Rezervația căutătorilor de piatră

Că a fost cîndva o mare cît pot ochii cuprinde pe meleagurile astea acolo, asta au descoperit românii prima oară. Pe dealul găunos de lîngă Bârnova, acolo unde pădurile subțirele abia cuprind rîpele din cochilii pisate de acum milioane de ani, vin sătenii din apropiere să sape hăurile după piatră. Alții poposesc în weekend-uri și uită să-și strîngă urmele de pe cărările-i bătătorite. Rezervația Geologică și Paleontologică de la Repedea nu ar mai putea fi numită astăzi nici un parc de mai mare întindere. Parcurile sînt îngrădite.

Intrarea de la stradă se face în josul unor trepte de piatră care co­boa­ră spre o cărăruie îngustă. Iar treptele au adunat în preajma lor rușinea chefliilor de 1 mai: PET-uri turtite de bere, șervețele răsfirate prin iarba abia ivită și ambalaje lu­ci­oase dosite în șanțul de la marginea drumului. Poteca îngustă pa­re că duce în inima pădurii, dar continuă pînă în dreptul unui drum pie­truit care șerpuiește prin rezervație o bună bucată. N-o apuc pe acolo, ci pe iarba udă, printre co­pa­cii cu trunchiuri ușor de cuprins în două palme.

Acolo i-am găsit pe Popa și pe Mișu. Popa stă întins într-un cot pe iarba rece și se uită cu jind prin gîtul unei sticle goale de tărie pe care au dat-o gata cu o noapte în urmă. Mă fixează strîmb, cu un ochi pe jumătate închis și are un fes bleumarin pe o parte care stă să-i cadă cînd își ridică mîna să și-l fixe­ze pe creștet. „Domniță, noi sîn­tem din ăia, cum îi zice, nomazi. Jalea lu’ Dumnezeu. Și na’ dacă El s-a supărat pe noi, de aia ne supărăm și noi pe El. Aista-i văru’ meu bun. Cărăm chiatră pe-aicea la un ba­ro­san în curte. Iaca vineri ne-a dat pîrleala pe săptămîna trecută, și-am petrecut și noi, un pic, ca res­tu’. Că doar nu era să robotim și-n ziua Domnului. Nu Mișule? Nu-i așa ?”, se hlizește Popa la văru-său care s-a ridicat de ceva vreme în ca­pul oaselor. Își așază jacheta din denim spălăcit și se apucă să caute ceva printr-o sacoșă de rafie pe ca­re dormise pînă acum. Face loc pe niș­te pungi, scoate un codru de pîi­ne de nu știu cînd și mușcă cu poftă.

Popa și Mișu se mai aciuează prin rezervație peste noapte din cînd în cînd. Că doar e aproape de unde mai găsesc de lucru, prin curțile cu alei de ciment ale proprietarilor de vile din Bucium. Și apoi, cine are să știe dacă stau acolo?

Carierele bârnovenilor săraci

Locul nu e străin de cei doi că­lă­tori boemi care mi-au tăiat calea. Problemele au apărut de ani buni în rezervația geologică unde Gri­go­re Cobălcescu a descoperit ce­ea ce avea să fie cel mai vechi ză­că­mînt fosilier din țară. Ieșenii intră demult în rezervație ca într-un cam­ping, lasă în urma lor cascade de gunoaie pe rîpele argiloase și vetre înnegrite de cenușa de la focuri de tabără, aprinse lîngă grotele scun­de de la poa­le­le dealului. Local­ni­cii sapă în ză­cămintele de piatră și le folosesc în construcții, atît să­teni din Bâr­no­va, cît și muncitori pe șantierele vilelor din Bucium. Singurul de­mers dus la bun sfîrșit a fost un banner pus la una din in­tră­rile în rezervație cu reguli de conduită. De­mult, cică pădurile ocu­pau bună parte din spațiul în care acum e tufăriș, dar după ce s-au tăiat co­paci în neștire, dum­bră­vio­ara rămasă pe partea spre Bu­cium este ultima relicvă din ceea ce a fost odată.

Pavel Stamate conduce un Lo­gan albastru. E oacheș, locu­ieș­te în marginea Bârnovei și-i mereu vo­ios și dornic de a da sfaturi rătăciților. „Eu de cînd eram copil am văzut cum a dispărut păduricea din vale. Și taică-miu împrumuta din cînd, în cînd un camion de la un prieten vechi din tinerețe și mai aducea lemne din pădurice iarna.” El nu taie copaci și nu fură piatră din rezervație pentru că n-are ne­vo­ie. „Am strîns ceva bănuți cînd am plecat afară în Italia. Am reușit să vin acasă anu’ trecut și nu mai vreau să plec. Da știu eu cîțiva prie­teni care fac oleacă de bani din vîn­dut piatră. Nu merge chiar așa bine, da’ nici nu-s din drum”, în­gî­nă Pavel ridicînd din umeri în timp ce-și trece mîna prin părul roș­co­van.

