Satul de pelerini închiși în pădure
Povești fără timbru 5 aprilie 2011 Niciun comentariu la Satul de pelerini închiși în pădure 19Pe lîngă ape se rînduiesc uneori oameni cu pielea întunecată precum pămîntul cel copt. „Sîntem rudari, venim din daci. Degeaba ne spune lumea țigani, că nu sîntem! Habar n-avem limba lor” se-avîntă de-obicei să explice oricui îi întreabă. Rudarii din miezul țării se roagă de copaci înainte să-i taie, ca să cioplească din ei linguri și vase. Au stat liberi, prin munți, cumpănind „viața din trunchi” cu meșteșugul daltei. Altceva nu știu să facă, decît să „brodeze din lemn”. Numai rudarii de-aici, din nord, crescuți în C.A.P-uri, nu știu a vorbi cu pădurea. Stau fără doctor ori polițist, trăind „în legea lor”, una aspră de care încearcă să-i apere pe străini. „Să pleci imediat că-i pericol cu noi” îți spun prima dată cînd te întîlnesc cei din Balta Arsă, satul înecat de pădure, din coasta Botoșanilor. Mai întîi te bagă-n sperieți. Apoi se fac blînzi amintindu-și că nu mai e mult pînă ce casele vor rămîne pustii, iar ei vor evada.
„Doamne ferească și păzească!”, scuipă în sîn femeia cu trupul rotund și ochii îngustați de-o rea povară. „Drumul acela pe care-ai venit îi drum de moarte pentru cine nu-i de-aicea. Pe-acolo se trag în rîpă oamenii și-s lăsați așa, în tufișuri, pe sub buturugi, de nu află nimenea”. În jurul ei clipocesc o sumedenie de prichindei îmbrăcați în roz și verde brotăciu, care cască ochii șireți și poticnesc ușurel: „Babă, nu-i spune! Nu-i spune!” și rîd toți învîrtind pietrele uliței cu șuturi sănătoase care răscoală praful. „Pe-acolo nu se merge decît cu mașina, că la mașină, nu sar!”, rostește tanti Maria apăsat, hotărîtă să dea în vileag „prăpădania din satul ăsta”.
Nu mai sînt multe case după a ei. Numai o culme micuță și apoi iarăși începe pădurea. Pînă s-ajungi la ea, intri în sat împotmolindu-te de-o liniște încinsă și încîlcită. Cîini nu latră, orătănii nu se aud, iar pe oameni i-ai crede sorbiți de pămînt. Degeaba te cațeri pe garduri, doar, doar ai da de o curte în care să măture sau să se-odihnească cineva. Porțile sînt înalte și grele, deopotrivă cu gardurile din tablă, pe care vopseaua s-a scorojit în pamblici crețe, ca un costum de ursar uitat la uscat.
„Babă, spune-i de spînzurați!” rîde subțire o fetiță mărunțică și îmbrăcată ca o păpușă. Stă împreună cu cinci băieți mai mari, de vreo zece ani, care învață să meargă pe bicicletă și trag cu ochiul spre tanti Maria fără să se apropie. Pe ea o cheamă Ilinca. „Ai văzut tu vreodată un spînzurat?” o întreb încercînd să zîmbesc. Ilinca se fîstîcește și pielea de măslină fragedă i se face stacojie. „Eu n-am văzut vreodată un spînzurat. Dar am văzut un om cu un topor în cap” și se ascunde repede în spatele roții unei biciclete rîzînd. „Acuma nu mai spînzură nimeni pe nimeni, fiindcă spînzuratul se vede de la depărtare și te prinde imediat. Eu îți spun să pleci pe unde-ai venit, dar cu o mașină. Ia seama ca la o vorbă de om bătrîn”, tălmăcește tanti Maria.
Nopțile iertate la liturghii
Satul, pînă mai adineauri pustiu, s-a trezit pe nesimțite, iar oamenii se strîng ciorchine în jur, tăcuți și parcă împietriți. „Da’ ce, tanti Maria? De ce spui așa? Ce, noi nu sîntem oameni?” pare s-o întrebe Viorel, unul dintre flăcăii satului. Rostește cuvintele absent cum ar repeta mecanic un răspuns învățat. Tanti Maria se supără. „E sat de țigani. Mie nu mi-e frică fiindcă am crescut și-am trăit aici și iaca, am 67 de ani. Dar de străini nu-i bine”. Apoi se ridică încet de pe bancă scuturîndu-și trupul mare și zornăind fierătaniile porții. „Ai ajutoare?”, mă întreabă bătrînele. Mihaela, o femeie încă tînără și cu părul roșcat le încheie repede corul. „Nu vedeți că nici mașină nu are? Ce ajutoare? Dac-ar fi avut, le-ați fi văzut.” Bărbații se-apropie și ei: „Trebuie să pleci de-aici. Dacă ai bani, te ducem noi pînă în Corni. Zi! Ai bani să le plătești?” Cînd aud că am venit „prin pădure” și vreau să-nnpotez cu ei, cască niște ochi tulburi, se încruntă de-așa grozăvie și se pornesc să-mi înșiruie cum e „noaptea la noi”. „Uite, vezi piciorul ăsta beteag?” îmi strigă Marian, un bărbat slab și-ntunecat, prins într-o cămasă albastră, care i se zbate pe corp ca un steag suflat de vînt. „Și aici, uită-te la cucuiul ăsta, la mine” sare altul. „Oamenii se-mbată pe-aici și nu-i de bine pentru cine nu știe să fugă sau n-are pumnul tare. Pe-aicea, sîntem răi”. S-au adunat vreo 20, bătrîni, oameni în toată firea, tineri și copii. Tinerii nu zic nimic, copiii rîd șotios iar bătrînii poartă o grijă ciudată celor care le-ajung în uliță. Îmi povestesc molcom despre omul cu „toporul în cap” de-acum vreo două săptămîni. Dar acela era de-al lor și-acum e-n spital, la Botoșani. Vorbesc despre „firea lor” ca de vreo stihie a naturii, în fața căreia n-ai ce face decît să-nveți să trăiești cu ea.
