Supraviețuitoarea unui secol umbrit de războaie
Povești fără timbru 7 martie 2016 Niciun comentariu la Supraviețuitoarea unui secol umbrit de războaie 20
Cea mai vîrstnică locuitoare a județului Iași tocmai a împlinit 108 ani, pe 29 februarie, vîrstă pe care a sărbătorit-o alături de unicul copil și de nepoți. Elena Sirețeanu încă își amintește în detaliu cele două războaie mondiale prin care a trecut, în special cel de-al doilea, care a lăsat-o văduvă la doar 30 de ani, de atunci așteptîndu-și fără încetare soțul. Deși toată viața a fost activă și nu a stat nicio clipă într-un singur loc, bolile au ocolit-o și nu a știut ce înseamnă patul unui spital. Nu a luat pastile și nici nu a mers prea des la medic, ci s-a tratat cu leacuri, acasă. Mai mult, toată viața a mîncat doar ce a produs în ograda proprie din Bosia, un sat rupt de lume, însă care nu a fost ocolit de războaie.
Cînd avea 102 ani, Elena Sirețeanu încă își petrecea zilele prășind în grădina din curtea casei, deși băiatul său împreună cu nepoții încercau să o convingă să renunțe, temîndu-se pentru starea ei delicată de sănătate. „Ne ziceau vecinii că dacă o mai lăsăm aşa o să moară prin ogradă. Încet-încet, am reuşit să o convingem, însă abia la 102 ani, să renunţe la prăşit”, își amintește Costel, unul dintre cei mai apropiați nepoți ai bătrînei. Zilele trecute, pe 29 februarie a împlinit 108 ani, sărbătorindu-și ziua doar o dată la patru an. Însă cei apropiați nu ezită să o marcheze și pe 28 februarie sau pe 1 martie, în funcție de cum se nimeresc să fie în jurul ei. Are un singur băiat, de 76 de ani, o noră şi cinci nepoţi care vin să o vadă cît de des pot, deşi au şi ei familiile lor. Doi dintre nepoţi sînt stabiliţi în localităţile din jur, iar restul fie în ţară, fie în străinătate. Nepoții au prins drag de ea pentru că i-a crescut şi i-a învăţat din ce ştia, deşi nu a fost la şcoală. „Copilul nu se bate, fie că e al tău, fie că e nepot”, este ideea care a ghidat-o pe bătrînă în creşterea fiilor. Costel spune că deși bunica lui nu a mers la școală, a știut să îi învețe majoritatea lucrurilor pe care le știe un copil, de la rugăciuni, la aspecte din viața de zi cu zi.

Abia la 102 ani bătrîna a încetat să mai muncească prin ogradă, iar asta pentru că nepoții s-au temut pentru sănătatea ei.
Trăieşte într-o cămăruţă în care mai mult de patru persoane nu încap şi în care încearcă să-şi alunge din singurătate avînd în permanenţă radioul deschis. Uneori, camera îi mai este înveselită de nepoţi sau de lemnele care se aud trosnind în sobă. Ceea ce o supără este faptul că, de un an, nu mai poate ieşi singură din casă, după ce într-o noapte a căzut din pat, şi-a rupt mîna, iar picioarele nu le-a mai putut mişca. La spital, însă, nici atunci nu a vrut să meargă. „De obligat nu am putut să o obligăm, ne-a zis din start că ea nu pleacă din casă şi şi-a bandajat ea mîna, a pus tot felul de plante şi s-a vindecat. Ne-am făcut griji cînd am văzut că se învineţeşte, însă i-a trecut”, povesteşte Costel, în timp ce are grijă să nu-i lipsească ceva din jurul patului micuț în care s-a cuibărit bătrîna. Deşi acum nu se mai poate mişca, nici lemnele care ard în sobă nu îi acoperă vocea încă fermă şi destul de clară. Povesteşte tot ce îi trece prin minte, chiar dacă sînt amintiri mai vechi de 70 de ani.
Alimentele din propria curte, singura hrană
Copiii şi nepoţii spun că nu a luat niciodată pastile şi la medic nu merge nici măcar la cel din sat, pentru că probleme majore de sănătate nu a avut. Întotdeauna s-a tratat şi vindecat cu leacuri pe care le ştia și a refuzat să părăsească curtea în care a trăit toată viața. „Eu am luat deja, la vîrsta mea, mai multe pastile decît a luat ea. Pur şi simplu, nu a avut nevoie. De cînd mă ştiu, cînd eram mic se trezea dimineaţa şi pleca la treabă pînă seara, nu o găseai decît prin curte, făcînd ceva. M-am învăţat şi eu aşa, nu pot să stau”, spune fiul bătrînei, care are grijă de ea şi care locuieşte în aceeaşi curte.
