Rugăciuni în dealul Bârnovei
Povești fără timbru 18 ianuarie 2011 Niciun comentariu la Rugăciuni în dealul Bârnovei 1S-au strîns sfioși în casă nouă din primăvara lui 2009. Au venit purtați de aceleași lipsuri la îndemnul doamnelor de la școală sau de la primărie care le spuseseră că în fostul conac al familiei Inculeț vor găsi zilnic lumină, apă, căldură și o vorbă bună. Și astfel, după ce lista copiilor nevoiași a trecut printr-un lung proces de triere, doar o mică parte dintre cei uitați de soartă a avut norocul să fie primiți la centrul de zi Mia Casa – Inculeț din comuna Bârnova și să se bucure de o masă gătită, ajutor la temele pentru a doua zi sau de povestea Cenușăresei. Și încet-încet au început să prindă rostul lucrurilor dintr-o gospodărie, numai că la nici un an de la deschiderea centrului acesta riscă să fie închis din cauza lipsei de interes a consiliului local.
Lîngă mine, pe pat sînt împăturite cîteva hăinuțe de iarnă, iar alături o grămadă de păpuși, roboți și mașini împachetate. Mai sus, pe marginea patului, este încolonată o armată de șoricei gri cu papion roz. În colțul celălalt al încăperii văd încropită o grădină zoologică din mijlocul căreia dinozaurul se uită de sus la elefant, girafă și vulpe. Imediat aveam să aflu de la Alexandra, coordonatoarea centrului, că niște angajați împreună cu cîțiva voluntari au umblat prin ger tot Sirajul, din tarabă în tarabă să adune cadouri de Crăciun pentru copii și un domn generos a donat foarte multe din jucăriile pe care nu le mai vindea. „Iar acestea sînt cel mai important resort motivațional pentru că ei acasă nu au așa ceva. Nu au decît o singură cameră în care stau cinci sau șapte oameni, iar unii dintre ei se joacă în curte cu bețe. Jucăriile astea sînt un fel de rai pentru ei.”
De vreme ce acasă nu au o bucătărie pentru că dorm, mănîncă și învață într-o singură cameră, la parterul conacului, în bucătăria amenajată modern fetele și băieții au făcut primele clătite și gogoși cu gem. În atelier au învățat să coase la mașină sau la mînă, au lucrat la goblen și au împletit covorașe deoarece „dacă părinții copiilor nu sînt destul de implicați în activitățile lor atunci îi învățăm noi aici.” Nu reușeste să meargă mai departe cu înlănțuirea situației că suntem întrerupte de Mirela, care o anunță cu ochii în pămînt pe „doamna” că mașinile de spălat au terminat, iar studenții de la Teologie au reparat deja canapeaua aia fără un picior și vor să știe ce mai este de făcut și îndată rămîn singură în camera de joacă.
Povești la lumînare
În camera de lucru, Alexandra recunoaște, întristată de situație, că a întîlnit și cazuri în care copilul nu știa să vorbească normal, ci doar țipa pentru că în mintea lui ajunsese la conluzia că numai dacă țipi poți fi luat în seamă. Provenind dintr-o familie săracă, Damiana nici acasă și nici la școală nu era ascultată. Era ca „mobila din ultima bancă”, iar dacă voia să o asculte cineva trebuia să urle. Și atunci, în orice împrejurare, țipă.
„Odată, prin primele săptămîni a bătut un student norvegian, ditamai omul care era la noi în practică. I-a tras doua peste ochi încît nu am avut timp să intervin.” Altă dată, pe dulapul din sala de mese era un pahar cu suc iar copiii care erau de serviciu, cu baticașe și șorțulețe cum poartă ei de obicei, umblau de colo-colo și făceau curățenie fără să intenționeze să pună mîna pe pahar. Damiana a zărit sucul, pe cei doi intersectîndu-se prin fața ei, le-a tras cîte un picior în burtă, i-a pus jos imediat ca să poată lua sucul și să-l bea înaintea lor. „A ajuns o bătăușă de temut la doar 12 ani. Ce vină are ea că nu are cine să îi fie alături?” Tatăl fetei s-a sinucis acum șapte ani, de atunci mama a luat băutura în brațe iar cei doi frați mai mari au ajuns în închisoare. Damiana locuiește acum într-o casă fără lumină, în care frigiderul de pe hol este folosit pe post de dulap. „Ca să vezi ce lucru mare e că ei fac aici artă culinară sau că știu că papucii se pun pe hol și nu în pat.”
