma­rea sau munții, nu mi-am pe­tre­cut vacanța în Ucraina sau Bul­ga­ria cum o făceau colegii și pri­e­te­nii mei. Mereu îi invidiam și le ceream cît mai multe detalii cînd se-ntorcea.”

„În fiecare an, înainte să înceapă vara, auzeam cum toți își fac planuri despre unde să plece și ce să viziteze, ce valuri să îi scalde. Cî­teo­dată ai mei mă alinau cu apa Nis­trului, iar eu mă imaginam pe malurile mării sau înotînd în larg”.

Cristina își prinsese piciorul într-o capcană. Mama era departe, rudele aveau „alte probleme”. Ni­meni nu se gîndise că ar putea să aibă nevoie de documente. Răsu­flă adînc. „În fiecare an, înainte să înceapă vara, auzeam cum toți își fac planuri despre unde să plece și ce să viziteze, ce valuri să îi scalde. Cî­teo­dată ai mei mă alinau cu apa Nis­trului, iar eu mă imaginam pe malurile mării sau înotînd în larg”. În vasele de ceramică nu a mai ră­mas ceai. „E ceai italian. Săp­tă­mî­na aceasta am primit un colet de la mama”. În iarnă a împlinit 18 ani, nu era departe examenul de Baca­la­u­reat, pe lista căruia nu putea fi în­scrisă fără număr de identitate. Con­știentiza că nu îl are și trebuie urgent să facă rost de el. „Nu e­ram cetățean al Republicii Moldo­va, după atîția ani.” Avea certificat de naștere rus și nimic în plus. Voia să păstreze dubla cetățenie, rusă și moldovenească, îi era greu să aleagă doar una. Glasul îi tre­mu­ră și ori de cîte ori începe iar să povestească mai soarbe o gură de ceai. A cutreierat ambasada, a su­nat zeci de cunoscuți, iar în pragul examenelor încă nu avea actele. Cînd a găsit soluția era prea tîrziu. Listele fuseseră trimise către Minis­terul Educației. Se preface puter­ni­că, dar simt cum vocea o face mai degrabă să tacă. „Mama era departe, putea doar să-mi zîm­beas­că pe Skype, dar asta nu-mi semna nici o hîrtie”.

„Am scris un anunț în ziar în legătură cu pier­de­rea documentului, iar el se vede că a dat de acesta și m-a recunos­cut”.

Cînd avea cel mai mult nevoie de o minune și-a pierdut certifi­ca­tul de naștere, singura dovadă că există și c-a venit dintr-o Rusie pe care deja o uitase. Atunci a făcut cunoștință cu tata. „Am scris un anunț în ziar în legătură cu pier­de­rea documentului, iar el se vede că a dat de acesta și m-a recunos­cut”. Au venit apoi nopțile ne­dor­mite, lacrimile și frămîntarea. „Un­de era pînă acum?”, „De ce nu voia să mă cunoască?”. În vara lui 2013 și-a revăzut părintele. Era deja recăsătorit, avea soție și alți doi copii. „Cred că nici pînă acum cei doi nu au aflat de existența mea.” Poate că e mai bi­ne, nu vrea să se simtă ca un in­trus, să simtă gelozie din partea celor mai mici și nici să-i pună cineva sute de-ntrebări. „L-am văzut o sin­gură dată, deoarece mereu îmi spu­nea că este ocupat”, spune ea cu glasul necăjit. A mai stat o zi cu bu­nica și cu sora lui, dar el n-a mai ajuns. Regretă, dar nici nu aștepta mai mult. Știa că nu e vina ei, dar gîndurile i-au ros mintea tînără vreme îndelungată. „Mă simt mai împlinită cînd știu că în două col­țuri diferite ale lumii am doi pă­rin­ți fericiți.” Acum are cetățenie dublă, și-a dat examenele și este studentă la Academia de Muzică, Teatru și Ar­te Plastice din Chișinău, la Design de Interior. Ce-a vrut ea de-atunci cînd scrijelea băncile cu prietenii în parc. De Anul Nou rudele au alungat-o de acasă. În noaptea aceea și-a strîns toate lucrurile și-a cerut, fără să știe cum, ajutor. Părinții n-au sărit, au lăsat-o să se des­cur­ce singură cum o făcea mereu. Lu­crează și își achită singură gazda. O cameră mică, cu pereți ca de piersică, la mansardă, în care se simte, măcar o dată, acasă. Doina SÎRBU