Tiganii ziditi in moara lui Attila

De treci podul ce duce spre Tarlungeni, vei simti toate privirile atintite asupra ta. Soferii te intreaba daca nu cumva vrei sa pleci si-ti cer patru lei pina la Brasov. Tiganii din carute te privesc curios si urit. Nu te-njura, nu vorbesc intre ei, iti dau doar de-nteles ca ar fi bine sa gasesti cei patru lei inainte sa te prinda seara aici. Fac o treime din locuitorii comunei si nu sint ca tiganii cu care ne-am obisnuit din ziare si de la televizor. Nu-si ridica palate, nu au kilograme de aur si nu pleaca in Spania, Italia sau Germania la cersit. Nu sint nici urmasii satrelor lui Eliade, cu farmece, ghicitoare si spirit romantic. In rindul lor, noua din zece nu au unde munci si tot atit de multi n-au parasit niciodata comuna. Nu au apa, curent electric si iarna fura lemne de unde apuca pentru a se incalzi. Fac copii din lipsa de ocupatie si asteapta ajutorul social precum batrinii, pensia. Cei mai multi nici macar cetatatea n-au vazut-o, iar de cind Attila si-a zidit proprietatea, de-abia mai ajung in sat.

O tiganca batrina coboara pe drumul dinspre magazin catre intersectia principala din Tarlungeni, in apropierea intrarii in satra. Are o ranita improvizata dintr-o bluza de lina visinie in care tine cumparaturile de azi: opt oua, o conserva de bulion, o piine si un kilogram de mere. La fiecare 10 sau 20 de pasi minecile bluzei se desfac, lasind merindele sa cada si sa se imprastie pe drum. Incearca sa le lege la loc, chinuindu-se sa faca nodul, bucatele fiind prea multe pentru haina mica, probabil a vreunui nepot. Nu primeste ajutor, doar striga un “Of, Iisuse!” si merge mai departe, salutind sunator printr-un “Domnul Iisus sa fie cu dumneavoastra!”.

De peste gard

Satra se intinde doi kilometri si jumatate de la strada principala in sus. Drumul ce-o separa de sat are pe partea stinga casele romanilor si ungurilor si-n dreapta case de tigani. Cele din stinga au toate garduri inalte, citeva au si fire de sirma ghimpata legate sus. Pentru ca toate sint ingramadite, de cind Attila si-a ridicat gard in jurul fostei mori, rromii nu mai au decit o singura poteca pe unde sa patrunda in sat. Proprietatea lui Attila era, pina acum un an si ceva, singurul pamint fara gard intre satra si restul comunei. Pe-aici mergeau ei prin vecini cu treburi, fie ca era vorba de furat sau doar de cumparat o piine si-un salam. Acum, cind unul vrea sa iasa din satra, trebuie sa ocoleasca rindul de case cu garduri inalte ce separa comunitatea lor de restul Tarlungeniului. Pentru cei care stau tocmai sus, in capatul tiganiei, e de mers si doi kilometri. “Trebuie sa ocolesc toata strada asta si dara sa urc iar. Nu putea sa ne lase si noua macar jumatate de metru, acolo? Ca ce face omu’ in jumatate de metru, doar nu construieste nimic. Asta-i rautate, va zic eu”, povesteste Elvis. Nu-l deranjeaza prea mult drumul, atita timp cit vorbeste si se joaca cu Labus sau alt ciine de prin sat. Cei mai instariti merg cu caruta, o parte din copii are biciclete si numai citiva pot fi vazuti calare pe cite un motoscuter care pare mai mult a amintire trista din comunism.

Zidul intarit cu sticla sparta

In interiorul gardului lui Attila Punkosti se poate vedea o cladire din lemn veche, darapanata si nelocuita. Zidul din jurul ei este din beton si-are doi metri in inaltime si vreo 20 de centimetri grosime. Deasupra au fost presarate cioburi si alte bucati de sticla sparta ca nimeni sa nu poata sari peste.

Tiganii spun ca zidul e ridicat de primar ca sa le taie accesul in sat, sa-i faca sa ocoleasca si sa nu mai vina atit de des pe linga casele romanilor si-ale ungurilor. “Sint si rai, da’ nu toti furam si spargem. La mine nu s-a gindit, femeie batrina si singura, ca vreau sa mai iau si eu o piine?”, se plinge batrina care abia dupa jumatate de ora a ajuns in satra.

Primarul si actele arata altceva: Attila si-a facut gardul din proprie initiativa pentru ca tiganii aruncau gunoaie in curtea lui, rupeau scindurile de lemn iarna pentru a le pune pe foc, iar ce chingi de fier gaseau, le furau pentru a le vinde. “Omul a cerut aprobarea Primariei sa refaca gardul si l-a ridicat. Nu-i asta o problema, ca-i de doi metri, e pamintul lui, eu imi fac gard de trei metri la casa daca vreau. Tiganii mint, ca-s ticalosi, de-aia vorbesc aiurea”, e convins Ioan Munteanu, secretarul Primariei.