Ultimul drum în cîmp
Ușa se deschide iar și Alexandra pleacă, de data asta jos, să vorbească la telefon cu doamna care le-a dat copiilor prăjituri și pizza cînd au venit în plimbare în oraș și care dorește să mai facă o donație. Între timp, eu merg să vorbesc cu voluntarii în camera călduroasă de lîngă bucătărie. Sînt șase tineri harnici. Patru băieți și două fete care lucrează de zor la ultimele detalii pentru serbarea la care invitatul de onoare este Moș Crăciun. Unii lipesc invitațiile, alți doi repetă o colindă la chitară retrași în celălalt colț iar cel mai tăcut scrie programul festiv la calculator.
Ovidiu, un fel de purtător de cuvînt al grupului, îmi spune că vine la centru să le ofere copiilor prietenia lui. Cînd i-a văzut prima dată a înțeles că le lipsește ceva care poate fi compensat prin comunicare și comportament normal. De altfel, băiatul, învățător într-o localitate pe lîngă Iași, știe că „noi cei din exterior, cînd venim la dînșii, trebuie să îi privim ca pe orice alți copii, nu să îi vedem cu alți ochi doar pentru că sînt de la sat și trăiesc într-o sărăcie grea de crezut”.
De la masa cealaltă, Ana adaugă că ea a rămas impresionată de puterea cu care prichindeii trec peste evenimentele nefericite din familia lor și zîmbesc nevinovat. Mai timid, dar tot bufnesc în rîs la cea mai năstrușnică întîmplare din noua lor familie. Iubirea ei este Ioana, o fetiță rămasă cu traume după ce un fulger a despărțit-o de sora ei. Mergeau pe cîmp să aducă vaca în ocol cînd a început o ploaie sălbatică. S-au adăpostit sub un copac fără să știe că pericolul e și mai mare acolo. Îndată cerul avea să se aprindă, după care Ioana s-a trezit la spital, iar Magdalena nu era pe pătuțul de lîngă ea, ca de obicei.
Om bogat și copil sărac
Aflată și ea la masa de lucru Alexandra își vădește dragostea. Se numește Maria și este din Valea Plîngerii. Cînd a mers prin sat să vadă situația fiecărui copil „am rămas șocată, în afară de faptul că toate casele dansează, singura sursă de apă potabilă e undeva în cîmp la vreo doi kilometri de familia Mariei. Ea locuiește într-o cameră mare cît două toalete de pe trenuri”. Cei șapte membri ai familiei se pot mîndri doar cu o sobă, un dulăpior, două paturi și poate cu istețimea fetei de la centru, care „ îți poate turui poezii două ore deși acasă situația e jalnică.”
Copiii sînt lăsați zilnic nesupravegheați de părinții amărîți, că nici măcar „cocioaba aia nu este făcută pe terenul lor, motiv pentru care nici nu pot lua unele ajutoare de la primărie. Imaginează-ți niște copile care fac pentru o găleată cu apă patru kilometri dus-întors, doar pentru că mama merge să lucreze toată ziua prin vecini după un kil de zahăr sau de ulei.” La un moment dat norvegienii s-au oferit să le ridice casă numai să le dea primăria un teren. „Ei bine, pînă s-au sucit și s-au învîrtit cei de la primărie, norvegienii au plecat și oamenii tot pe pămîntul altuia au rămas.”
Peste toți cei care vin la centru apasă multe necazuri, unele poate încă neștiute. Ca să fie primiți cît mai mulți copii Alexandra, împreună cu cele două educatoare și cu doamna administrator, lucrează mult peste norma firească și chiar îndeplinesc multiple funcții. „În momentul de față lucrăm patru persoane care asigură munca a nouă angajați. Este un regim de urgență avînd în vedere că nu am avut suficiente fonduri.” Totuși, încercînd să găsească o soluție pentru a ieși din impas au dezvoltat sistemul părinți la distanță. „O persoană importantă care nu are copil pentru că nu îi permite viața agitată vrea să ajute pe cineva, poate dona 160 de euro pe lună centrului de zi”. În banii ăștia ar intra opt ore de serviciu pe zi. Copilul are veni de la 12 la amiază și ar pleca seara la opt cu temele făcute.