Aflu că pe-aici așa e de cînd sînt ei. Fiindcă nu e post de poliție, nici clinică sanitară, iar drumurile sînt niște canale săpate-n pămîntul pădurii, doborîte ori de zăpadă, ori de ploi. „Noi stăm înconjurați de pădure. Nimeni în satul ăsta nu-i angajat pe-undeva. Bătrînii nu primesc pensie și pămînturi, n-avem”, îmi explică o femeie care și-a croit drum printre ceilalți. E tînără și balansează în mînă o mătură. E cea care are grijă de biserică. Fiindcă biserică au și ei sînt mîndri de ea că-i „frumoasă și mare”. Oamenii se pornesc să-și facă cruce și să laude pe preotul lor, care-i harnic și le-a adus casa Domnului mai aproape. Două case de-ale lor fac cît a Domnului iar ei merg în fiecare duminică la slujbă, ca să se lepede de păcatele nopții.
Oameni ai nimănui
„Dacă n-ai ajutoare, la ce-ai venit în sat de țigani?” mă întreabă iarăși o bătrînă, cu glas molatic și ochi ascunși de fața ridicată în riduri adînci. Dar n-apuc să răspund că de data asta, că celelalte bătrîne prind a-și ridica vocea tînguitor: „Tu, Anică, de zici așa, că doar aici ai crescut! Noi nu sîntem țigani, doar știi! Ce dac-avem pielea neagră și ochii negri? Sîntem rudari, români, ca și tine și ca și ea! Sîntem români, nu mai zi așa! Noi nu știm nimic țigănește!”
Știau că-s rudari de cînd s-au născut, dar dacă-i întrebi, nu stiu prea bine să explice. „Rudari, lingurari, aurari, lăutari, tot aia-i. Tot țigani, nu?” întreabă Mihaela cu un glas cald. „țața Anca” se-apropie de mine și-mi șoptește-n ureche: „Spune mata, că ești din oraș și eu îs bătrînă, nu știu ce înseamnă cuvîntul ăsta. Eu știu că-s rudară, dar nu știu ce-i aia.” În cărți scrie că rudarii sînt oameni vechi, care se trag din daci și care s-au aciuat în preajma pădurilor, meșteri cioplitori, care se roagă pentru copaci și le cer voie să-i taie. „Așa e, așa e. Uite, noi stăm în pădure!” strigă Marian, vesel și încîntat. Numai că, prin sat, nu mai cioplește nimeni. „A fost unul, Petru, pe care toată ziua îl vedeai plin numai de așchii și țalaș. Și acum mai e unul care face linguri din lemn, dar e plecat prin păduri. Mai avem cioplitori printre noi?” întreabă tot Marian scrutînd adunarea. Oamenii dau hotărît din cap că nu, că au fost, cînd erau ei copii, dar acum nu mai sînt. „Ei, haideți, spuneți care sînteți, că doar nu-i rușine să faci linguri! Ce? și eu aș face, dar nu știu, că-mi tai degetele. Care știe?”, se prinde și Mihaela cu ochi iscoditori. Oamenii își dau coate. „Numai moș Gheorge care-i plecat în pădure știe” postulează scurt și prind să murmure mai departe, uimiți ca niște copii de-așa descendență. „Va să zică, din daci?”, ridică un deget moș Grigore, un bătrîn întunecat și cu păr alb ca norii. A aflat și el de la părintele cel tînăr că satul lor e vechi, din 1870, cînd prințul Calimachi a adus aici 14 familii de rudari, să muncească pe moșia sa. „Să știți că așa e. Îmi povestea mie tata că mareșalul Antonescu, cînd i-o suit pe țigani în trenuri, cînd o ajuns la noi, o spus: «Stai, că aștia-s de-ai noștri, nu-s țigani!» Așa mi-o povestit. Ce mai știi mata despre noi?”, mă întreabă, ca să verifice mai departe.