Cînd nepăsarea n-are hotare

Sătenii din Bârnova știu bine povestea rezervației. Și mai bine știu că primarul încearcă de ceva vreme să pună garduri ca să nu mai lase oamenii să intre, dar că se zba­te ca un pește pe uscat. Popa Dan Constantin, după cum scrie aurit pe ușa biroului din comună, ju­bi­lea­ză fixînd un teanc de dosare de pe biroul ordonat. „Am avut depus un proiect acum doi ani pentru îm­pre­jmuire. Și asta cu unicul scop de a o proteja, mai ales de turiști și de oamenii care încalcă fraudulos spațiul rezervației. Mai exact cei care intră înăuntru cu ATV-uri, cu căruțe. Mai sînt apoi cei care ex­trag piatră din porțiunile protejate.” A citit cîte ceva despre importanța re­zervației. Și dacă ar înțelege și să­te­nii de ce a insistat tot timpul ăsta să ducă proiectul de împrejmuire la bun sfîrșit nu s-ar mai fi uitat strîmb la el. Atîta doar că mai e nevoie și de bani pentru o asemenea afa­ce­re. „Deși ne-am zbătut mult pentru el, proiectul a fost declarat eligibil, dar fără finanțare. Iar în momentul de față, am rămas cu proiectul. Re­zer­vația nu a putut fi împrejmuită din cauza lipsei banilor și proble­me­le încă persistă ca și pînă acum.”

Primarul n-a putut ține situația sub control oricît ar fi amintit de proiectul lui de împrejmuire să­te­ni­lor. Acum un an a reușit, cu sprijinul Agenției de Protecție a Me­di­ului, să pună un panou la una din intrările în rezervație. În fie­ca­re an, cînd dă căldura, problemele de obicei încep de la capăt. „Vizi­ta­to­rii organizează picnicuri, aprind fo­­curi neautorizate și lasă gunoaie.  Pe panou am încercat să formulăm cîteva mențiuni asupra a ceea ce nu trebuie făcut cum ar fi focul direct pe sol, acces motorizat, de­po­zitarea gunoaielor. Dar rezulta­te­le sînt prea slăbuțe.”

Voluntar în țara nimănui

Rezervația a fost pasată ca o minge de ping-pong pe la mai mul­te asociații ecologiste. Pînă acum trei ani, cei de la asociația Turistor se ocupau de protejarea locului, în momentul de față, neavînd nici un tutore. Teritoriul se împarte asime­tric între comuna Bârnova și mu­ni­cipiul Iași, iar ca responsabil di­rect nu există nimeni. A fost integrată în programul „Let’s do it România” în 2010 și au fost de­ma­ra­te mai multe ecologizări de către grupul local din Iași a organizației Greenpeace. Cu toate acestea, în­cer­cările ecologiștilor de a curăța situl s-au dovedit în timp a fi o spoială de suprafață.

Lucia e voluntar Greenpeace. A fost de fiecare dată la curățenii, dar părerea despre demers a ră­mas aceeași de fiecare dată. „Nu a fost suficient. Am încercat să ecologizăm zona, să strîngem PET-urile și resturile menajere. Dar cel mai important cred că a fost faptul că am încercat să le explicăm oamenilor pe care i-am găsit acolo că re­zervația nu este un loc potrivit pentru grătare.” Crede sincer că problema cea mai mare este mentalitatea oamenilor și că doar cu un panou nu se va ajunge nicăieri.

În rezervație se poate intra de oriunde. În locurile în care încă se poate întinde o pătură la umbra unui copac, resturile rămase în ur­ma grătarelor abia încep să se i­veas­că, destul de aproape de semnul care atenționează petrecăreții cu ex­ces de zel. Iar pînă cînd se vor adu­na bani pentru împrejmuire, Popa și Mișu mai au zile bune de cărat piatră și de poposit peste noapte sub stejarii tineri dinspre Bucium.

Pădurea asta e pavată cu scoici

Rezervația Geologică și Pa­leontologică Repedea este cea mai re­nu­mită rezervație geologică din ța­ră, întinzîndu-se pe o suprafață de 47 de hectare. Importanța de or­din geologic a rezervației constă în fap­tul că studiile efectuate pe teritoriul ei au demonstrat faptul că în urmă cu circa șase milioane de ani, teritoriul era acoperit de Ma­rea Sar­matică, mare sărată care se pre­su­pune a se fi întins între Viena și A­sia Centrală. Marea s-a îndulcit trep­tat din cauza fluviilor care au adus un volum bogat de apă dulce, fapt care a dus la dispariția faunei și dezvoltarea uneia adaptate noi­lor condiții de viață. Moluștele de apă sărată care au murit au cimentat actualul deal Repedea.

Cel care a făcut primele des­co­pe­riri pe teritoriul rezervației de astăzi a fost Grigore Cobălcescu, primul profesor de geologie și mi­neralogie de la proaspăt înființata Universitate „Alexandru Ioan Cu­za” din Iași. Profesorul a redactat în 1865 o lucrare despe cel mai bo­gat zăcămînt fosilifel din perioada existenței Mării Sarmatice pe teri­toriul Moldovei numită „Calcariul de la Repedea”, considerată actul de înființare al geologiei ro­mâ­nești.

În 1955, Rezervația Repedea a fost declarată monument al naturii printr-un decret al Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române. Rezervația a aparținut Aca­­demiei Române, dealul Re­pe­dea a fost inventariat UNESCO și pînă în anul 2009 s-a aflat sub jurisdicția Consiliului Județean al municipiului Iași și a Primăriei din Bârnova.

În primăvara anului 2009, rezer­vației i-a fost acordat statutul de sit Natura 2000, aceasta rămînînd fără un tutore. Pînă în prezent, pro­ble­ma împrejmuirii locului s-a păs­trat la stadiul de dosar pe birourile Consiliului Județean Iași și Di­rec­ției Silvice Iași.

Alexandra PANAETE