Spre Vest privim de după tancuri

Republica Moldova este un stat independent încă din anul 1991, dar cu toate acestea străjerii instaurați de către autoritățile sovietice sînt încă în funcție. Monumentele tanc și monumentele tun de pe teritoriul Basarabiei veghează în continuare malul Prutului, așezate pe cîte un piedestal, îndreptate cu țevile spre inamicul URSS-ului, România. În fiecare an, de 9 mai, pînă la începutul anilor 2000, veteranii de război erau duși în vizită, iar tinerii cu flori în mîini ajungeau să facă un popas pe culmea dealului de unde tancul monument parcă supraghează activitatea de pe Prut, stînd asemeni ostașilor în strajă. La intrarea în Republica Moldova pe la postul vamal Albița-Leușeni, la doar zece kilometri distanță, pe culmile unui deal de lîngă șoseaua care leagă punctul vamal de Chișinău, popasul la Memorialul „Victoria” se aseamănă cu o reconstituire a traseului urmat de ostașul sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

După 24 de ani de la semnarea Declarației de Independență a Re­publicii Moldova față de Uniunea Sovietică, oaspeții care aleg să a­jungă pe cale terestră în Basarabia sînt întîmpinați de tancuri și tu­nuri, rămășițe ale celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, recondiționate și sui­te pe piedestaluri.

Tancurile și tunurile care au fost transformate după finalizarea războiului în monumente, iar une­le dintre acestea au devenit locuri de întîlnire a tinerilor. Istoria și le­gendele care circulă în jurul lor nu par să influențeze alegerile fetelor și băieților care găsesc aceste lo­curi numai bune pentru relaxare la sfîrșit de săptămînă sau în zi de sărbătoare.

Era primăvara anului 1970, în luna lui florar și autoritățile sovieti­ce ale raionului Kotovsk, în pre­zent Hîncești, au inaugurat Monumen­tul „Tanc”. Ziua inaugurării nu a fost aleasă la întîmplare, căci la data de 9 mai a acelui an se îm­pli­neau 26 de ani de la sfîrșitul „Ma­re­lui Război pentru apărarea Patri­ei”.

Mașina de luptă a fost găsită cu un an mai devreme în rîul Prut, în apropierea podului care asigură și astăzi trecerea frontierei moldo-române pe la postul vamal Albița-Leușeni. În timp ce tancul a fost scos din Prut și dus la reparație în atelierele din satul Onești, din ace­lași raion, în locul în care la 24 au­gust 1944 au făcut joncțiune Fron­tul ucrainean II și III, a început construcția unui piedestal pe care mai apoi a fost urcat Tancul numă­rul 377 al Armatei Sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial. În­tîlnirea celor două fronturi a avut loc la mai puțin de zece kilometri distanță de la frontiera cu Româ­nia și la doar cîțiva pași de la tra­se­ul care duce spre centrul Re­pu­blicii Moldova de astăzi.

Pînă la data instaurării monumentului din apropierea satului Leușeni, organele raionale au găsit comandantul și mecanicul tancului. Astfel, „prin 1970, pe locul unde la 24 august 1944 s-au întîlnit cele două fronturi II și III ucrainean, în sat a fost inaugurat memorialul tan­cului T-34 cu nr. 377. Iată atunci membrii echipajului, cei care mai rămăseseră în viață, au revenit în sat… ”, se menționează în volumul „Leușeni sat la poarta țării”, semnat de T. Volcu.

