Printre copiii Cuvioasei

„De unde știu eu că ești vo­luntar?”, mă întreabă unul din­­tre gardienii din fața mitro­po­liei atunci cînd încerc să trec. Mă plimb de vreo cinci minu­te pe lîngă gardul de metal și în­că nu am intrat. Ar trebui să fiu la raclă la ora 12 noaptea, chiar de ziua Cuvioasei. În ho­lul Mitropoliei nu mai ai loc nici să arunci un ac. Sînt oa­meni întinși pe jos, iar unii din­tre ei au început chiar să mo­țăie.

Văd că nu-i chip să intru așa că dau un ocol și ajung la Fa­cultatea de Teologie, în cor­pul T. Întreb alți doi gardieni cum pot să ajung la raclă și da­că există vreun sistem prin ca­re voluntarii pot trece de rîndurile de paznici, dar ridică din umeri, în semn că n-au nici cea mai vagă idee. Andreea și Florina așteaptă și ele parcă o minune, dar nu pare să se în­trevadă așa că ne facem toți cu­raj, ne scoatem carnetele de no­te și trecem pe lîngă cei care asi­gură paza strigînd că sîntem voluntari. Cumva ne iese figu­ra și, după cei o sută de me­­tri de gard, ajungem la ra­clă.

Exact la fix. Nu prea mai sînt oameni care să ajute, iar mulțimea de pelerini pare să se fi întețit. Eu și Andreea sîn­tem repartizați la împărțit ico­nițe, iar Florina împarte bucă­țele mici de vată, atinse de rac­lă. Și începe nebunia. O ico­niță, două, trei, patru… „Dă mai mul­te maică, că mai duc și la vecini”, se-aud vocile bă­trî­ne­­lelor din toate părțile. „Eu vreau patru că am lăsat patru aca­tiste”, îmi zice un bărbat. Le dau cîte iconițe cer și le pun și-n plus, să nu se-apuce să-mi cea­ră mai multe din nou.

Afară-i frig, iar vîntul îm­pinge gerul și mai aproape de oasele oamenilor. Degetele în­cep să mi se miște din ce în ce mai greu și parcă pîrîie la fie­care mișcare pe care-o fac, ca niște vreascuri uscate. O sută de pelerini, o sută unu, o sută doi… „Înaintați, vă rog” – îi în­­deamnă jandarmul pe cei ce se opresc în drum, chiar după raclă. „Aștept pe cutare”, „mai trebuie să vină și…” ve­ci­na, bunica sau mai știu eu ci­ne. Nu par să priceapă că își pot aștepta cunoștințele și mai de­parte de raclă și că oprirea lor lasă cu noduri de oameni ză­păciți, greu de descîlcit și or­donat civilizat mai apoi.

Printre oamenii care ies de la raclă își face loc o bătrînică. Merge în sensul invers al flu­xului de oameni și se uită pe jos. Pare să fi pierdut ceva, așa că jandarmii nu-i spun nimic. Cînd trece însă de paznici o zbunghește pe scări mai spri­n­­tenă decît un puști și se în­chină Cuvioasei, spre amuzamentul voluntarilor și încruntarea frun­­ților celor care se străduiesc să asigure paza.

Lîngă mine Florina dîr­dî­ie din toate încheieturile, iar mîi­nile i-au înghețat de tot, așa că facem schimb de treburi. În­cep să împart eu vată și i­me­diat apare și-aici o bă­trînică ca­re îmi cere mai multă. E tan­ti Maria, pe care o știu de a­nul trecut. S-a oprit să ne ajute și ea, după ce a stat mai bine de patru ore la coadă. De 26 de ani este nelipsită de la săr­bă­toa­rea Sfintei, iar de cîțiva ani tot aju­tă voluntarii. „Cît mai sînt în stare, maică, eu tot o să mai vin”, îmi spune bătrîna simplu, fără vreo urmă de mîndrie în glas. Puhoiul de oameni cur­ge încontinu, iar frigul și vîntul ne amorțește din ce în ce mai tare, iar atunci cînd ur­mă­torul grup de voluntari so­sește, spre dimineață, ni se pare că-i una dintre minunile Sfintei Paras­cheva. Rugăciunile noas­tre de a ni se scurta su­fe­rin­țe­le par în sfîrșit să fie ascultate.