Salvat din trenul morții cu o palmă

Avea 17 ani cînd și-a luat cojocul pe el și-a urcat în trenul morții, într-o călătorie pentru care n-avea bilet și din care-a scăpat cu viață datorită unei palme. Marcel Fischer a supraviețuit Pogromului din Iași, văzînd cum moartea strînge evreii, în zilele dogoritoare de vară. Acum are 92 de ani și, deși vîrsta i-a cam moleșit trupul, se simte mai viu decît atunci cînd stătea culcat la pămînt și era strivit de bocancii ostașilor care treceau prin fața gării. Holocaustul l-a lăsat cu întrebări pe care nu știe cui să le pună și-un album cu fotografii strident colorate în roșu.

„E-atît de crudă treaba, atît de adevărată și de imensă, încît o zi și-o noapte dac-aș vorbi, nu aș termina. În 29 iunie ’41, a fost moar­te”, spune posomorît Marcel Fischer, cînd se-apucă să deznoade cape­te­le boccelei cu ororile ce-au avut loc în Iași, în urmă cu 75 de ani.

Am ajuns aici în vremea amie­zii, cînd afară erau opt grade și oa­menii îți dădeau strania impresie că-s niște ceainice umblătoare din ca­re ies, necontrolat, aburi. Marcel Fis­cher a ieșit din spatele unui grilaj de fier, alături de însoțitoarea sa și-un scîrțîit mecanic pe care-l produc roțile mecanismului care-l aju­tă să se deplaseze. Nu asociezi nu­me­le evreului care-a supraviețuit Po­gromului din Iași cu imaginea bă­trînelului costeliv și-adus de spa­te, decît mai tîrziu și-un pic cam for­țat. Are capul plecat în jos și-un păr de culoarea zăpezii care se-aște­rne, în straturi subțiri, pe trepte și este întovărășit, cît împinge cu încă­pă­țînare cadrul ortopedic, de-un tîr­șîit de picioare.

Mă salută fără cuvinte, c-un zîmbet și doi ochi ca de sticlă, deasu­pra cărora stă cîte-un stufăriș de fi­re albe, în formă de mirare. Cu mîi­nile încă pe capetele de-un argintiu metalizat, Marcel Fischer se-ndreap­tă spre clădirea de-alături, o farmacie ascunsă de-un șir de stîlpi din beton. Înăuntru e cald, iar ca­mera în care ne aflăm îți dă strania impresie c-ai pătruns în casa vreunui vraci. De la un capăt la altul al încăperii, într-o ordine aproape perfectă, zeci de sticluțe cu doctorii așteaptă să le descoperi pro­prie­tățile tămăduitoare. Dar ăsta nu-i un loc în care să te vindeci acum.

Alarme, legitimări și camuflaj

Cu mîinile așezate cuminți pe pan­talonii de-un verde spălăcit, Mar­cel Fischer povestește cum, în pre-trenul morții, adică în noaptea pre­mergătoare Holocaustului, au­to­ri­tățile locale s-au folosit de-un „truc” pentru a aduna evreii, simulînd un bombardament aerian, „cu alar­mă, cu legitimări, cu camuflaj”. Locuia pe-o stradă mică și-ngustă, fără prea mulți locuitori, pe care, spune el, ai putea să ți-o imaginezi dacă dai la o parte havuzul cu apă și lumini din dreptul Universității de Medi­cină și Farmacie. Pe stradela univer­sității, unde-a copilărit Marcel Fis­cher, găseai doar evrei în 1941.