Nepoții au prins drag de ea pentru că i-a crescut şi i-a învăţat din ce ştia, deşi nu a fost la şcoală. „Copilul nu se bate, fie că e al tău, fie că e nepot”, este ideea care a ghidat-o pe bătrînă în creşterea fiilor.
Potrivit acestuia, unul dintre secretele mamei sale a fost că nu a mîncat decît ceea ce producea în propria curte, de la găini, la fructe şi lactate, fără să se atingă de nimic ce nu era producţie proprie. Mai mult, atunci cînd era tînără, pleca pe jos pînă în Iaşi să vîndă ce producea în curte. Însă, invers, nu a făcut niciodată. „Ia spune bunică, cum mergeai tu de aici, pe jos, 20 de kilometri pînă în Tîrgu Cucului ca să vinzi bunătăți din ogradă?”, încearcă nepotul să-i stimuleze bătrînei amintirile. Iar ea, privind în gol și părînd că adună momentele, răspunde repede, povestind micile sale călătorii.
O așteptare de-o viață
Bătrîna născută în 1908 a prins ambele războaie, însă din primul nu îşi mai aminteşte foarte multe, deoarece era mică. Cel de-al doilea, însă, i-a lăsat urme mai adînci, pe care nu le uită. Atunci a rămas văduvă, trăind toată viața mai mult singură decît alături de cel cu care a ales să își împartă fiecare clipă. „Aveam 30 şi ceva de ani cînd soţul mi-a plecat în război şi de atunci nu s-a mai întors. Eram tînără şi muncitoare, însă am rămas singură şi aşa m-am descurcat”, îşi aminteşte bătrîna, care încă are ochii vii şi curioşi. Amuzată, spune că și-ar fi dorit să se întoarcă măcar să o ajute cu treburile casei sau cu banii care întotdeauna au fost puțini. Pe băiat l-a crescut singură, împreună cu mama soacră. Acesta nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, deoarece atunci cînd a început războiul şi a plecat, avea puţin peste trei ani. Poze în care să îl fi văzut nu există, pentru că în timpul războiului li s-a luat tot, chiar şi geamurile de la casă.
Copiii şi nepoţii spun că nu a luat niciodată pastile şi la medic nu merge nici măcar la cel din sat, pentru că probleme majore de sănătate nu a avut. Întotdeauna s-a tratat şi vindecat cu leacuri pe care le ştia și a refuzat să părăsească curtea în care a trăit toată viața.
O singură poză mai aminteşte de tinereţea Elenei, în care apare alături de fiul. Bătrîna povestește că în timpul războiului aproape a văzut moartea cu ochii, cînd unul dintre ruşi s-a dat jos din tren şi a împuşcat-o în cap pe soacra surorii sale. Atunci şi-a dat seama că războiul nu alege şi nu se uită la ceea ce lasă în urmă. Însă, deşi au trecut atîţia ani, spune că nu a încetat niciodată să îl aştepte pe Gheorghe, soţul său. „L-am pierdut pe front, dar m-am tot gîndit că îi vor da drumul şi va şti să vină acasă. Însă tot singură cu băiatul am rămas, am avut noroc de mama soacră, care s-a purtat ca şi cum ar fi mama mea, aşa de bine ne înţelegeam şi împărţeam toate”, îşi aminteşte bătrîna. Cînd muncea la cîmp îşi lua copilul cu ea, o pernă şi un aşternut, unde îl lăsa să se joace şi putea face treabă. Îşi aminteşte, rîzînd, că îi lega la mînă o bucăţică de material cu care că băiatul se juca pînă adormea singur.
Deşi are două pensii, una dintre ele fiind cea de urmaş, acestea nu însumează mai mult de 290 de lei. Iar de ziua ei, Elena spune că nu-şi doreşte decît să aibă lemne să se încălzească şi bani să trăiască, pentru că deja mai bine de jumătate de viaţă a fost nevoită să o trăiască singură. Abia mai tîrziu, singurătatea i-a fost alungată de copii şi nepoţi, care au avut întotdeauna grijă de ea. Cînd vorbește are ochii umezi și nu îți dai seama dacă de tristețe, de emoție sau doar de bătrînețe. Lacrimi pe care nepoții i le șterg din cînd în cînd ca și cum ar fi ceva ce trebuie să facă mereu. Măcar așa să aline lipsa celui care nu s-a mai întors de pe front și care a rămas prizonierul războiului.
Adaugă un comentariu