Seherezada nu doarme niciodata

Mi-am netezit frumos parul pentru poza de pasaport. Cu frica in sin mi-am spus ca turcii sint oameni de treaba, ca pot sa ma obisnuiesc cu bucatele mult prea piperate. Mai stiam ca Istanbulul este “Mecca” tirgovetilor si ca la urma urmei aveam de-a face tot cu romani.

M-am angajat la firma Murat pentru a pleca in Turcia o data pe saptamina si m-am avintat la facut ceaiuri turcesti si cafele zile si nopti continuu, pentru 85 de dolari pe cursa. De acolo n-am luat decit bomboane mamei si o pipa fistichie tatei.

Viza lor e spre femeile frumoase

Mehmed are musteata zburlita si pare mereu morocanos. Nu face pauza de la tigara decit atunci cind doarme in cala, printre bagaje. Cind isi ocupa locul la volan, trebuie sa-i schimb scrumiera din cinci in cinci minute. Mai rau este noaptea cind sint nevoita sa sar peste picioarele pasagerilor adormiti la intimplare. Pe Mehmed nu l-am vazut rizind niciodata. Se stie sofer de o viata si nu-si mai aminteste citi copii are. “Acasa” e Romania, Bulgaria si Turcia. Sta mai mult pe la vami decit cu sotia. Nimeni nu are ce sa-i reproseze atita timp cit trimite bani si mai suna din cind in cind.

Colegul sau, nea Costica, este din Botosani si lucreaza ca sofer de ani buni: “Aici mi-au imbatrinit oasele, pe autocar. Si vara, si iarna, dorm numai pe drum. Da am noroc ca am copiii linga mine. Daca n-ar fi ei n-as mai face curse”.

Fiul, Costel, este ghid la firma Murat de citiva ani, insa are in spate 12 ani de munca la Ortadogu, o alta firma de turism. Mai mereu beat, distreaza pasagerii cu bancuri deocheate si spune “te iubesc” tuturor fetelor frumoase cu decolteul bronzat si aur pe degete. Isi cere scuze des si le intreaba daca s-au suparat cumva pe el, ca daca nu, le ia de sotie.

Vera, sora lui, este hostess ca si mine, insa nu avem plecari mai niciodata impreuna. Abia daca o cunosc. Are insa parul blond, buclat si nasul plin de pistrui. Turcilor le plac blondele, o spun chiar ei. De fapt le plac romancele in general, din acest motiv nu refuza nici o relatie de scurta durata. Latif stie cel mai bine, deoarece opreste de fiecare data in Tecuci. Acolo il asteapta altcineva. Nu mi-a zis niciodata “da-te mai incolo”, atunci cind plec in curse cu el pot dormi si eu noaptea pentru ca nu cere ceai o data la jumatate de ora si nici nu tipa la mine, cind ma asez pe vreun scaun gol. La prima vedere, mi-a parut lipsit de griji. Lent, cu inceput de chelie, slab si cu ochii mici, jucausi doar cind ia de dupa git vre-o femeie mai tinara, conduce ca intr-o transa ore intregi, citeodata de seara pina dimineata. Mai bea cite o cafea din cind in cind. Jumate apa, o lingura nes, una lapte si doua cuburi de zahar. El este singurul care nu m-a intors niciodata cu paharul de cafea, chiar daca nu era fierbinte de sa te frigi la limba. Altii mi-au aruncat-o pe geam.

La vama poti trece si un mort

Cind autocarul ajunge la vama la bulgari, se face cheta. Trebuie sa string de fiecare data cite zece euro sau 12 dolari de la fiecare pasager pentru spaga. Oamenii au dare de mina si dau numai ca sa nu le confisce marfa. Soferul da banii, iar vamesul se face ca ferifica, isi alege pentru el o pereche de Nike numarul 45 iar pentru sotie o rochie si o punga de Ariel la 15 kg.  Am incetat a ma mai mira de ce romanilor le merg afacerile cu aur si haine de firma asa de bine. La vama se trece orice, in special bani. Numai borseta mea stie cite zeci de mii de dolari a trecut si inainte si inapoi: mai mult de nevoie, deoarece soferii imi baga fortat banii, iar eu nu am cum sa ma revolt. Dupa ce pericolul trece ma cheama la ei cu un deget. “Banii” pe un ton de parca urmeaza sa fug cu ei. Nu ma controleaza niciodata la vama, nici cind cobor sa ridic pasapoartele de la oficiu, sa le impart la oameni. Din cind in cind sint acea “ghiduto” si trebuie sa duc doua sticle de Fanta si doua de Cola la ei in birou. Le strecor pe geam strategic si sint multumiti. In vama la romani, mai rau. Pasagerii nu mai au lovele, suma e mai mare iar soferii isi ies din pepeni. “Cine este marfa la tine, stie. Hai, repede ca este roman de-a vostri. Aici cere mult”. Femeile speriate isi dosesc lanturile de aur prin sutiene, isi impodobesc fiecare deget cu ghiuluri, isi pun bratari pe la glezne si mai multe perechi de cercei in aceeasi ureche. Doua dintre ele,  mai  in virsta, se strecoara in spatele autocarului. Ridurile de pe chipurile lor negricioase ies parca si mai mult in evidenta, de frica. Isi prind cu agrafe in graba pe sub basma si pe sub fuste pungutele doldora de  talanti imparatesti: “Doar n-o sa ne dezbrace pe noi, femei batrine. Nu le-ar fi rusine? Nu-i mai satura dracu’ de bani, ptiu!”. Rar se intimpla sa le confisce marfa, doar atunci cind nu se string banii ceruti.

