Ultima bocitoare a lui Stefan cel Mare

“Vezi la Badeuti!”, “Incearca la Valea Putnei sau mai bine mergi la Putna! Acolo mai gasesti ceva!”. Moldova si-a lasat bocitoarele in casele lor batrinesti si nimeni nu mai vrea acum sa le cheme la inmormintari. Oamenii, care-si ingropau inainte rudele cu “jalea cintata” de acele femei, au imbatrinit. Acum, chiar ei asteapta sa le vina sfirsitul in tacere. Ii vor duce la groapa rubedeniile mai tinere, pentru care traditia bocitului e doar un moft, un ritual inutil. In cautarea unei femei “platite” pentru a-ti jelui mortul din sicriu, drumurile te duc de la Milisauti la Badeuti, cu trecere prin Radauti, iar ca ultima speranta, Putna. Din batrina in batrina, cautarea se sfirseste abia la poarta Verginiei Reutu. O femeie care a bocit la viata ei pentru mortii altora. Acum, ca nu se mai fac astfel de “practici”, nici nu mai stie cine o va plinge pe ea.

“Cum e maica? Cit costa sa-mi bocesti un mort?” Apoi, bocitul nu e lucru neinsemnat, dar mai cu seama, nu e lucru de cumparat, asa, ca de la tirg. Sa-ti curga lacrimile pe obraz, sa-ti smulgi parul din cap, sa te fringi de disperare pentru un necunoscut… Bocitul e ca o ghicitoare. Abia atunci cunosti in soapta pe cel ce l-ai vazut ani in sir pe ulita, fara sa-i arunci mai mult de o coada de ochi. Abia atunci, cind iti pregatesti ochii si glasul pentru cintec de jale, familia mortului te acopera cu pacatele si fricile celui ce nu mai e. Le iei in circa, afli tot, suferi pentru ce-ai aflat si plingi de durerea ce-a simtit-o cel ce s-a dus. Sau asa se intimpla odata, ca acum bocitoarele se ascund in casele lor, batrine si incovoiate, dorindu-si sa uite cite plinsete au insirat la viata lor.

Primul drum de jale

Era tinara, nici nu mai tine minte citi ani avea pe-atunci. Doamna Verginia si-a lasat oala de pe plita sa fiarba in tihna, se uita inspre tavan si incepe sa-mi spuna versurile bocetului: “Mai Ilie….ce-ai gindit/ Nu stiu unde te-ai pornit/ Ori la nunta, ori la claca…” Asta isi aminteste ca si cum ar fi fost azi. Era la moartea nevestei padurarului.  Se ducea undeva, nu-i mai stie unde, cind, pe ulita le-a intilnit pe batrinele satului. “Hai cu noi”, i-au spus. Si s-a dus, sa intre in sfirsit in “seama femeilor”, prin bocet la mort. Numai asa se putea pe-atunci. Sa zica satul ca esti femeie in toata firea nu se intimpla, chiar de-ai fi trecut de maritis, daca nu privegheai  pe cineva care s-a dus. Cele trei batrine, cu Verginia, in mijlocul lor s-au oprit in fata casei padurarului. Era ca la colind. Au inceput sa strige a jale, cautind sa se apropie de geamuri, sa patrunda mai intii cu privirea in incaperea unde rubedeniile deja isi stergeau lacrimile cu minecile. Cautau sa se ridice pe ceva, sa-si propteasca miinile pe pervaz. “Ne-am suit pe banca si apoi pe masa si am inceput sa bocim. A fost jale mare atunci, iar cind ne-a auzit, fiica-sa a lesinat acolo. A fost o inmormintare nemaipomenita”. Femeia de-acum ma priveste cu regret. Nu-mi poate spune cu exactitate ce necaz a avut ieri, dar primul ei bocet il traieste din nou, precis, cu toate mirosurile si culorile de-atunci, redesteptate in simturi: “Daca ar fi fost niste camere de filmat atunci, ca sa vedeti si dumneavoastra…”.  Femeia la care a bocit prima oara era din Vicov si atunci ii venisera toate neamurile ei.  Impreuna cu restul bocitoarelor au mers cu sicriul prin padurea care ascunde Manastirea Putna. Isi aminteste ecoul, sirul lung de rubedenii cernite care le urmau adunindu-si vesmintele mai aproape de trup. Nu a stiut versurile de la inceput. De fapt, acolo, in ulita, nici nu a stiut ce sa zica. Apoi s-a luat dupa celelalte femei si a inceput sa “mormaie”. Ea nu fusese in noaptea dinainte in casa celei mai batrine bocitoare din sat. Acolo, ca la sezatoare, viata femeii, purtata acum prin padure fusese descusuta. Tot ce facuse, ce nu facuse, ce ar fi vrut sa faca, cele trei bocitoare care au adus-o pe ea din ulita, la inmormintare, stiau deja. Era musai, ca apoi sa poata cinta, sa intocmeasca versuri “pe firea omului care s-a dus”. Era o reinviere. Numai versurile se nascoceau pe loc. Din amintirile noptii de dinainte. Se completau una pe alta, se amestecau, jelind fiecare ceva ce s-a pierdut odata cu omul petrecut pe ultimul drum.  Iar cintul le era ascultat de la zilele si noptile de priveghi, pina cind mortul ajungea in pamint. Jeleau mult cind trebuiau sa il duca la groapa, mai ales cind puneau acele pungi de pomana oferite celor din familie, numite “poduri”. Femeile tipau, ingenuncheau linga mort si isi storceau ultimele lacrimi pentru ca sufletul celui neinsufletit sa afle ca viata sa n-a fost uitata, iar cei adunati in jurul sau sa afle cit de mult a fost iubit de familia lui.