Umbra unui proiect
Ideea acestei finanțări a avut-o și un tînăr angajat al Mitropoliei, care nu vrea să i se știe numele. De la unul din asistenții de la Mia Casa a auzit despre cazul lui Dorin, căruia mama îi trata durerea de măsea cu „rachiu din sticlă” și care citea povești la lumînare. Impresionat de situația țîncului, studentul vine lunar cu sacoșe pline cu ulei, zahăr, orez, detergent sau haine la familia acestuia. Merge și la școală și se interesează de evoluția copilului avînd grijă să lase învățătoarei eugenii și suc pe post de mîncare în pauză. „Binefăcătorul lui Dorin ține legătura cu familia și de rușinea lui părinții nu îl mai bat, nu îl mai alungă după lemne în pădure. Copilul acela prost pe care nu îl întrebau dacă îl doare ceva le aduce acum niște ajutoare”.
După un an de muncă „la începutul anului 2010 am fost foarte dezamăgiți”. Dacă pînă atunci copiii nu își făcuseră nici măcar o temă, deodată s-au văzut nevoiți să lucreze încă două ore la matematică sau română orele la școală. „Primăria ne-a anunțat că va continua să ne ajute doar dacă vom ridica numărul de beneficiari la 30. Am trecut noi la 30 de beneficiari, și nici pînă în ziua de azi primăria și consiliul local Bârnova nu și-au dat partea. Tot ne-au zis că, ba ne trebuie una, ba că ne trebuie alta și abia în mai ne-au anunțat că pot da o doisprezecime din bugetul total alocat pe 2010, deci foarte puțin.”
Cînd a venit sentința primăriei, copiii erau deja mai mulți decît puteau asigura donațiile iar angajații au rămas fără bani de salarii chiar cîteva luni. „Aveam deja luați copiii, ce să facem, nu puteam sa îi trimitem acasă. Am zis, hai scădem salariile, reducem cheltuielile, facem totul ca să îi ducem pînă la capăt. Nu poți să iei un copil și apoi să îl trimiți acasă. Nu sîntem service de copii, intră copilul stricat și iese reparat”, continuă cu tonul apăsat Alexandra.
După serbarea de Crăciun din decembrie 2010 s-au mai găsit fonduri pentru încă aproape două luni de activitate. Însă de la sfîrșitul lui februarie 2011 copiii nu vor mai veni în casa boierului Inculeț. Vor sta acasă fără cineva în preajmă care să le pună masa sau să îi vadă adunînd și scăzînd cu bilele numărătoarei. Vor merge prin vecini să se adăpostească de ploaie. Poate doar credința Alexandrei și a celor care trec pe acolo va ține deschis Centrul de zi Mia Casa Bârnova. „Eu sînt dispusă să lupt. Sînt sigură că nu muncim degeaba. Cînd vezi că finanțatorul din Norvegia, membru al Senatului nordic, a venit, a pășit pragul unui astfel de case și l-a durut inima și vrea să îi ajute, iar pe cei din consiliul local nu îi interesează, nu are cum să nu te marcheze.”
***
O fotografie istorică
Acum mai bine de zece ani conacul, fostă reședință de vară a lui Ion Inculeț, care în 1918 în calitate de Președinte al Sfatului Țării din Basarabia a semnat hotărîrea de unire a acesteia cu România, a fost donat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Cinci ani clădirea a stat părăsită, fiind apoi închiriată de primăria Bârnova. „Mai tîrziu însă un grup de norvegieni, Fundația Mia Casa, a venit și a ajutat la reabilitarea clădirii cu o condiție: doreau ca aici să se desfășoare servicii de ajutorare pentru copiii nevoiași” începe Alexandra să povestească istoria locului amenințat iar cu paragina. Tînăra, care la doar 24 de ani are grijă ca centrul să funcționeze, a fost aleasă de norvegieni să se ocupe de supravegherea acestuia după ce timp de șase ani a făcut voluntariat împreună cu ei la penitenciarul din Iași și la căminele de copii abandonați din zonă.
Apoi, atît mitropolia cît și primăria au început să colaboreze cu fundația nordică și în scurt timp casa proaspăt văruită, mirosind a nou s-a umplut de chicotelile prichindeilor din comună. Dar în cele șase sate ale comunei 180 de copii tînjesc după o bucată de pîine în timp ce capacitatea maximă a centrului de zi este de 45 de locuri. Chiar și așa, doar 25 de copilași au fost primiți în condițiile în care fondurile asigurau doar 20 de locuri. „Noi am trecut la 25, iar acum la 27 de copii prin mari excepții. Am văzut că i-a ars casa săracului copil, am zis hai sa-l ajutăm cumva, hai sa îl luam că printre 20 mai merge unul.”
Iulia CIUHU
Adaugă un comentariu