Mincarea vine de la alta mama

Ciorba de linte mi s-a parut cea mai oribila mincare inca de la inceput, asa ca fug de ea cit ma tin picioarele. La popasuri prefer cartofii prajiti cu salata de varza, e mai romaneste si nici nu e scump. De la primul popas de la bulgari si pina la urmatorul, cinci ore de mers prin curbele din muntii Balcani par o vesnicie. Drumul mult prea ingust abia permite unui autocar si unui tir sa se strecoare unul pe linga altul, in rampa si serpentina in acelasi timp. Prapastiile in care ma uit la fiecare cursa, de pe geam, m-au determinat sa-mi fac asigurare de sanatate. Insa realizez ca nu mi-ar fi de nici un folos. De acolo ori ies nevatamata, ori in caz de accident, nu mai ies deloc.

In Turcia stiu cind ajung, dupa inaltimea moscheelor si dupa soseaua ca in palma, pe patru benzi. Dupa ce intram in tara lor, soferii incep sa cinte “Aman, aman” cu jale in suflet, cu o voce mult prea groasa pe linga cea de pe CD. De fiecare data cind intru in Turcia e noapte spre dimineata. La ora trei sint deja la firma si trebuie sa mai fac service pina pleaca si ultimul om. La hotel ajung pe la cinci dimineata cind incepe slujba la ei. Strigate si tipate sugrumate parca, plamadesc o cintare ce nu are nimic de-a face cu slujba noastra de la biserica. O incantatie ciudata, un fel de ritual tribal obsesiv in acelasi timp, care nu ma lasa sa dorm si care se strecoara in mintea mea sa ma chinuie. De multe ori las dusul pe cind ma trezesc.

La ora noua se da masa la hotel. Multa mincare din care nu am ce alege, decit ouale fierte care seamana parca cu cele facute de mama la soba. Laptele, oricit de proaspat ar fi tot de acru, are gust, iar carnurile piperate pina la saturatie ma fac sa cred ca maninc un ardel iute. Pepenii insa au gustul din gradina, pe un platou urias bucatarii hotelului ii taie in felii care nu incap in farfurie. Chebabul si hamsiile zac la orice colt iar tarabele pe roti imi vind un fruct exotic gata curatat de coaja la doar un dolar. Bisnitarul autohton se ofera chiar sa-ti dea pe gratis o gura, doar ca sa-ti faca pofta. N-am mincat de pe strada nimic, deoarece mi se pare ca pestele sta prea mult in soarele dogoritor iar fructele sint plimbate prin tot Istanbulul. Turistii romani sint, insa, receptivi la nou, dau banii pe toate maruntisurile si inutilitatile de care se impiedica pe strada.

Turcii isi au saracii lor

Istanbulul imi pare un tirg urias, unde strazile sint goale doar noaptea tirziu. In miezul zilei, un furnicar fara osteneala ma inghite intr-un mod placut de fiecare data. Marea Marmara isi etaleaza vapoarele pina in larg, cu zeci de pescarusi in virfuri de catarge si restaurante pe apa. Atmosfera pare mult mai exotica decit pe malul Marii Negre, iar plaja este intr-adevar curata. Aici nu vezi “sirene” pe plaja, locurile pentru bronzat sint bine delimitate. Restul plajei este pentru promenada si intilniri amoroase.

In bazar, oamenii cu treaba, deoarece nu pot fi numiti turisti, cunosc magazinele cu aur dupa denumiri. “Aici e mai ieftin, se da cu 20 de dolari gramu’. In tara il dau cu 75 de lei ca altfel ce asi cistiga din toata afacerea? Nu cumpar mult ca mi-e frica la vama, doar ca sa traiesc pina data viitoare. Iau ceva frumos si pentru fata mea ca e ziua ei”. Apoi, Geta imi explica arta de a se tirgui cu turcii, care sint cei mai mari mesteri de pe pamint. Fuge grabita in vinzoleala bazarului, mai are de cumparat trei traninguri Adidas si cinci perechi de adidasi. Toate contrafacute, insa date la pret de “original” in tara.

In spatele acestei opulente care imi intra in ochi ca o ginganie curioasa, cartierele saracacioase din orasul intins pe doua continente imi lasa un gust amar. Blocurile sint pitite pe marginea unor stradute inguste, pline de mirosuri greu de suportat, unde fetitele se joaca cu papusi de cirpa rupte, direct pe trotuarul din fata usii. De multe ori mi-am aruncat privirile din trecere in casele lor sa vad daca saracia a intrat si acolo. Femei imbracate in vesminte lungi, negre, cu voal pe cap scarmanau lina, o spalau si o intindeau pe folii de celofan direct in strada. Inauntru aceeasi mizerie si aer incins.

Aici, ca si la noi, copiii mai iau bataie cu batul, dupa care fug plingind, impiedicindu-se de marginile gropilor din asfalt. Fetele au toate fuste lungi, merg descult si-si impletesc parul aiurea pe sub batice colorate. Canalele de scurgere sint de cele mai multe ori exact la intrarea in case iar pe strazi nu calca turistii niciodata. Pe aici nu stau insirate margele si posete “Prada”.

Paula SCINTEIANU