Ruptă de scena Operei, Olga Chimir veghează asupra cimitirului evreiesc din Iași

După un rînd de blocuri turn din Păcurari, înghițit de vilele cons­truite în jurul său, Cimitirul Evre­iesc din Iași își ține-n liniște sufletele care-și duc somnul de veci la adă­postul gardurilor sale. Iar asupra liniștii cimitirului veghează 20 de cîini și doamna Olga Chimir. Femeia de 59 de ani i-a crescut de cînd erau pui și îi știe pe toți, de la Vlăduț, un roșcovan sprințar, pînă la Mugur, blănosul alb cît o jumătate de stat de om. În cei peste 23 de ani de cînd doamna Olga se-ngrijește de cimitir, a descoperit că îi place mai mult compania cîinilor și a salcîm­i­lor plantați la poarta cimitirului de­cît cea a oamenilor. Cînd era tî­nă­ră, cînd Iașul arăta altfel și teii în­că îm­po­dobeau bulevardul Ștefan cel Mare, Olga făcea parte din an­sam­blul coral al Operei Naționale din Iași. Era o mezzo-soprană și lua, în particular, lecții de la una dintre solistele instituției. „Mi-a spus că am o voce foarte frumoasă și pu­ter­ni­că”, își amintește femeia tușind înăbușit. Cu anii, vocea i s-a în­gro­șat și mai atinge note înalte doar cînd strigă la cîinii care se hîrjonesc neliniștiți în jurul nostru.

Însă anii în care străbătea ora­șe­le mici ale Moldovei pentru a sus­ține concerte, „în niște autobuze vai de capul lor în care înghețam de frig”, au fost scurți, puțini, și au reprezentat una dintre cele mai mari dezamăgiri din viața doamnei Olga. „Am lucrat la ansamblul operei pînă cînd Ceaușescu a dat un decret ca numai cei care au ab­sol­vit Conservatorul să mai poată rămîne. Atunci m-au dat afară. Eu am făcut un liceu comercial și Școa­la Populară de Arte, care era un­de­va pe lîngă Hala Centrală, și m-am specializat în canto clasic și cu el intrasem la operă. Nu aveam aspi­ra­ții mai mari decît corul dar era foar­te frumos. Am încercat apoi să in­tru la Conservator dar era foarte greu, era un singur loc și pentru ăla am auzit că era tot cu bani. Am dat examenul dar n-am intrat. Nicăieri nu am mai găsit apoi serviciu, ni­c­ă­ieri, nicăieri…”, povestește femeia.

Străjer în locul rabinului

Anii s-au clădit unii peste alții în amintirile femeii pînă cînd s-au contopit. „Era la începutul anilor ’80”, își amintește Olga. În acel mo­ment, tatăl ei, proaspăt pensionat, căuta un loc în care să se angajeze. El lucra „în comerț” și lucrase cu foar­te mulți evrei în domeniu, așa că a apelat la ei cînd a auzit că exis­tă un post de paznic la cimitirul co­co­țat pe dealul din Păcurari. În ba­za relației bune de prietenie pe care o aveau, bărbatul a primit postul și, împreună cu el, a venit și Olga. Ea locuia în Păcurari, în aceeași zonă a Iașului în care s-a și născut, și ve­nea la tatăl ei ca să-l mai ajute.

Din re­gistrul gros și prăfuit, al cărui tîlc îl mai poate desluși doar femeia, Ol­ga îi poartă pe oameni pînă la mor­min­tele strămoșilor, unde îi lasă singuri să se reculeagă.

Atunci a observat-o rabinul. „M-a luat lîngă el pentru că mă ve­dea venind la tata. Îmi tot spu­nea, «hai cu mine, că eu nu mai pot». A­vea un defect la un picior, nu putea să intre printre morminte. Așa am învățat așezarea grupurilor, cum să folosesc registrul, cum să ajung la fiecare. Apoi, cînd el a vrut să plece, cei din federație nu voiau să îi dea voie pentru că nu mai ră­mî­nea nimeni la cimitir, așa că le-a spus «angajați-o pe Olga». Atunci mi-am dat seama că s-a terminat cu muzica și că s-a terminat cu toate”, povestește doamna Olga încrun­tîn­du-se. Își ia mîinile de la gît unde învîrtea un șirag roșu de măr­gele și își ridică pentru prima dată privirea din pămînt. În ochii că­prui, tuciurii aproape, nu se citește nici resemnare și nici dezamăgire, ci radiază hotărîrea.

