Trăirile tinerilor regizori puse în scenă

Bucuria, voluptatea și tinerețea studenților de la Uni­ver­sitatea de Arte „George Enescu” din Iași s-a înfruptat din ideea de strîmtorare, înăbușire și rătăcire în drumul către moarte. Zilele Tînărului Regizor organizate la Teatru Fix în perioada 15-18 octombrie, nu au exultat, ci au conturat viziunea unor viitori regizori, care încă se dezvelesc de coconul în care s-au format, și care au pus în scenă adaptări în propria viziune.

Ne jucăm de-a baba oarba, mai întîi ca niște copii, mai apoi de sub ochelarii orbului strîns în scaunul cu rotile. Pentru „Neînțelegerea” după Albert Camus, este nevoie în viziunea lui Cristi Avram, de o absență, compensată de jocul celorlalte personaje. Dubla ipostaza a personajului, cea a fiului rătăcitor și a fratelui dezertor, este acoperită de prezența mamei, și de a fiicei, Martha care hotărăsc să îl pedepsească cu moartea. Absența este accentuată de prezența iubitei, așezată în poziție de fetus pe un cub, ale cărei mișcări descriu o durere surdă față de imaginea celui iubit, mai întîi pentru dispariție, urmată de durerea care sugerează plecarea veșnică, moartea.

Inițial, încearcă să-i zămislească momentul plecării din elemente. Mai întîi, valiza pe care Marta o aduce mamei, spunînd că urmează să plece, pantofii bărbătești care nu își mai găsesc picioarele, apoi întunericul în care sala se cufundă atunci cînd cele două cară un trup molatec, învelit în cearșaf alb. Efectul este dublat de spațiul sonor, care trece de la liniște, la muzică și la strigăte fără glas, fără finalitate.

La polul opus se situează „Partida de sfârșit”, a lui Samuel Beckett, în regia Dumitrianei Condurache, un joc ale cărui zgomote sînt doar cele ale actorilor. Diferențele de ritm, de la șoaptă la strigăt, reprezintă de fapt situația în care cei doi se află. Hamm stă inert, țintuit într-un scaun cu rotile, cu privirea îndreptată undeva, către o sursă de lumină pe care însă nu o poate percepe, fiind cel care strigă, urlă. Sluga credincioasă, Clov mișună în jurul său tropotind, este cel care vorbește cu o voce stinsă și cu un zîmbet fixat pe față ca un rictus. Lumina se stinge și se aprinde peste personaje, „Partida de sfârșit” fiind de fapt o ilustrare a morții prin personaje. Defectele fizice, paralizia și lipsa vederii lui Hamm, picioarele înțepenite ale slugii Clov, care nu îi permit să se așeze, introduc tema morții ca o descompunere lentă, începînd cu neputința care îi macină mai întîi fizic, apoi psihic. Decorul simplu, alcătuit doar dintr-o fereastră, cu patru ochiuri mici și întuneric accentuează angoasa pe care personajele o trăiesc, împreună cu celelalte sentimente premergătoare morții.

Pe podeaua aproape goală, spațiul de joc a ascuns trăiri care nu au avut nevoie de decoruri sofisticate. Se spune că dacă la finalul pieselor de teatru aplauzele întîrzie, e semn bun. În­seamnă că atît actorii cît și regizorul au reușit să trezească în spectator dorința de a vedea mai mult și de a rămîne pentru cîteva secunde prinși în acțiunea piesei, pînă să dea drumul aplauzelor.

Mădălina OLARIU