Razboiul s-a oprit la gura saracului

Cu amintirea barbatului prizonier in lagarul din Siberia, pe timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Aurica Leonte isi deapana durerea a cinci inmormintari. Din cei sapte copii, doar doi, cei mai mari, au scapat de foametea declansata in acea vreme. Cel mai mic dintre ei, o fata, a murit nebotezata in fasa la pieptul ei. In satul Glodeni din judetul Vaslui putini sint cei care se mai leaga de trecut. Printre oamenii care au ramas martorii unui masacru social, matusa Aurica a implinit 85 de ani de viata. Faptul ca sotul i s-a intors din lagar dupa zece ani pare o poveste de adormit pentru copiii care nu-s cuminti.

“Cei mai bogati ne fugareau de la porti”

La citeva luni dupa plecarea lui Gheorghe in razboi, nu mai avea niciun sac de faina de porumb in pod. Lucretia, fata pe care n-a mai ajuns sa o duca la preot pentru botez i-a murit de foame la sin. “Nu mai avea ce sa suga, eu eram nemincata, slaba si nu era destul de mare sa-i dau altceva. Ma flaminzeam pe mine sa le dau la ceilalti copii sa manince, ca mai aveam sase. A murit asa, plingind din ce in ce mai incet”.

Broboada cazuta peste fruntea adinc brazdata de riduri ii aluneca peste ochii albastri, aproape incolori. Necajita, isi trage de tot baticul din cap, lasind in bataia soarelui tomnatic niste cosite subtiri, de un alb-cenusiu, sa-i navaleasca pe umeri. Ochii acum par si mai adinci, mai incolori. Isi framinta miinile batatorite in poala, iar vocea ii devine mai vie, mai grava. “Macinam in loc de griu, mei, iar mamaliga o faceam din tarite, nu din faina. Asta la inceput, ca dupa un timp nu mai aveam nici de astea, o boaba de ris. Mergeau copiii sa ceara cite o sita de faina pentru piine de la cei mai instariti de prin sat care aveau pamint mult si care strinsese multe prin beciuri si poduri. Am ajuns atunci precum ciinii pe la garduri, cei mai bogati ne fugareau de la porti, ne injurau. Si multi nu aveau decit un copil, rar cite doi. Mai aveau de unde, dar nu dadeau. Erau ca animalele, s-au stricat toti atunci, razboiu i-a stricat”. Un blestem crunt ajunse mult prea tirziu: “Minca-i-ar boalele sa-i manince ca toti s-au dus si n-o crapat inima in nici unu”.

Ceilalti copii i-au murit pe rind de foame, la scurte intervale de timp. Se invatase sa nu mai jeleasca. “Se imbolnaveau pe rind de boli de stomac, de stiu eu ce, ca nu mai aveam ce sa le fac. Mincam radacini de loboda si cite si mai cite ierburi porcesti. De la supe cu nimic in ele cu ce puteau trai? Mureau si prin sat copii si batrini in fiecare zi. Atunci tin minte ca nu mai era loc in cimitir si a vorbit preotul cu un satean de linga biserica sa doneze din gradina lui, ca avea gradina mare, sa mai ingroape morti si acolo”. De sotul ei nu stia nimic, l-a crezut mort…

“Bradulet cu virfu-n sus, /Spune-mi badea unde-i dus…”

Prizonierul care a intirziat un deceniu

Dupa zece ani insa, s-a trezit cu el in curte. “A intrat pe poarta asa, parca nu era el. Credeam ca e unu’ care umbla cu cerutul. Cind s-a apropiat, l-am recunoscut. Am crezut ca am o vedenie, ca s-a intors sa ma ia si pe mine. Era slab, cadeau zdrentele de pe el…a venit cu trenu’ pina la Negresti si de acolo pe jos atitia kilometri. Era toamna ca acuma si picau frunzele din nucul din fata casei”. Acum nucul nu mai exista, i-au ramas radacinile batrine afara ca niste brate ostenite.  Tot in nuc isi faceau leagan copiii, iar cind se inveleau nucile, se urca in copac sa culeaga pentru dulceata. O dulceata amara, fara zahar, deoarece nu se mai gasea prin sat atunci. “Si cum se apropia el de mine, mi-a zis cu vocea altuia “Aurico, eu sint!”. Asa a zis. Si si-a luat caciula din cap, ca avea o caciula tare urita, roasa, prapadita vai de ea”. Pe Gheorghe l-a luat in casa si i-a dat sa manince. Nu au vorbit ore in sir, apoi el a intrebat-o de copii. Atunci i-a fost cel mai greu.

