Secretele nu trec prin țepe

O căruță se topește în depărtare, pe ulița întinată de o primăvara leneșă. La Sculeni, cel de pe malul stîng al Prutului, doar drumul către postul vamal este asfaltat. În rest, cele două aripi ale satului se întind pe doar cîteva sute de metri, cu case bătrînești aplecate spre pămînt.

Ca într-un cerc, viața oamenilor din Sculeni se învîrte în jurul vămii. Cei mai norocoși dintre ei au absolvit școli și s-au întors să păzească granița, cei cu spirit afacerist și-au deschis chioșcuri cu plăcinte calde pentru călători. Iar pentru restul se mai găsește cîte ceva de făcut pe lîngă vamă: cineva trebuie să dea cu mătura, iar cineva trebuie să pună cărămidă peste cărămidă pentru „edificarea unei noi culturi a cumpărăturilor”, magazinele scutite de taxe.

Andrei e unul dintre aceștia. Are 24 de ani și tocmai finisează pereții unei clădiri de la intrarea în vamă. Dar pentru că azi e sîmbătă, își permite să mai stea cu prietenii la o țigară, măcar pînă cînd trece șeful pe la ei.

„Prin ea trece curent, dacă te apropii, îți sar copitele”

„Acuma s-au mai restricționat niște treburi, de cînd a fost cu alegerile atuncea în Moldova și nu pre’ s-o mai dat voie să treacă românii în partea ailaltă”. Își aruncă țigara sub pereții proaspăt vopsiți și continuă plictisit: „apoi iar s-o dat voie și unii își mai refac pașapoartele și mai trec, că mai avem neamuri. Da’ eu nu m-am mai apucat. Bine, acuma celălalt Sculeni nu-i chiar ca ăsta, e mai securizat ca al nostru, are sîrmă ghimpată, da’ prin ea trece curent”.

Apoi mă lămurește că sîrma e conectată la un tablou cu electricitate, ca să nu te poți apropia de ea și că „îți zboară copitele dacă o atingi”. Nu mă crede cînd îi spun că sîrma a fost scoasă deja, pentru că „v-am spus doamnă, ei îs mai restricționați ca noi, îs mai duri cu legile, îi mai aspru”.

Cîteva case mai la dreapta, un bărbat cu salopetă și fes ciopîrțește niște crengi uscate în fața porții, fugărind din cînd în cele două găini turmentate care i se încurcă printre picioare. Nicolae Bujan e unul dintre cei care n-a reușit să se prindă în hora închipuită în jurul vămii și s-a văzut nevoit să-și hrănească cei doi copii, nevasta și soacra din banii munciți prin alte părți. Înfige toporul în trunchiul cel mai gros și își împinge fesul spre ceafă cînd îl întreb despre sîrma ghimpată.

„Clar că-i de bine, să ne unim cu ei și să ne ducem pînă la graniță, pînă la ruși. Moldovenii îs ai noștri, normal, doar ne-o despărțit Prutul, atît. Eu, mai înainte, toată Moldova am umblat-o, pînă la Orhei, dincolo de Chișinău”. De peste gard, un vecin cu sticla de vin la subraț, se apropie interesat. Ia poziția de drepți și își molfăie numele, apoi încearcă să facă o reverență, dar se răzgîndește, de teamă să nu-i alunece tulburelul în noroi. „S-o scoată toată! Să vină moldovenii tăți la noi și noi la ei”.

Zice că are două pașapoarte, că unul e consumat deja, pentru că se ducea de trei ori pe zi peste Prut și nu mai avea loc de ștampile.

Dar deja l-au „bifat” și nu-l lasă decît o dată pe zi. Mai bea un gît de vin și licoarea îi strîmbă fața: „dumneavoastră sînteți de la Poliție cumva? Că eu vă spun aici mai multe secrete”. Își ascunde sticla mai bine sub cojoc și dispare după gard, apoi se întoarce și aruncă o ultimă replică: „las’ că vă știu eu! Ce grad aveți?”.

Anastasia CONDRUC