Schindler a fost un copilandru român

„Ești ungur sau ro­mân?”, îl în­trea­bă temător un bărbat. „Sînt român”, răs­pun­de bă­ia­tul. „Ești singur? Chea­mă-l pe bu­nică-tu”, îi spune, șop­tit, același bărbat. Degeaba l-a che­­­mat pe bunic, căci el nici nu dorea să audă ru­­ga unui evreu. Îi era tea­­mă să nu-l omoare sol­­dații pentru că a ajutat „stră­i­nii”. Dar copilul n-a pu­tut să-și astupe urechi­le și s-a întors în pă­du­rea Bicului, acolo unde se ascundea băr­batul, împreună cu alți trei. Vre­me de o săp­tămînă, ei și-au pus viața în mîinile unui copil la fel de speriat, gîndindu-se, printre lacrimi, la ghetoul din Cehei și lagărul Aus­chwitz-Birkenau. Fapta avea să-l facă pe Ale­xandru Cherecheș, băiatul din 1944, un om „drept între popoare”.

„Tare greu a fost atunci, în 1944. Prin multe am trecut”, oftează bă­trî­nul. După 65 de ani, însă pri­vi­rea i se în­tunecă încă de la primele amintiri pe încearcă să mi le înșire. Ar vrea să plîngă, să-și liniștească su­fletul, însă ri­durile de pe față-l opresc. Au devenit ca o mască, un refugiu. „Dar nu le-am sim­țit pentru că am fost tî­năr”, îmi spune singura lui consolare. Pe vremea aceea, Ardealul era de­ja sub ocupația ungurilor hor­thyști*, iar a­supririle împotriva ro­mâ­ni­lor și e­vre­ilor n-au ocolit micul oraș a­flat la poa­­lele Măgurii Șimleului Sil­vaniei. A­lexandru Cherecheș n-a ui­tat cum e­rau chinuiți toți de soldați sau chiar de ci­vilii maghiari. Își a­min­teș­te cum „la un moment dat aud cîi­ne­le că latră și mă uit înspre boscheți să văd ce se în­tîmplă acolo. Cînd în­co­lo, din boschet scoate capul un băr­bat și mă întreabă «ești ungur sau ro­mân?». Îi spun că sînt român și mă trimite să-l chem pe bu­­­nică-miu”, îmi povestește de parcă s-ar fi întîmplat ieri. Bunicul său, însă, nu a vrut să au­dă ruga, de tea­mă să nu fi­e prins. „Cînd m-am întors, am găsit trei evrei și pe tatăl meu, care fugise de mun­ca sil­nică și se ascundea în pădure. Cît timp au stat acolo, ei s-au aliat”. Bă­­iat­ul de atunci n-a pu­­tut să le în­toar­că spatele și i-a dus într-o cabană din pă­­du­rea Bicului. Mai tîrziu, gestul a­vea să-l facă să tremure de frica un­gu­rilor.

Nu i-a lăsat acolo căci le știa po­vestea dinainte. A crescut printre ei și le-a „furat” meseria. De la 14 ani, pă­rin­ții l-au dat ca ucenic pe lîngă aface­rea unuia. „Am crescut în mizerie și să­răcie, iar vara mergeam desculț că ai mei nu aveau bani să îmi ia o pereche de sandale”, spune cu amărăciune bă­trî­nul. Tot ei i-au oferit și o masă, cînd mai­că-sa nu avusese să dea la muncă o bucată de pită.

O taină cît patru vieți

Cînd s-a văzut cu destinul a patru oa­meni în mîinile sale, teama de a nu fi prins îi înghițise limba. Nu avea cui să spună ce i s-a întîmplat, iar singura per­soană la care s-a dus a fost maică-sa. Cu buzele pecetluite, a primit în tai­­nă, secretul „descoperit” de Ale­xan­dru Che­recheș. Se gîndea numai la băr­ba­tul ei, care ar fi putut să i se în­toar­că acasă. „Bunicul avea o colibă în vie și în ca­meră nu era decît un singur pat. A­co­lo stăteau ascunși cei patru”, măr­tu­­ri­sește el. Timp de o săptămînă, via­ța îi atîr­na în desaga cu alimente pentru cei patru. De îndată ce soarele se as­­cundea printre dealurile Măgurii Șim­­leului, tînărul își purta frica în sîn, cît timp parcurgea cei cinci kilometri, pitindu-se printre copacii și tufișurile din pă­du­rea Bicului. Nu apuca nici măcar să stea de vorbă cu ei, zgomotul pa­tru­le­lor îi rămăsese înțepenit în minte și ple­ca de îndată ce le dădea cele trebuincioase. „Dacă mă vedea ci­neva, venea po­liția la noi la ușă, ne a­restau și ne o­mo­rau. Casa noastră era pă­zită de un­guri”, spune pe o voce tre­murîndă, par­că as­cun­­zîndu-se și acum de soldații cu pana de cocoș de la că­ciulă.

