Ultimii cronicari ai Ecaterinei Teodoroiu

„Nu se știe dangătul clopotului…” Asta-i vorba pe care moș Gheorghe Pătrășcan o repetă cînd s-o cuveni, poate-poate oamenii or prinde ceva din tîlcul ei. Se arată ostoit pe scăunelul său din lemn la masa cu acoperămînt de mușama, dar sufletul lui e chinuit de o taină care a căpătat-o fără voia lui și care acum i-a dăruit neliniștea unui pîrîu de munte după adevăr. „Ei spun că Ecaterina a murit pe Dealul Secului. N-a ajuns acolo. Ca să caut adevărul la locul cioată mi-a trebuit mult timp. Am vorbit cu bătrînii de aici, am mers prin arhive și am scris, am scris și am citit scrisori”. Așa întîmpină moș Gheorghe pe oricine îi calcă pragul casei gospodărești din Fitionești, auzind că el știe rostul morții Ecaterinei Teodoroiu.

„Ziua bombardau. Germanii ne bom­bardaseră căruțile cu muniții care mergea cu noi pe front, și nici nu știam pe unde mergeam pe întuneric. În noaptea de 16 spre 17 am trecut prin comuna dumneavoastră care fă­cută praf era de Artileria Germană.”

În istorici nu se mai încrede omul de mult, că nu-i de dat crezare nici u­nu­ia cînd sînt atît de mulți, unul și u­nul și înțelesurile sînt ale fiecăruia. „Ni­colae Tăutu spune, și toți l-au crezut, că Ecaterina și-a dat duhul pe Dealul Secului, la Muncelu, alții prin altă par­te, Chirițescu se mai apropie de ade­văr, dar le-a mai încurcat cu găsitul pe hartă”, și vorbele i se poticnesc într-o în­trebare la care n-are nevoie de răs­puns. „Cum să nu mă încred în vor­be­le unui om care a suferit acolo, lîngă dîn­sa?”

Moș Gheorghe Pătrășcan își așa­ză atent cu mîinile noduroase gulerul că­mășii călcate și mă privește de­senînd cu degetul pe suprafața netedă a me­sei parcursul unei povești sinu­oa­se. Are privirea aprigă și se abate mult și des de la subiect, povestind despre toponi­mia locurilor pe unde s-au dus bă­tăliile, despre oamenii care le-au dat viață și tot ce i-a mai fost dat să ci­teas­că și să afle în parcursul micii sale cruciade.

Tot ce știe sigur, știe de la ră­po­sa­tul Tudorică Șt. Ion, din satul Cio­ro­bo­reni, comuna Jiana, județul Me­he­dinți, care a fost sergent în plutonul ei. „Cu Ion Tudorică am corespondat. Nu eram nici un fel de rude. Străin, stră­in, străin. Dar el a trimis o scri­soa­re Primăriei Fitionești. Și aici primar era un învățător pe care l-a durut în pălărie așa cum ne doare și pe noi astăzi.”

Prin ’78 să fi fost cînd a fost trimi­să prima scrisoare. Nu i-a trebuit con­ți­nutul ei de la început, i-a trebuit a­dre­sa și a rugat să i se răspundă. Voia să știe cum arăta comuna Fitionești as­tăzi că el o știa complet distrusă. Avea veteranul pe atunci 85 de ani și îl apucase nostalgia luptelor pe care le-a a­vut de dus de flăcău. În timpul ăsta, moș Gheorghe a stăruit în fața doamnei de la Primărie ca să știe dacă i s-a răspuns sergentului. „Am vrut să știu ca să nu mă cramponez cu domnii de acolo. Am răbdat o vreme, apoi am scris bătrînului. Dînsul mi s-a plîns atunci că avea o pensie de 175 de lei, atunci am făcut chetă și i-am trimis o dată vreo 700, altă dată vreo 800 de lei, ori 300.”