Strîngînd groaza în ei, alar­me­le aeriene îi culegeau din case sau de pe străzi și-i băgau în beciuri, un­de se-adăposteau printre borca­ne­le cu tocane și murături. „Dar de ce trebuie să mă adăpostesc?”, i-a în­trebat tatăl lui în acea noapte. Nu i se părea ceva serios, nu voia să si­muleze și el groaza pe care o respirau vecinii săi în seara aceea, cu fie­care gură de aer. Și-apoi, tatăl său frecventa lumea bună. Avea un ate­lier de croitorie,era un „zuschneider”. Fac ochii mari și-aflu că, în ger­mană, termenul ar însemna pre-cro­­itor. La noi, cînd spui croitor, te re­feri la cusut, dar „tata nu cosea, el te fotografia. Din burduhănos, te fă­cea Don Juan”. Își întinde vorbele c-un zîmbet mai degrabă posomorît și, frămîntîndu-și nervos degetele, spune că tatăl său a fost școlit la Pa­ris; de-acolo s-a întors cu jurnale și măsurători, deprinzînd tainele sto­felor printre tăieturi de foarfece și metri de croitorie, care i-au adus a­precieri și renume în țară. Clin­che­tele clopoțeilor de la ușa atelierului de croitorie anunțau c-au sosit doar personaje precum Miluță Gheo­rghiu, scriitori, poeți, rezidentul re­gal sau fratele rezidentului regal. „Mă adre­sez unuia din ăsta și mă scoa­te de oriunde mă bagă”, i-a spus ta­tăl lui în seara aceea.
În încăperea strîmtă de la subsolul casei, unde era răcoare ca-ntr-un frigider și te simțeai, cu fie­ca­re minut, înghițit de întuneric, tatăl lui a coborît înduplecat de ru­gă­min­ți­le lui și-ale fratelui său mai mic, dar încredințat că nu era musai să coboare acolo, pentru a fi în si­gu­ranță, -„eram copii și el totuși a ur­mat sfatul nostru și a coborît în beci, unde am stat pînă s-a terminat alar­ma aeriană”. Lanternele erau toate închise, să nu vezi cine ce bom­bar­dează.

Turnătorul cu centura primită cadou

Pe scaunul din fața mea, Mar­cel Fischer își plimbă degetul ară­tător prin aer și-aruncă o plasă de cuvinte care aterizează undeva, dea­supra umărului meu drept – „va fi un bombardament feroce!”. Știu că în spatele meu nu se află nimeni, dar mai verific o dată; doar ca să fiu sigură. Nu, nu ne-am întors în ’41, dar ceva greoi plutește deasupra noastră, în zăduful celor ce ur­mea­ză a fi spuse.

Cînd să fie scoși în stradă, cel mai bun prieten din copilărie le-a indicat jandarmilor casa în care se aflau ei, Fischerii – „aicea, toată ca­sa asta e de evrei”, afișînd un calm și-o seninătate care l-au năucit. Nu-i venea să creadă că tocmai priete­nul său era un turnător. Era copil și se întreba dacă asta însemna să fii prietenul cuiva și nu înțelegea de ce nu-i explicase asta nimeni pî­nă atunci.

Cu glas tremurat, bătrînul mă scu­tură de braț și-mi spune că-n povestea asta, mai am de urmărit un fir. Se-agață de imaginea tată­lui său care era un om cu suflet mare și-i plăcea să ofere cadouri. De ziua de naștere, de ziua numelui, de Cră­­ciun, de Anul Nou, fiecare sărbă­toa­re creștină era însoțită, ne­apărat, de-un cadou. Așa-zisul prie­ten pri­mi­se, de curînd, o curea de la tatăl său. Cu ea a ieșit atunci a­fară și-a zis – „eu sînt legionarul străzii”.

De cealaltă parte, ascuns într-o nișă din beci, tatăl său nu se gîndea că va fi găsit prea curînd de jandarmii care n-aveau habar, ori­cum, care sînt casele cu evrei și care sînt cele cu creștini. Atunci, amicul său „și-a pus centură, peste că­ma­șa kaki, cureaua primită cadou de la tata și-a început să comande, iar jandarmii ascultau de el. Au coborît în beci și, într-adevăr, l-au găsit pe tata. L-au scos și l-au bă­tut, l-au maltrat pîn-a vărsat un plă­mîn întreg roșu, pe gură, pînă la ches­tură”.

Sîngele începe să curgă

Acum se gîndește că așa cum au jucat ping-pong în curtea mică a casei, cînd erau mici, așa a făcut ping-pong cu viețile lor cînd s-a dus în fața jandarmilor și le-a zis că n-au strîns toți evreii, că „lipsește Fis­cher, tatăl lui Marcel, ăsta-i cel mai important; pe el tre să-l luați nea­părat.”

