Scheletele din debaraua Casei Albe au invadat Washingtonul

În noaptea în care spiritele amenință că ies într-o paradă a disperării, Washingtonul își cheamă oștenii. Pe străzile pe jumătate întunecate, în așteptarea fantomelor, mii de oameni poartă singurele torțe pe care le au la îndemînă – un entuziasm debordant, o copilăreală molipsitoare și o încredere că, în leagănul democrației, spiritele rele pot fi alungate. Halloweenul în capitala Americii are toate ingredintele necesare unui blockbuster de groază însă este, de departe, cel mai cald film de familie care n-a rulat încă la Hollywood. Copii de toate vîrstele, părinți de vîrsta lor, vecini cu bostani pe verandă și vată în formă de pînză de păianjen pe casă au închis lunea trecută cartiere întregi, într-o sărbătoare care va exista pentru ei, întotdeauna, în ultima noapte din octombrie, indiferent de fantomele care vor bîntui Casa Albă.

Pe Lamont street arde un foc puternic. În jurul său, ca la șeză­toa­re, stau Batman, Yoda, vreo doi Power Rangers, un Spiderman și o prin­țe­să Leia care, cu ochii în lacrimi, flu­tură un băț la capătul căruia fu­me­gă negru o bezea carbo­niz­ată. Arun­că nuiaua înspre trotuar și porne­ște prin mulțime, urmărită de un klingonian la 40 de ani și o Albă ca Zăpadă care-o amenință că nu mai iese din casă un an de zile. În­frun­tarea cu spiritele din capitala State­lor Unite ale Americilor a dus la în­chiderea mai multor străzi, invadate cu spiriduși de toate formele și mărimile. Fiindcă Halloween-ul în State e o sărbătoare la fel de im­portantă pentru părinți; dacă nu chiar mai importantă. Și rupturile între generații se văd peste tot în Washington – părinții trecuți de 50 de ani se văd Luke Skywalker, iar cînd nu sînt cavaleri Jedi, dau via­ță persoanjelor din Star Wars, Star Trek, printre ei strecurîndu-se cîte-un Walker, polițist texan. Însă cei prea mici ca să înțeleagă bucuria adulților din jur sînt îmbrăcați tot după nebunia părinților. Astro­na­uții,pompierii, medicii sau dino­za­urii sînt standardele generale, în­să micii Yoda purtați pe brațe nu sînt o raritate.

Rețele secrete de dulciuri

Dacă bucuria ar fi ca marmelada, luni noaptea o puteai tăia cu un cuțit pe străzile din Washington. Stră­duțele mici au prins atît de mul­tă viață încît asfaltul părea că dan­sează cu fiecare melodie cîn­ta­tă de-o formație condusă de un sche­let, pe o verandă. „Cînd eram co­pil, Ha­llo­ween trebuia să se țină. Chiar da­că plouă, chiar dacă e ninsoare. Pur și simplu trebuie să existe.” Doug rîde la fiecare două pro­po­ziții. O fa­ce sănătos, sincer, zgu­du­in­du-se atît de tare încît pălăria cu boruri largi îi acoperă mai mereu ochii. Știe cu ochii închiși toate stră­zile din nordul Washingtonului și îi place ca de fiecare Halloween să-și pună un nas roșu pe care-l scoate și acum din buzunar și să meargă să se-n­carce cu bucuria copiilor, dar mai ales cu cea a adulților.