Două vorbe pe prispă

„Domnișoara Lt. a căzut cu plutonu de ostași la Poenele Popi unde era un conac în mijlocul frontului, un­de am schimbat un pluton de vînători și am intrat în acțiune pînă la ziuă am dus lupte grele”

Scrie răposatul în rîndurile trimi­se înapoi la Fitionești, cum că prima dată a fost sergent în Regimentul 43-59, și spune că era acolo un plutonier făcea „mizerie la ostași, cum s-ar spu­ne”, dar era din sat cu căpitanul de com­panie, Marinca Gheorghe. Oda­tă, cică, era o bătaie între ostași și Tu­do­rică a intervenit, plutonierul l-a în­jurat, iar el a răspuns. „L-au scos la ra­port la căpitan și de acolo a fost scos la raport la colonel, iar atunci a fost schimbat de la Regimentul 43 – 59 la Regimentul 57 – 58 Infanterie, o să găsiți scris că Ecaterina a făcut parte din regimentul 43 – 59, compania a cincea, nu a șaptea cum scrie Ni­colae Tăutu.”

Ei erau la Iași în comuna Co­mar­na, iar spre Vrancea au coborît cu ra­ni­ța în spate, pe jos. „Eu l-am întrebat de toate pe bătrîn, pe unde au mers, ce comandanți au avut și așa mai de­par­te. Și el mi-a răspuns exact. Pentru că eu îi mai aruncam și cîte o pastilă din asta ca să văd dacă nu-i omul care să mai fi uitat, bătrîn cum era. După ce luptele s-au schimbat înspre Panciu – Varnița, ei, pe 17 august 1917, s-au întors în comuna Poiana unde a fost și o cetate dacică, Piroboridava.”

Moș Pătrășcan vorbește privind la cer. Acolo găsește să spună pe nume fi­ecărei umbre despre care a citit și despre care i s-a povestit. Scrisorile i-au descris oamenii și faptele mai viu de­cît o putea face bătrînul său prieten, pe un butuc alături de-ar fi stat. Dar ni­cio­dată nu li s-au încrucișat cărările. „Eu nu sînt nici profesor, nici nimica, sînt un țăran care vrea ca istoria să fie dreaptă cu cine merită”, îngaimă mo­șul în fața oricui i-ar cere socoteală.

Din prima scrisoare primită de la bătrîn, îmi povestește că mai bine de jumătate de zi s-au odihnit in valea Carecna, un loc peste care s-a ridicat cîndva un sat, dar în care timpul a lăsat în picioare doar fîntînile, undeva lîngă comuna Pufești. Spre seară au mers în susul văii pînă au intrat în pădure și de acolo au coborît în valea Zăbrăuți, prin satul Fitionești pe ca­re l-au găsit, zice, complet distrus de ar­ti­le­ria germană. „Toate le știam de aici, dar nu aveam rădăcina arborelui ge­ne­alogic al luptelor și al locurilor, să spunem așa. Și acest om a început să spună «și am mers pe întuneric și am ocupat poziție la Poienile Popii»”.

O întîmplare citită în memoriile bătrînului veteran i-a rămas îm­plîn­ta­tă adînc în inimă lui Moș Gheorghe. Po­vestește apăsat, ca să se prindă bine de cine o auzi fiecare cuvînt, că mulți au prins a bate cîmpii peste vorbele lui. „În ziua de 20 august, după lupte grele du­se cu o noapte înainte, au ieșit de pe linia I și au venit în satul Fitionești să se odihnească la o casă. Și îmi po­ves­tește că a găsit pe prispa unei case un moș, pe întuneric, și l-a întrebat: «Ce faci, moșule?» «Mă odihnesc pe prispa casei mele. », «Ai mîncat ce­va?», «N-am mîncat nimic…». Tu­do­ri­că spune că Ecaterina Teodoroiu a scos pîinea din rucsacul de merinde și a strigat la sergent să-i aducă briceagul după care a tăiat jumătate de pîine și a lăsat-o bătrînului. Apoi, la o casă, mult mai sus, în timpul nopții, pe la 1, nem­ții au bătut satul cu gaze toxice și ga­ze­le astea întotdeauna se lasă pe lo­cu­rile joase.” Vorba i se oprește în gîtlej și abia reușește să termine, spunînd din ce în ce mai șoptit că dimineața pe la ora cinci au trecut pe la bătrîn și l-au găsit mort.

„Înainte băieți! Nu vă lăsați, sînteți cu mine!”

„Pe ziua de 22 august a observat Domnișoara Ecaterina un pluton de 15 Cotropitori Germani că să ne taie rețelele de sârmă ale noastre. Atunci Domnișoara neau luat Mitraliera dân­sa și lau împușcat pe toți și cînd să sară în șanțu de Comunicație adi­că în tranșeu au lovito un glonte în piept și a căzut în tranșee lângă mine.”