Cuvintele mi se încîlcesc pe buze. Le spun despre plante medicinale și despre Gurban, obiceiul cu mielul pe care-l pregătesc înainte de Paște, ca să vindece pe bolnavi. „Cum îi asta, că noi n-avem?” , mă întreabă tanti Maria, care între timp, a venit printre ceilalți. Bolnavul e așezat într-o cameră văruită în alb, unde toată mobila se vopsește în alb și-i pus să viseze un loc precis. Oamenii îl duc în locul visat și-așa se-nsănătoșește și mănîncă dintr-un miel fript cu toții, pentru sănătate. „Noi am crescut la C.A.P., în comunism. N-avem cum s-avem obiceiuri. N-aveam de unde afla, că era comunism și nu făcea nimeni din astea. Nu era voie”, îmi retează femeia cuvintele și celelalte bătrîne o aprobă în cor.
Viața de-afară
Oamenii de-aici trăiesc vînzînd plante pentru en-gros-uri sau pentru vreun plafar. „Noi am crescut mai mult în C.A.P. N-avem de unde să știm de plante de leac, ci numai ce ne cer ăștia de la oraș, pentru ceaiuri. Unde stau rudarii care știu din astea, cu miei?”, mă-ntreabă femeile care nu cred în poveștile pădurii dar știu să recunoască urma de animale sălbatice, ca să se păzească. „În Ardeal sînt rudari din ăștia”. „Aha!”, rostește tare un bărbat puternic, cu ceva în statură care-amintește de urși. „Noi am fost în Ardeal. Fiindcă noi, de fapt, nu prea stăm în satul ăsta. Femeile stau în păduri, să culeagă primăvara flori și buruieni, să le vîndă la piață, vara se duc în munți, să culeagă afine, zmeură, hribi și opintici. Tot ca să le vîndă la piață. Nu stăm pe-aici, în sat, că n-avem ce face. Și noi mergem cu ele și care nu merge cu ele, e lăutar și se duce prin toată țara. În sat ne găsești numai așa, puțin, iarna sau înainte de Paște, cum ai venit mata. Tineretul e în Italia. Noi sîntem călători”, îmi spune și oamenii se luminează deodată la față. Fanfara lor a mers peste tot. Oamenii adunați în pădure au bătut Bucureștiul, Clujul, Timișoara, Sibiul și mai toată țara „fiindcă eu, de pildă, știu să cînt la șase instrumente, dar cel mai bine la trombon, la saxofon și la trompetă”, îmi spune Matei, un bătrîn cu pielea subțire care lasă la vedere un sînge ce pare albastru.
E tîrziu, așa că rămîn doar oamenii care știu să învîrtă aerul în sunete meșteșugite. Nea’ Matei are trei fii și toți sînt „muzicanți”. „Părinții noștri au ajuns și mai departe decît noi. Au fost în Olanda și-n Germania, să cînte”, îmi spune bărbatul-urs. „Noi îi știm pe de rost pe toți ăștia de la conducere. Am fost pe la toți și-am cîntat. Știm centrul Sibiului și vilele politicienilor ca-n palmă. Cu toți am vorbit!” în camera în care-și ține nea Matei instrumentele e rece, liniște și întuneric. Bătrînul e îngîndurat. „O fost bine cînd mergeam, că ne dădeau de mîncare și de băut. Am fost și la Andreea Marin. Unul din București ne-a promis că ne cheamă să înregistrăm. Că noi am înregistrat la radio, în Iași, odată. Dar nimeni nu ne-a mai chemat. N-avem impresar.”
E trist ca un marinar priponit pe uscat. Nu știe să-mi spună cum era prin alte parți. Doar de clădirile pe care le-a văzut, „că noi stăteam între noi, nu vorbeam prea mult cu celelalte fanfare. E tare frumos cînd plecăm. Avem mîncare. Ne dau, bogătașii, că vor să-i distrăm. și noi îi distrăm și-avem ce mînca”. Soția lui îl privește cu drag. „Așa e. Că era plecat și cîte două luni uneori. El are zece clase, nu ca ceilalți! Și-l așteptam să-l întreb cum e în alte părți. Dar el tot așa îmi spunea, numai de clădiri.” Mă uit la trombonul mare prăvălit pe-un fotoliu și la saxofonul cel auriu, care pare mai nou. „Cîntă-i ceva, Matei”, se roagă femeia. Dar bărbații se codesc. Ba că nu-s bune muștiucele trompetelor, ba că scîrțîie ceva. „E păcat, că sîntem în post, femeie! Ce te-a apucat?!”, sar deodată. Numai după Paște vor cînta. „Noi sîntem pelerini. Unii cu muzica, prin orașe, alții cu plantele, prin păduri”, îmi spune nea Matei și mîngîie trombonul cu grijă, ca pe un scut mare care l-a apărat de-mbrățișarea pădurii. „Numai că n-avem Dumnezeu. Nu știm de-a cui sîntem.” Ceilalți bărbați încuviințează tăcuți ascultînd cum unghia bătrînului scrijelește metalul arămiu, ca să-l curețe.
Oana OLARIU
Adaugă un comentariu