Insa ei sint siguri ca decizia a fost luata de Iosif Kiss, primarul comunei. Spun ca acesta ar fi cumparat terenul de la Attila, care oricum nu mai locuieste aici, dupa care a ridicat zidul. “De cind a venit aici, el e sef. El taie, el spinzura, el face ce vrea”, acuza din nou batrina, dar nu vrea sa spuna mai multe.

Satra fara corturi

Cind trece vreo masina a Primariei prin satra, tiganii se feresc cit sa nu fie calcati. Cei mici ramin la mica distanta si se uita curiosi sau injura. Pe casele din lemn, desi mari, se citeste saracia. Chiar una dintre primele, cu o curte intinsa, are in loc de poarta doar trei scinduri batute intre doi pari mai inalti. Mai departe se pot observa citeva gauri, dar nu mari, scobite in zidul lui Attila.

Un barbat slab cit o nuia sta in poarta si saluta catre masina edilului. La intoarcere, vehiculul opreste si soferul, secretarul Primariei, intreaba: “Ce-i, coane?” “E rau, nu vor sa-mi semneze actele. N-am ce sa pun pe masa la copii luna asta”. Pentru ca nu-i scolit si n-are nici calificare, nu se poate angaja. Singurul venit e ajutorul social, care se calculeaza la vreo 10, 20 de lei pentru fiecare copil in parte. Si in situatia lui e aproape intreaga comunitate rroma din comuna.

Numai 10% din tiganii din Tarlungeni sint angajati. Restul stau in satra toata ziua. “Sint peste 2000 de tigani. Si pentru ca n-au de lucru, fac cite 10, 12 copii si traiesc din ajutorul social. Din banii astia nu pot sa-si satisfaca decit jumatate sau doua treimi din nevoi, restul le lasa”, povesteste Ioan Munteanu. Astfel, de la luna la luna, tiganii aduna tot mai multe… lipsuri. Cei care nu clacheaza devin violenti si incep sa fure din gospodariile celorlalti sateni.

“Cei mai multi dintre ei aici se nasc si aici mor. Sint care n-au fost niciodata pina in Brasov, pentru ca nu au de ce, nu-i angajeaza nimeni. La scoala nu se duc pentru ca nu au caiete, la munca nu se pot duce pentru ca n-au studii si nu-s calificati. Stau toata ziua in strada”, povesteste secretarul.

Apa si curent electric nu au pentru ca nu exista acte pentru proprietatile lor. Cind au venit, si-au construit casele din lemn care cum a apucat si astfel si-au insusit terenurile. Primaria a gasit solutia sa cumpere terenurile si sa le dea inapoi cu contract gratuit, pentru ca apoi sa poata veni Electrica sa-i racordeze la reteaua de curent si sa-si poata trage apa curenta. Insa multi nu vor sa se increada in edili. Si nici edilii nu-si bat capul prea tare.  “E treaba lor daca au o problema cu apartenenta politica a primarului. Dar nici ei nu sint uniti, ca altfel, la cit de multi sint, daca ar fi votat toti ar fi fost primar rrom acum”, argumenteaza Ioan Munteanu.

Primaria mai incerca inainte, alaturi de firme de constructii din Brasov, sa organizeze concursuri de slujbe pentru a-i angaja pe tigani drept muncitori necalificati, insa in ultima vreme nici metoda aceasta nu mai da roade. “De cind cu criza economica, domenii de munca precum constructiile nu prea mai cauta mina de lucru. Situatia s-a adincit si mai mult, mai ales pentru comunitatea lor”, explica secretarul.

La vama lui “Misto”

In partea dreapta a satrei, limitata de un piriu, sapte fete si-un baiat sar coarda. Se distreaza asa bine ca aproape nici n-o vad pe fetita ce trece pe linga ele, care trage o sirma ruginita cu mina dreapta, iar in stinga cara un sac aproape cit ea de mare.

Un batrinul isi paste caprele pe cealalta parte a piriului. Este probabil unul dintre cele mai indepartate lucruri de casa pe care copiii le-ar putea vedea, insa nici inspre el nu se uita.

***

La plecare trebuia sa-l astept pe Costel cu duba lui alba sa se intoarca din Brasov, un barbat care face curse intre oras si satele din preajma. Insa, mergind pe drumul principal, mi-a facut semn Misu, un tigan la vreo 30 de ani din Zizin, un sat de linga Tarlungeni. Are o Dacie rosie, prafuita, cu trei casetefoane puse unul peste altul linga schimbatorul de viteze, nici unul functional. Se uita curios la mine de citeva ori, dupa care ma intreaba daca merg la scoala. Ii zic de ce-am venit si isi da si el cu parerea: “Primarul a ridicat zidul ala, nu Punkosti. A fost nesimtit ca le-a facut asta la ti.. rromi”. Pina sa ajungem in Brasov imi spune ca am o ocupatie frumoasa si ma-ntreaba cind mai vin prin zona. Mi-a cerut trei lei, in loc de patru, cit lua Costel.

Ioan STOLERU