Călăuza evreilor din America

„Am învățat cimitirul ca pe dosul palmelor”, iar femeia arată cu mîna spre pădurea de lespede înalte care se ridică în spatele nos­tru. Și nu e puțin lucru. Ci­mitirul Evreiesc are 26 de hectare și peste 150.000 de morminte. De peste 20 de ani, de „prin 1982”, doamna Ol­ga își zîmbește în piept și spune că oficial a ajuns pe funcția unui fel de ghid turistic. Însă, chiar dacă nu o spune răspicat, femeia crede că are o misiune. De aceea nici nu a plecat, chiar dacă sora ei din Israel care e plecată acolo din 1969, o tot cheamă, periodic. „M-a înnebunit dar pînă la urmă și-a dat seama că nu are nicio șansă.” Doamna Olga este, în Iași, călăuza care-i reunește pe evrei cu urmașii lor din urmă cu zeci sau sute de ani. „Oameni mai vin duminicile, cîte doi-trei, însă cei mai mulți din străinătate vin. Ame­ri­cani, spanioli, francezi, nemți, la mine ajung prima dată.” Și din re­gistrul gros și prăfuit, al cărui tîlc îl mai poate desluși doar femeia, Ol­ga îi poartă pe oameni pînă la mor­min­tele strămoșilor, unde îi lasă singuri să se reculeagă. Și pentru ajutorul pe care îl aduce acestora, e hotărîtă să nu plece. „N-am vrut să plec și nici nu vreau, cum să mă duc de aici cînd atîta lume are ne­vo­ie de mine. M-am atașat foarte mult de locul acesta, este o bucurie sufletească. Să știi că îi ajută foarte mult pe cei care-și găsesc familiile cînd vin aici. Îi văd cînd pleacă, parcă sînt mai ușori, plutesc. Se bucură și eu mă bucur odată cu ei.”

Un francez a căutat zece morminte

În fiecare an, sub îndrumarea doamnei Olga, zeci de oameni își găsesc rudele. În special ame­ri­ca­nii, povestește aceasta. Își aduce a­min­te în special de două cazuri, de o familie mare care a venit tocmai din America și cu care s-a înțeles mai mult prin semne, pe care i-a dus la unul dintre mormintele foarte vechi, de peste 100 de ani, și care au stat pînă a înoptat în cimitir. Apoi a primit anii trecuți în vizită un francez care a pus-o să caute și să găsească zece morminte, aprinzînd cîte o lumînare la fiecare dintre ele și mulțumindu-i călduros cînd a plecat la sfîrșitul zilei, cu un zîm­bet larg desenat pe față. Însă dintre toți cei care vin la cimitir, doamna Olga primește cel mai des vizitatori din Israel. Sunt evreii care au plecat din zona Iașului, care și-au întemeiat acolo o familie și care vin la cimitir de fiecare dată cînd se întorc în țară. O sună pe femeie din timp să îi aștepte și ea deschide lacătul gros de pe poartă și se pregătește de musafiri. Pentru că sînt foarte multe zile care o prind pe doamna Olga dormind în ca­me­ra mică aflată imediat pe stînga la in­trare în cimitir, în spatele biroului.

„Cei care mai ajung din afară sînt baza, aici în Iași sînt 200 și ceva de evrei, bătrîni majoritatea și în afară de duminică atunci cînd, dacă vin doi sau trei oameni. Cît ei nu sînt eu mai curăț o lespede, mai vopsesc o literă și mai aprind lu­mî­nări dacă-mi lasă ei pentru pe­rioa­da cît sînt plecați.” De aceea se bucură doamna Olga că s-a „reparat” aeroportul și că vor veni mai mulți oameni direct la Iași. Acum, cînd este un avion direct, sora ei o să o sune și mai des să vină în Israel și să se stabilească acolo.

„M-aș duce acolo, dar îmi tre­bu­ie bani și eu i-am dat pe mîn­care la căței”, rîde femeia, în timp ce în fața cimitirului a parcat o mașină albă, lungă, cu oameni pe care nu i-a recunoscut cînd s-au dat jos, privind nedumeriți porțile mari, de fier. Registrul din biroul doam­nei Olga are clienți noi și ea o să continue să-l răsfoiască pe cît de mult va putea. „Încă 20 de ani, poate mai mult, sigur nu plec. Pînă atunci s-ar putea nici să nu mai fie evrei în Iași.”