Dupa alta tacere, i-a povestit cum a fost in lagar. Aurica nu stia ce-i un lagar si-i punea des intrebari. “Imi zicea cum a mincat coji de cartofi si buruieni, cit de rau a fost da’ el nu stia ca si la noi in sat a fost foamete mare si ca au murit oameni. Da tot  cred ca la el a fost mai rau, ca l-au tinut inchis si l-au pus sa munceasca, l-au batut…mi-a murit dupa un an dupa ce a venit acasa. S-a umflat in burta si a murit”. Pe patul din bucatarie, unde Gheorghe si-a dat duhul, doarme ea acum. Isi aminteste ca i-a spus, inainte sa inchida ochii, sa nu care cumva sa-l plinga. Tot inainte sa moara spunea ca isi  vede copiii stinsi inainte de vreme la capatii. “Niste chipuri luminoase, niste ingeri zicea ca i se arata, ca sint copilasii lui iubiti si ca se duce la ei”.  L-a ingropat linga celelalte morminte si i-a facut singura crucea de lemn ce sta de veghe intr-o rila si acum.

“Ca de-i dus pe drum de foc,/ Eu ramin fara noroc…”

Aurica si-a inchis vaduvia in valiza 

Prispa de lut din fata casei se raceste odata cu venirea serii. Batrina trage de pe sfoara agatata in doua cuie groase, o bucata de patura veche: “E frig, maica, sa nu racesti” apoi isi face loc pe sacul cu fasole ca intr-un cuib. Casa batrineasca este sprijinita pe din dos cu doi pari grosi, infipti in pamint. Peretele isi arata cu nerusinare o burta uriasa, crapata, din care paiele se macina si cad.

Gospodaria cu ograda mare si goala tine ca in palma o casa mica,  in a carei camara  nu doarme decit baiatul cind vine de la Bucuresti. O clipa duce degetul la timple. Tudor n-a mai venit de 30 de ani acasa. Nici nu-si cunoaste nepotii, daramite stranepotii. Pe cele doua paturi uriase din  incapere zac teancuri de haine vechi, care pentru ea sint “de tinut”. Cu ele mergea la biserica sau la Negresti, cind se imbolnavea. Acum nu mai merge nicaieri, doar la fintina pe ulita mai schimba doua-trei cuvinte de sanatate cu femeile mai tinere.

In casa miroase puternic a busuioc si flori de romanita puse la uscat, a praf si fotografii vechi. Matusa Aurica trage de sub un pat o valiza verde, cu lacat. E valiza cu care a venit Gheorghe al ei din armata in tinerete si in care tine cu sfintenie citeva haine de-ale lui. O bundita de lina, aproape roasa de molii, o camasa de in, cu guler, si o pereche de pantaloni maronii, peticiti pe la genunchi. De ajuns cit sa arate faptura unui om solid. In restul casei, nimic nu mai aminteste de sotul ei.

Doar luminari mai aprinde in gind pentru el, la mormint nu mai merge de mult. Buruienile l-au napadit, l-au ascuns de lume si doar ea stie ca dupa atita amar de vreme tarina nu are cum sa-i mai fie usoara.

“Pling cu lacrimi si cu jale, / Vai, de ramurile tale…”

Paula SCINTEIANU

De patru ori strabunica

Fata, Georgeta, a ramas in sat si s-a maritat la citeva case de ea. Acum Aurica are trei nepoti si patru stanepoti care ii alearga prin curte in zilele de duminica. In timpul saptaminii merg la scoala si gradinita, insa nu uita sa ceara voie mamei ca macar o ora sa-i lase sa mearga la “mamaie”. Vara le place sa se adune sub dudul ce da spre ulita, sa minince “agudele” negre si zemoase cu pumnul, sa-si faca mustati albastrui pina la urechi si sa-si pateze uniforma. Maria-Magdalena are sase ani, ochii verzi ca ai mamei si parul balai, ca de papusa Barbie. Ii place sa se alinte in bratele “mamaei” si vine fuguta de fiecare data cind vede postasul la poarta. Din pensia ei mica de urmas, Aurica are bani si pentru bomboane. Fratele mai mare, Alexandru este mai cuminte ca o fata. Timid, nu-i cere nimic niciodata si se inroseste repede daca este luat de falci. Ii plac cartile si spera ca la sfirsitul clasei a V-a  sa primeasca la premiu “Cei trei muschetari”. Ca in fiecare an, batrina e sigura ca baiatul va lua premiul I. Celelalte doua stranepoate locuiesc mai departe si le vede mai rar. Cea mai mare dintre stranepoate are 22 de ani si urmeaza sa se casatoreasca anul viitor. Batrinei ii stralucesc ochii de mindrie, deoarece nu multi oameni ajung sa-si stringa stra-stranepotul in brate, si nu-si pierde speranta nici o clipa ca intr-o zi va legana din nou.