În curtea chesturii, și-a dat seama că-i „dramatică treaba”. Stăteau cul­cați la pămînt și primiseră ordin nou, acum trebuiau să se elibereze de-obiectele prețioase. Simțeau că le crapă vezicile, dar trebuiau să-și desfacă ceasurile, să-și scoată veri­ghetele și cerceii și-apoi să le dea dru­mul în săculețele cu care umblau, lacomi, legionarii. Li se interzisese să se ridice în picioare, aveau bu­zele lipite de trotuar și li se imputa că evreul e cauza „morții și pîrjo­lului” din Iași. Tot auzeau că n-ar fi fost bombardament aerian dacă evreii n-ar fi semnalat duș­ma­nu­lui. Logica din spatele acuzațiilor de-atunci n-a găsit-o nici acum, du­pă atîția ani, cînd încă se-ntreabă- „cum era să zic- băi, bom­bar­dea­ză-­mă!”. Netezindu-și o cută de la pan­taloni, Marcel Fischer își amintește cum, la scurt timp, au apărut și nemții.

„Erau cei mai aprigi măcelari nemții și, totuși, n-au luat parte la toată treaba asta”, spune el. Cînd au apărut, nemții au făcut slalom printre trupurile chircite la pi­cioarele lor; n-au atins pe nimeni. Se uitau și plecau mai departe. În noaptea aceea, tatăl lui a fost împușcat mor­tal. Și n-a fost singurul. Lui i s-au alăturat, rînd pe rînd, toți ceilalți e­vrei care-au îndrăznit să facă vreo mișcare. „Ordinul era ordin”, mă a­ver­tizează pe-un ton serios și-o fa­ță în care s-a mulat, pe-obraji și-n colțurile gurii, necăjirea. Își a­min­tește că de tras, s-a tras dintr-o bi­serică care se afla vizavi și care pu­tea fi observată cu ochiul liber din curtea chesturii, unde erau ei cul­cați. Acolo au plasat jandarmii și gloanțele care-au găurit trupurile e­vreilor – „curgea sîngele ca ploaia, la marginea trotuarului, în rigole”. Cînd s-au strîns prea multe ca­dav­re, au apărut cotiugarele, niște că­ruțe triple, cu patru cai, folosite la cărat saci cu făină și lemne de foc. Ele urmau a fi folosite la cărat evre­ii morți, cantități neglijabile culese din bălți pline de sînge:„strîngeau cadavrele, exact așa cum strîngi și lemnele: le iei și le arunci sus, în că­ruțe”. Auzi, privești buimăcit și simți cum ți se taie respirația.

„Cam ăsta e episodul propriu-zis al Holocaustului. Dar Holo­caus­tul nu e doar asta. Holocaustul, cred eu, e o ideologie care mînă la ură și ucidere. Și-atuncea, sigur că s-a in­titulat ca atare”, încheie Marcel Fis­cher primul capitol dintr-o istorie scrisă cu sînge și-nmormîntată în Cimitirul Evreiesc din Păcurari.

Înghesuiți în trenul morții

A doua zi, evreii rămași în via­ță au fost încolonați și trimiși spre gară. Pe drum, cei care credeau că evreii au provocat bombardamentul nu mai conteneau cu insultele și scuipăturile. „În gară, sigur că am fost primiți – nu cu flori”, își a­mintește Marcel Fischer. Li s-a or­donat să stea culcați la pămînt, dar nu li s-a spus de ce, doar au simțit cum sînt călcați, de vii, pe mîini și picioare, „care a nimerit pe craniu- vai de capul lui!”. Erau trupele ro­mâne care plecau pe front și-acum urmau să se îmbarce în tren, ace­lași în care aveau să fie urcați și evreii, doar că-n vagoane diferite. Cele de la sfîrșit, în care se-ncăr­cau, în mod obișnuit, grîne și lem­ne de foc, erau vagoanele evreilor; din ele s-a format trenul morții.