Odă tancului monument

Patria anilor ’70, Uniunea Sovie­tică, a amplasat de-a lungul Pru­tu­lui alte nouă monumente din ace­eași categorie și în aceeași poziție. Așa că vizitatorii care au curiozitatea să ajungă la tanc văd cît cu­prind cu ochii malurile rîului ce des­parte teritoriile românești și țeava îndreptată de fiecare dată spre lo­ca­litățile amplasate pe partea dreap­tă a Prutului. „Tancul monument din preajma Leușeniului aparținea batalionului comandat de către Alexei David Burmenco de la Cor­pul 7 mecanizat, corp căruia îi re­ve­nise sarcina de a sparge frontul pentru a ajunge la Prut, singura trecere peste rîu din regiune. Vla­di­mir S. Bolotov, mecanicul-șofer al mașinii de luptă a observat prea tîrziu că podul este minat și s-a pro­dus o explozie, care de altfel a și răsturnat tancul în rîul Prut, găsit și restaurat după 25 de ani de către organele raionale și folosit ca in­s­trument de propagandă”, susți­ne istoricul Timofei Butnaru.

Indepența Basarabiei față de regimul sovietic nu a adus după sine și dispariția acestor instrumen­te de propagandă anti-românească. Însă în lupta pentru idealul românesc, un grup de tineri a lansat pe­tiția intitulată „Anti-tanc”, inițiată de către Dan Nicu și Petru Sîrghi, susținută și semnată de către ro­mâ­nii basarabeni, dar odată cu schim­barea conducerii țării, aceas­tă petiție a fost scoasă din lista priorităților președintelui statului. Astfel de instrumente s-au folosit în Estonia, Letonia și Lituania, țări care deja de peste 20 de ani s-au supus legislației europene privind sustragerea din uz și din circulație a tuturor materialelor de propa­gan­dă vizuală cu caracter ideologic comunist, inclusiv monumentele conform Rezoluțiilor APCE nr. 1096 din 1996 și nr.1481 din 2006, care prevăd necesitatea condam­nă­rii internaționale a crimelor re­gi­mului totalitar comunist. Ceea ce încă nu s-a întîmplat și în cazul Republicii Moldova, mai ales că po­liticienii și politica de la Chiși­nău dansează pe două capete de sfoară, cu un ochi îndreptat spre vest și cu un altul țintuit spre est.

Politica neclară a autorităților duce și la confuzia din mintea ce­lor tineri. Ei sînt dornici să vadă aceste mașini de luptă, deși din ma­nualele de istorie sau de la părinți află odată cu trecerea anilor că de fapt acestea sînt monumente propagandistice, care adună nostalgici ai regimului comunist în jurul tancurilor și tunurilor monument în fiecare an în ziua de 9 mai.

Lăsat în paragină, abandonat aproape, după alegerile locale, pri­marul satului Nemțeni, Gheorghe Mardari, reprezentant al Partidu­lui Comunist, pe teritoriul căruia se află tancul nr. 377 în prezent, a renovat monumentul „Tanc”, trans­formîndu-l în Complexul Memo­rial „Victoria”, care a fost inaugurat în anul 2009.
160 de trepte în istorie

Povestea construită strategic în jurul fiecărui edificiu de acest gen, transformă o realitate istorică pă­gu­boasă pentru basarabeni în una victorioasă, mai ales în rîndul ti­nerilor, care opresc în parcarea ame­najată la poalele dealului și urcă pe treptele ce duc spre culme, cu mici popasuri, care încrustează în piatră mesaje precum „pîn’ aici a mers ostașul” sau „glorie vouă ero­ilor”, arătînd vizitatorilor îndemnul de a parcurge traseul enigmatic spre „înaltele culmi ale vitejiei”. Urcarea celor 160 de trepte este de fapt o întoarcere în istorie, timp îndeajuns pentru reflecție sau pentru a analiza mașina rătă­cită în apro­pierea frontierei din poziții diferi­te.

„Tot vin și vin veterani și tine­ret la monumentele ostașilor că­zuți pentru libertatea și inde­pen­dența patriei noastre. Vin ca să de­pu­nă flori vii”, se menționa în zia­rul raional Cotovschii, la 9 mai 1970, așa continuă și astăzi, tot vin și vin, dar într-o altă patrie inde­pen­dentă și liberă.

„Zdrobind vrăjmașu-n iureșul-ncrestării
Spre izbăvirea unei lumi întregi
El primul a atins hotarul țării
Și a rămas pe postament pe veci…”.