Invazia horthystă a dus la hăi­tu­i­rea evreilor din Șimleul Silvaniei, un­de atunci era cea mai mare comunitate din județul Sălaj. Pe lîngă crucea gal­benă pe care tre­buiau să o poarte pe u­măr, Cherecheș ține minte toate u­­m­i­lin­țele la care „fiii lui David” erau su­puși. O dată fusese pus să meargă la ca­­se­le acestora, pentru a-i aduna în piața orașului, urmînd a fi cercetați, bă­tuți și percheziționați de maghiari. „Du-te la casa cutare și adu-i pe toți în stradă”, continuă bătrînul.

Numai alături de Katz, Adler, Lax și Ștefan – tatăl lui – a simțit spai­ma că vor fi găsiți de armată. Pa­tru­lele mi­șu­nau prin pădure, iar în oraș evreii deveniseră deodată duș­ma­nii locuitorilor. Cei care erau prinși e­rau duși la cărămidăria Klein, trans­for­mată în ghetoul Cehei, pentru ca ulterior să fie transferați în lagărul din Po­lonia, Au­sch­witz-Birkenau. Încă nu îi ajunsese pe la urechi lui Alexandru ce li se întîmpla pri­zo­nie­ri­lor. Teroarea, însă, devenise un soi de boală care-l urmărea peste tot. Își aduce aminte de Olteanu, un vecin ca­­re fusese omorît de soldați. „Într-o zi, l-a luat o patrulă, împreună cu un lo­calnic”. Ambii au fost duși la margi­nea drumului, iar acolo au început să-i bată. „După ce l-au schingiut și chinuit pe Olteanu, aceștia l-au îm­puș­cat”. Ochii i se deschid brusc, iar i­ma­ginile sumbre par să prindă din nou contur în mintea bă­trînului. Parcă au­de țipetele femeilor ca­re erau ucise cu baioneta, iar în față i se varsă sîngele unchiului, omorît la ma­sacrul din comuna Ip, în 1940. Re­cunoaște, în schimb, că acum nici vor­bă de ură pe ungurii din oraș.

Libertatea vine pe la Ciucea

Erau deja cîteva zile de cînd îi ținea ascunși pe bărbați în cabană, iar într-o duminică parcă un fulger îi stră­bătu toată șira spinării. Alexandru Che­recheș participa la o ședință în Ca­sa de Cultură a orașului, iar atunci a auzit „în pădurea de la Bic e plin de evrei și români, ei trebuie îngrădiți și prinși”. Încet, mergînd cu spatele, s-a retras și a fugit cinci kilometri, într-o suflare, pînă la adăpost, spunîndu-le fugarilor ce îi așteaptă. „Ne împușcă pe toți”. Atît i-a mai putut spune mama lui cînd a auzit vestea.

Trebuia să-i ajute să treacă granița, alt­minteri, vorbele doamnei Ana ur­mau să se adeverească. „Dragii mei, auziți, nu-i puteți ajuta să treacă granița pe soțul meu, împreună cu trei bărbați?”, se ruga cu lacrimi în ochi la sătenii din Ciucea. Acolo au găsit o familie care i-a promis că îi va ajuta pe cei patru urmăriți. Drumul eli­be­ră­rii, 30 de kilometri, l-au străbătut în șoap­tă, ascunzîndu-și spaima din su­flet, uitînd de durere, numai să nu fie prinși pe drum de patrule.