Cu gîndul că trebuie să intre cît mai mulți evrei în vagoane, au fost bătute în cuie și date cu var toate gratiile de la ferestre. Varul proas­păt dat le irita ochii și le provoca us­turimi pe esofag, îngreunîndu-le res­pirația. În ziua aceea, în loc de 50-60 de oameni, au încăput în tren, striviți, peste 200 de oameni – „ca să putem încăpea, i s-a ordonat unui jan­darm să lovească cu patul ar­mei în picioarele evreilor. Și-a lovit ăs­ta pînă cînd li s-au rupt unora oa­sele, de nu mai puteau nici să mear­gă. Așa voiau ei să ne forțeze, fă­cîndu-ne să ne strîngem de du­re­re”. Înghesuiți și-mbrăcați cu paltoane, ei crezînd că vor pleca în Sibe­ria, creaseră, fără să-și dea seama, o etuvă de aburi.

În viață dintr-o palmă

Circulau pe linii moarte, iar ta­bla trenului pocnea de la căldură – „29 iunie a fost o zi dogoritoare, 38-39 de grade căldură, ca-n Sahara. Par­că s-a pus și natura să fie îm­potriva noastră”. Se sufocau și im­plorau după paharul de apă pe ca­re nu li-l oferea nimeni. Cînd nu mai aveau forță să strige și se făcea li­niște, venea armata și deschidea u­șile, lăsînd mormanul de cadavre s-alunece pe jos, lîngă roțile trenului -„cădeau oamenii cum cad muș­tele”. Te gîndeai, poate, c-ai putea să cobori de-acolo, dar gurile va­goa­nelor nu-ți dădeau voie, scuipau mal­dărele de cojoace în care re­cu­noșteai, cînd și cînd, cîte-o față care s-a aflat lîngă tine pînă nu demult. „Cuvîntul «coborî » ar trebui scos din dicționar, cînd vorbești de Ho­lo­caust”, îmi spune c-o mină se­rioasă Marcel Fischer.
C-un glas sugrumat, spune că n-avea nici 17 ani cînd călătorea, fără bilet, cu trenul morții. Se afla împreună cu fratele său mai mic care s-a prins, mai repede decît el, ce trebuie să facă pentru a scăpa cu viață de-acolo; secretul era să n-adormi, iar dac-adormi, să ai pe cineva alături care să te păl­mu­ias­că. Îmi explică, cu mișcări agitate, că minutul în care adormeai era și cel în care îți găseai sfîrșitul sub un morman de cadavre, care-ar fi că­zut peste tine. „Mă înec cînd mă gîn­desc că frățiorul meu de 13 ani m-a salvat pe mine”, spune Marcel Fis­cher, care n-a înțeles încă tîrgul bi­zar pe care l-a făcut cu el soarta, lu­înd viața din buzunarul fratelui său și strecurînd-o în al său – „m-a pălmuit, ăsta nu-i un gest prietenesc, dar pe mine m-a ținut în viață. Nu mai ajungeam eu la nouăj’ de ani, că muream atunci, odată cu el. Dar el a murit și eu am supraviețuit.” Cînd au dat drumul următorului val de cadavre, a murit și fratele său, prins între trupurile fără su­flare și sufocat de greutatea lor.

Lagăr-mină-moarte

Cînd a ajuns în lagăr, s-a trezit, complet dezbrăcat, lîngă un bătrîn care-i dădea impresia că s-a rătăcit într-una din poveștile pe care le as­culta în copilărie – „avea barba al­bă și dormea pe-o laviță de lemn. N-avea așternut, era și el sărac”. Tot a­tunci au început să vină ajutoare de la celelalte comunități, adică sti­cle cu apă sau lapte și cîteva alimente.

Își amintește cum, în lagăr, scria scrisori pentru rudele celor alături de care muncea și că, burdușit cu batiste și nasturi, a și evadat la un moment dat – „tu te duci la mine acasă și-arăți batista asta”, îi spu­nea cineva și-n clipa următoare se trezea cu trei batiste și-o mînă în­tinsă c-un nasture de la bărbatul des­pre care nu mai știa nimic familia sa; nasturele era „un semn din dîn­sul, că nu credeau cei de acasă că a mai rămas cineva”. Tot ce s-a în­tîmplat atunci era un fel de fir po­li­țist, care nu se divulga în lagăr, po­vestește el – „știu că odată cineva mi-a dat cadou o bucățică de mă­mă­ligă. Am vrut să-l sărut pentru gu­ra aia de mămăligă”.