O lacrima pentr-o lingura de zeama

“Si sa stiti ca atunci….”, dar vorba-i furata din gura de fecior-su, Mircea. E mai aprig de gura si nici nu o lasa sa  termine ce are de zis.  “Deci sa va zic eu cum  era de fapt”. O impleticeste in amintiri. El stie “de la radio” cum e cu “traditia”. Pe Mama n-a descusut-o niciodata.

Verginia a mers la toate inmormintarile satului. De mica, o ducea tata-su pe la gropi, ca s-o obisnuiasca sa priveasca “ce-i firesc”. Stie ca batrinele se duceau “din mort in mort”. Colindau satele dimprejur, tot pe la pomeni. Pareau un fel de cortegiu, de caravana intunecata, care arunca ultimii bulgari de pamint in oricare groapa. Mergeau mult uneori, dar ea, Verginia nu a “jeluit” decit la cei pe care-i iubea. Ea nu pleca in drumetiile de pe urma. Nu putea sa injghebe versuri de bocet pentru necunoscuti. Numai cele batrine stiau cum sa plinga, iar cele mai tinere se luau dupa ele. Pentru bocet, primea cite o sticla de vin, un colac si o luminare. Atit. Se mai ducea la praznic, unde mai jelea mortul, daca mai avea putere. Acolo isi sorbea castronul cu ciorba de cartofi. Era post. Nu se cadea sa puna in gura altceva. “Coliva era a mortului. Nu se dadea la praznic la oameni”. Dar putini mai sint azi care sa cheme femeile din sat pentru a-l jeli pe cel mort. “Aici, 80% din populatie sint tineri. Au fost plecati prin tari si acum au venit si si-au construit case noi. Acum fac praznicele la restaurant sau la local. S-au modernizat”, o intrerupe Mircea din nou. Parca s-ar rusina ca femeia de linga el a bocit pe-o lingura de zeama.

Verginia isi incrunta privirea, isi indreapta salele ca de-o durere mocnita. Culmea, ii e drag sa vorbeasca de primele bocete. Parc-ar vrea sa se stapineasca, dar se lumineaza tocmai la amintirea acelei “linguri de zeama”. Are o furie tihnita povestind despre bocetele ei. De cind s-a stins barbat-su. N-a vrut sa-i boceasca nimeni la inmormintarea lui. Doar ea avea dreptul asta. Si-a amintit de toate inmormintarile la care rubedeniile o priveau aprig linga groapa, strigindu-i sa inceteze din tipete, sau alungind-o de linga mort. “De ce il jelesti pe nedrept?” o intrebau. Dar atunci, ei i se parea “drept” tocmai sa jeleasca. Era ultimul ei cuvint pentru cel dus. Dar acesta se cuvenea sa vina din gura familiei.