„Nu știu dacă aș mai putea să fac o dată același lucru”

Viața nu i-a revenit la normal nici după ce a scăpat de „grijă”. Ocupația horthystă continua să facă victime printre locuitorii din Șimleul Silvaniei. „I-au adunat, în curtea școlii evreiești pe toți, iar masa din mijloc, de vreo șa­se metri, era plină pînă în vîrf de bijuterii. Pe noi (n.r.: românii) ne-au pus drept cordon, iar printre noi treceau evreii. O fată care mă cunoștea m-a ghiontit și mi-a zis « ia de aici, să nu dau acolo!». Era un ceas din aur cu lăn­țișor, dar bine că nu l-am luat. În spa­tele meu era un băiat de ungur, iar dacă mă vedea cum îl luam, mă îm­puș­ca direct”, mărturisește, vrînd să arate cum s-a dat în spate, numai să nu-l vadă nimeni. Ca și cum cineva ar fi vrut să-i arate unde ar fi ajuns cei trei evrei, dacă nu i-ar fi ajutat, în același an a mers la Cehei, împreună cu bunicul său. Erau obligați, pentru că aveau căruță, să strîngă toate hainele și să le aducă în oraș. „La intrarea în lagăr era unul care îl bătea pe un evreu și îl tot în­treba unde mai are aur”, întinde mîi­nile, iar apoi și le încleștează re­pe­de înapoi, încercînd, parcă, să-și în­căl­zească tru­pul. A revăzut ura din o­chii soldatului, și din nou, ca și cum ar fi acolo și se apără spunînd „nu știu dacă aș mai putea să fac o dată același lucru”.

După un an, în 1945, s-au întors tatăl său și Lax Iaszi, unul din cei trei evrei. S-au împrietenit, iar Alexandru a ajuns să-i fie martor și la nuntă. „Eram o dată în prăvălie și erau mulți clienți, Lax s-a uitat la mine și apoi a spus clienților de față: « îl vedeți pe domnul acela? El este cel care mi-a salvat mie viața»”. Lax i-a rămas întotdeauna re­cu­noscător chiar și după ce a plecat în America. În toți acești ani, a primit vreo patru scrisori de la familia lui, mulțumindu-i pentru ajutorul oferit. Prin­tre rîndurile citite își imaginează cum arată nepoții sau stră­ne­poții lui. Nu ar vrea decît să-i vadă, „de or veni în vizită în micul oraș din ju­de­țul Sălaj”.

***

„O fi de la vreme, aici iernile sînt mai grele”, îi spun bătrînului, în timp ce mi se plînge că se simte din ce în ce mai rău. Mă ascultă, însă privirea-i din ce în ce mai tristă. Povestea o termină abia după ce-mi spune că în ‘45 s-a însurat cu Elena, Lenuța, cum o alinta. Au fost 42 de ani împreună, căsnicie în care „am fost tot timpul fericit”. „Îmi spunea că îmi va pregăti ce­va de ziua mea. Era pe 19 noiembrie. Iar eu atunci i-am făcut praz­nicul”. Timpul nu i-a șters amintirile și în fiecare zi își amintește de soția lui. Ne­știind ce boală are, a căutat un leac la doctor. „Spuneți-mi ce am, dați-mi un calmant”, îi spune me­di­cului. Răs­puns nu a primit decît că „tu nu ai ni­mic. Pentru durerea ta, singurul calmant este pămîntul galben de sub picioa­re”.

George GURESCU

***

Răsplata pentru teamă

„Un omagiu adus tuturor a­ce­lor ne-evrei care, în condiții vitrege și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia, iubirea aproapelui, ajutîndu-i și salvîndu-i pe evreii prigoniți”, scrie cu litere mari pe diploma îmbrăcată în piele. Alexandru Cherecheș a primit dis­tincția „Drept între popoare” pe data de 14 octombrie 2009 în prezența se­cretarului ambasadei Is­ra­elului, evenimentul avînd loc la Mu­zeul Memorial al Holocau­s­tu­lui din Tran­silvania de Nord din Șimleul Silvaniei. „Drept între popoare” este una din cele mai mari distincții oferite de statul Israel ne-evreilor. Ea a fost acordată începînd cu anul 1953, de institutul Yad Vashem, al­t­fel cunoscut ca Memorialul Vic­­­­­timelor Holocaustului. Pe lîn­gă diplomă, Alexandru a primit o me­­da­lie inscripționată cu numele său, de asemenea, el va fi trecut și pe „Zidul de Onoare din grădina drep­ților între popoare” din a­pro­pie­rea Yad Vashed-ului și este con­siderat cetățean de onoare al statului. În Rom=nia sînt, în momentul de față, 64 de cetățeni care au fost numiți astfel. Printre acestea, se numără Regina Elena a Rom=niei, Viorica Agarici (președinta Cru­cii Roșii din Roman, în pe­ri­oa­da ce­lui de al doilea război mon­dial) sau Traian Popovici (primarul Cernăuțiului din timpul depor­tă­ri­lor evreilor în Transnistria).