A rămas pe moșia boierului Zi­pa, unde a lucrat la niște batoze ca­re treierau și lansau un praf pe ca­re, neavînd încotro, ajungea să-l în­ghită. Nu știa ce este praful acela, dar cînd scuipa avea senzația că ex­pectorează noroi. La sfîrșitul zilei, primeau o masă care, se gîndea el, era plătită din banii boierului – „ne dădea o mizerie de ciorbă, din ma­zăre fiartă, care provoca diaree”.

Cînd au terminat cu muncile cîm­pului de pe moșia Zipa, cîțiva dintre ei au fost trimiși acasă. Cealaltă parte, printre care și Marcel Fis­cher, a fost trimisă la muncă în Repu­bli­ca Moldova, într-o mină din care sco­teau piatră dură pentru șosele. La Ghidighici, c-așa se numea mina, a lucrat sub comanda unui bărbat că­ruia îi spuneau Căpitanul. Foindu-se greoi pe scaunul din fața mea, bătrînul de 92 de ani te pironește cu privirea și-ți spune că nici aici n-a fost ușor să rămînă viu – „fă­ceam explozia chiar în mină, unde ne feream să nu fim omorîți de di­namită”.

„Ăsta a fost episodul lagăr-mină-moarte, dar Holocaustul este, de fapt, mai mult decît atît. I s-au luat evreului toate drepturile.”

Au stat la Ghidighici, în de­ten­ție, mai mult de trei ani și ceva, adică pînă la așa-zisa eliberare, din 1944; în anul acela au simțit ei că sînt liberi. Pînă atunci, li s-a dat voie să supraviețuiască cumva – „puteam să cîștigăm ceva, să găsim ceva de mîncare sau de băut. Dar nu eram eliberați”. Libertatea fizică au că­pă­tat-o abia după Suceava. Veneau cu sutele dinspre Copou, de la Agro­no­mie, ajungînd, mai mult morți de­cît vii și la pielea goală, pe Lă­puș­neanu – „pe șosea ne-mpușcau nemții, dacă aflau că partea stîngă e coloana cu evrei care se întorc din lagăr, deschideau o mitralieră și-n cinci minute, nu mai era nimeni”. Căpitanul, cel care le dădea ordine în mină i-a scăpat în ziua aceea de nemți, povestește Marcel Fischer. „Mîncau unii niște bătăi de la acest căpitan, boxerul, că te-ntrebi cum au mai supraviețuit. Eu l-am stimat pentru că el ne-a apărat pe noi la întoarcere” – el a predat, cînd au ajuns în Iași, registrele care-au dovedit du­pă aceea că au fost în lagăr.

„Ăsta a fost episodul lagăr-mină-moarte, dar Holocaustul este, de fapt, mai mult decît atît. I s-au luat e­vre­ului toate drepturile; n-aveai vo­ie să cumperi nimic, totul era sub bi­ciuș­­­ca poliției”, adaugă acesta. Holocaustul este plin de în­tre­bări, spune Marcel Fischer care nu știe dacă i-ar mai ajunge timpul pe care-l mai are de trăit, pentru a dis­cuta despre viața din lagăr, despre munca obligatorie și mîncarea, și-așa puțină, pe care a primit-o în bat­jocură. Îmi spune că bătăi cum a su­portat în anii aceia, n-a mai văzut niciodată și mă-ntreabă ce rost mai are să dormi, cînd vezi cum curge cu ploșnițe din scîndurile pe care-ar tre­bui să te-odihnești noaptea. Astăzi, cînd zici 29 iunie, „nu mai trebuie să zici anul. Tot universul știe ce-a fost la Iași, la fel cum pe 21 ianuarie se știe c-a fost Holocaustul de la Bu­cu­rești, cînd i-au atîrnat pe evrei în cîrligele alea în care prindeau cî­te-o vită întreagă ca s-o ju­mu­leas­că”.