Verginia ar vrea parca sa bata cuvintul pe loc. Sa tot vorbeasca despre primul ei bocet si-atit. Ce daca nu mai tirziu de acum doi ani a fost din nou la bocit? Ce se intimpla acum, femeia nu vede prea bine. Parca are o cataracta peste ultimele amintiri. Da. S-a dus vecina ei. “Tare necajita a fost, saraca avea diabet si nu mai vedea bine. La inmormintarea ei s-a bocit pentru ultima oara in sat si tot atunci am bocit si eu tot pentru ultima oara. Printre acele femei, am fost numai eu si nepoatele ei”, imi spune in soapta, de-acum. Si nici Mircea nu o mai opreste. Nu mai stie nimic despre cum i-a fost, daca a icnit storcindu-si lacrimile, daca a fost “ocarita” ca a luat din nou locul cuiva “mai in drept” sa-si strige jalea. Nu mai are cuvinte multe si ademenitoare, ca pina acum, cind vorbea despre inmormintari ca despre niste sarbatori. S-a imbolnavit dupa “ingropaciunea ceea”. S-a internat, a venit Mircea din Suceava si s-a mutat cu ea. Nu. De bocit, imi spune ca nu mai vrea. Nu-i mai place, s-a saturat de atita jale, ii ajunge cita are ea.

Sezatoarea de taina

Numai  cind ii faci hatirul si-o intrebi din nou despre “frumoasele inmormintari” uita ca si acelea erau prilej de “jale”.  Alea erau “minunate”. Se ducea la priveghiul cel de taina. Atunci afla tot ce facuse omul  in viata, ca si cum ar fi tras cu urechea la o spovedanie. Iar cind bocea, oamenii o priveau citeodatata cald si ciudat, de parca ea ar fi fost mostenitoarea tuturor placerilor si apucaturilor celui de pe laita. Asa, daca mortului i-au placut merele, de pilda, primea si ea mere. Inca le stie bine pe cele rosii, mari, culese din spatele casei, cind a cazut ploaie de toamna. Abia dupa noptile acelea isi dadea seama cit de putin l-a cunoscut pe vreun mos Ioan cu care a stat totusi, ani de-a rindul, gard in gard. “Cind murea vreunul”, era prilej de adunare. Asa stie Verginia. Mircea ii intregeste din nou cuvintele. “Asa, deci. Adica, pe atunci, nu era radio sau televizor”. Si oamenii se adunau in convoi, in jurul mesei pe care cel dus nu era inca uitat. “La o cinzeaca”, intareste iar Mircea, cu grija. Dar Verginia nu stie de nimic nelalocul lui in paharele care se adunau in jurul mortului care asculta ultimele griji ale tuturor. Se punea tara la cale. Acolo se limpezeau deodata si viata celui plecat, si viata lor, a tuturor. Acolo aflau cei mai multi cum vor veni rusii si le vor distruge gospodariile. Acolo se intunecau oamenii de dorul nemtilor ce le dadeau copiilor bomboane. Era un drept care, acum, a incaput pe mina altora. Nu ele, bocitoarele, afla acum cele din urma vesti la capatiiul cuiva. “Boschetarii”, ar pocni un orasean cuvintul. “Nu, maica, oamenii saraci ai satului”, l-ar molcomi  mama Verginia. Satenii dau o sticla de palinca celor mai saraci oameni din sat sa stea cu mortul, sa nu-l lase singur, acum ca bocitoare nu-s si familia e imprastiata de treburi. Ei au ramas sa preia “stirpea bocitoarelor”.

Dar batrina nu vrea sa vorbeasca despre oamenii tristi, veniti sa-si inece propria lor tristete cu astfel de prilejuri. Nu. “Inmormintarile minunate” erau pline de viata. La “alea, alea adevarate” se ridea. Acolo, flacaii  “legau mortul cu sfori  si cind venea cineva sa-i pupe miinele, deodata mortul il pocnea pe-acela, ca ridica o mina asa tam-nesam. Ei trageau de sforicica si mina se ridica dintr-o data. Deh! Lumea se speria cind vedea ca misca ala in sicriu”, povesteste batrina rizind si acum de sarbatorile intunecate. Spuneau glume, jucau “lapte-gros” sau “biza”. “Nu era nici televizor si nici radio, lumea traia in povesti”.  Si cite povesti a mai trait Mama Verginia: puneau mortul in picioare in fata geamului ca sa-i sperie pe cei care intrau sa-l “viziteze”. Apoi, aceiasi flacai incercau, “de fata cu cel de pe laita”, sa cucereasca fetele care apareau in tocul usii. La astfel de inmormintari, “se lua viata”. Era ca la petit, ca la sezatoare, “erau toate aceste deodata.”

George GURESCU