Ajungem de pe Lanier street, co­borîm pe Columbia Road, lumi­nile de pe stradă se pierd și prima ca­să pe dreapta are trei bostani ciopliți, un schelet care dansează și două vră­jitoare cu boluri imense de dulciuri întîmpinînd copiii. De pe Co­lumbia Road ne strecurăm pe Mount Pleasant și de aici fiecare străduță e propriul univers, iar soarele fie­cărei geneze e-un bostan cioplit cu-n zîmbet hîd. „Pot să mă joc cu pă­puşile şi eu, mamă?” Alba ca Ză­pada mică, cu părul zurliu, aleargă printre pietrele de mormînt aşe­zate pe rînduri, în fața unei case pe care pînza de păianjen şi-a făcut loc de la horn şi se aşterne sinistru pînă pe verandă. Acolo, o vră­jitoa­re cu chipul acoperit de o pudră al­bă îşi încrețeşte fața lividă într-un zîmbet în care ar putea să îi cu­prin­dă pe toți copiii aliniați în fața ca­sei sale. În spate, o mătură lungă pa­re că se mişcă singură într-un mecanism complex în care țintele-i sînt lilieci atîrnați de un arțar. „Isn’t Halloween great?”, răsuna rîsul ge­neros al lui Doug de pe partea cea­laltă a străzii.
Cartierele din Washington s-au închis complet, dar atmosfera e de­parte de a fi la fel de în­fricoşătoare precum monştrii care au ocupat stră­zile. De fapt, pe toate aleile, de aproa­pe două decenii încoace, nu îți mai este frică să te plimbi noaptea. „Ora­­şul trece printr-un proces continuu de renovare, sînt mulți tineri, chiar dacă viața nu e tocmai ieftină în capitală”, povesteşte Doug. În capătul 16th street, chiar înainte să înceapă o suită de străduțe legate între ele ca nişte vase de sînge, o­fi­țerul Thompkins, o femeie de cu­loa­re, la 40 de ani, iese din maşină şi se dezmorțeşte, flexîndu-şi ge­nunchii în timp ce ține mîinile spri­jinite de portieră. „Da, ne aş­teaptă o noapte lungă, dar e greu să porți cuiva pică. E Halloween-ul, dacă nu era nici tura mea eram în Ma­ry­land cu fiul meu.” Fiul polițistei s-a îmbrăcat într-un costum de Bat­man, „cel nou, jucat de Ben Affleck, să fie clar!” cumpărat din urmă cu două luni, iar tatăl lui, care-l însoțeşte, poar­tă un vechi costum de Jedi ca­re nu i se mai închide în dreptul bu­rții. Ofițerul Thompkins își umflă obrajii şi-şi mîngîie stomacul, într-o imitație „dură, dar adevărată” a soțului. Pe 16th street porneşte a­lar­ma unei maşini de pompieri.

Mîna ofițerului coboară instictiv către tocul ascuns în interiorul hainei, în dreptul inimii, dar schimbă rapid poziția şi ajunge spre pantaloni, de parcă şi-ar şterge insistent transpirația şiroind printre de­gete. Colegul ei ridică plictisit pri­virea din ediția specială a Washin­g­ton Post, care analizează o incursiune pe Marte în 2033. Lasă ziarul de 120 de pagini pe scaunul din dreapta şi ascultă în stație. „Echipajul 33 raportează activități în cartier”. Vo­cea pompierului de serviciu e îne­cată de strigăte de copii.

Asediul pompierilor

Tot Iadul pare dezlănțuit la se­cție. Uşile sînt deschise, tot felul de apa­riții urcă rînd pe rînd în auto­spe­cială şi singurul pompier stă baricadat într-un cub de sticlă. Însă băr­batul de 30 de ani zîmbeşte pe rînd celor din sediu şi schimbă cîteva vor­be cu adulții în timp ce copiii par­că topesc fantasmele pe care le în­truchipează într-un entuziasm mai zgomotos decît un atac de indieni. „Comunitățile prind viață în mo­mente din astea. E rar, dacă n-ar fi Halloween nici nu știu cînd aș apu­ca să-mi mai văd vecinii.” Capa de Superman îi atîrnă tatălui pe spi­nare în timp ce privirea îi fuge du­pă cei patru copiii ieșiți cu el de Ha­­lloween. Dacă cei mari au obsesiile lor, iar cei prea mici sînt oglinda a­celorași obsesii, copiii de peste 10 ani își aleg singuri costumele – și cu cîteva excepții în care fetele au ales prințese de prin Alba sau Zăpada sau Frozen, doar monștri sîngeroși par că sînt în meniul băieților. „Nici basmele nu mai sînt ce erau od­ată”, rîde Fran, o femeie de aproape 50 de ani care-i întîmpină pe copiii cu dulciuri alături de partenerul ei de viață – un labrador alb. Se uită la un talmeș-balmeș din trei dimensiuni – un Jedi cu cap de zombie și AK-47. Din fața casei lui Fran, toa­te chipurile par că se contopesc în­tr-unul, iar tot orașul devine, în­cet-încet, un parc imens de joacă.

Barierele improvizate care țin cartierele închise rămîn în picioare ore în şir după 21.00, cînd trebuiau să fie ridicate. Noaptea continuă cu hohotele de pe străzi mutîndu-se în pub-uri, toate învelite în sum­bra pe­rspectivă că alegerile de marți, 8 no­­iembrie, ar putea cufunda Ame­rica într-un Halloween continuu.