Din scrisori reiese că în ziua de 22 august, pe la ora 10, inamicul s-a strecurat să ajungă la rețelele regimentuliu, „probabil ca să-i împresoa­re și să-i alunge de acolo”. Ser­gen­tul Tudorică era la mitralieră. „Dom­nișoara Ecaterina l-a scos din mască, în tranșeu, a trecut dînsa la mitralieră și a tras cîteva rafale de mitralieră în inamic.” Cînd a început Ecaterina să tragă, tot frontul german a răspuns la foc și toate gloanțele erau îndreptate spre arma automată. În momentul ace­la, Ecaterina Teorodriu s-a ridicat în genunchi, să iasă din mască și să trea­că în tranșeu. „Atunci a fost lovită de glonț. La Poienile Popei, nu la Dealul Secului cum vorbește unii sau alții. A fost înmormîntată pe malul drept al Zăbrăuțiului, din amonte în aval. De unde se spune că a murit și unde spu­ne bătrînul sînt vreo trei kilometri buni. Pentru că acolo unde spune sergentul Tudorică era un canton al boierului Va­sile Apostoleanu și canton mai avea și jos în Valea Glodu.” Spune că au anun­țat brancardierii și au luat-o pe targă. De acolo nu mai știe nimic de ea. Că la ora două după 12 o schijă de obuz i-a turtit casca sergentului și a intrat pe sub pielea capului, „s-a umplut săr­manul tot de sînge și de acolo brancardierii l-au dus la cantonul din Glod, acolo un sublocotenent medic i-a tras casca din cap, l-a pansat și l-a trimis la Spitalul «Sf. Spiridon» din Iași”.

Veteranul nu mai știe nimic din punc­tul în care a fost luat și dus la Iași. „Eu de acolo am început singur să descos. Apoi am indentificat locul și acolo am pus umărul la ridicarea monumentului la care s-a muncit din greu. Acum îl vizitează jivinele, că-i în pădure.”

„Călătorule, cu tot ce este mai frumos, cinstește eroii”

„Domnul Pătrășcan, și am făcut trei războaie pe 1917, 1918, 1919 și am făcut trei fete apoi și nici una nu se uită la mine și nu îmi dă și mie o bucată de pîine.”

Îmi povestește de parcă ar fi fost acolo despre strămutarea osemintelor Ecaterinei de la mormîntul din Fiti­o­nești la Mausoleul din Mărășești și apoi, departe, la Tîrgu-Jiu. La ultima scri­soare i-a scris că voia să se in­ter­ne­ze în spital, să nu-i scrie că n-are să-l găsească. A trecut o lună, două, trei, cinci.

„M-am apucat să scriu eu la pri­mă­rie în localitatea în care trăia bă­trî­nul Tudorică. I-am rugat mult să-mi dea relații despre dînsul, dacă este în via­ță, la ce adresă se află, iar dacă este decedat, data decesului și unde este în­mor­mîntat. Nu mi-a răspuns nimeni ni­mic. Și ei ca și peste tot, dezinteresați.” A mai stat bătrînul ca pe ghimpi două luni și a trimis o nouă scrisoare în care le-a pus și un timbru poștal spunîndu-și „că poate n-au bani de un timbru.”

La o săptămînă distanță a primit răs­puns bătut la mașină în care i se spunea că Tudorică Ion este decedat și înmormîntat în Cioroboreni, dar nimeni nu i-a alinat sufletul spu­nîn­du-i cînd s-a stins tăvarășul său de povești din ultimii cinci ani. Murise la vîrsta de 90 de ani.

Scoate apoi la lumină un album mare, cu coperte din piele care adă­pos­tește parte din munca lui moș Gheor­ghe. Fotografii făcute pe fostele fronturi de bătălie, acoperite acum de bu­ru­ieni înalte, scrisorile bătrînului sergent Tudorică, bancnote vechi din hîr­tie, fotografii de la inagurarea monumentului din Fitionești și imaginea a doi ochi albaștri a nepoatei care lu­mi­nă chipul întunecat de povestea spusă apă­sat pînă acum.

Moș Gheorghe a lucrat de tînăr la dispensarul din comună și toată viața a stat la vorbă cu oamenii. Cu decenii în urmă, i-a căzut în mîini o broșură publicată de cei de la Cultul Eroilor. „În casă aici la noi tot se discuta, des­pre povestea Ecaterinei, despre trom­pe­tele care cîntau cînd au adus-o pe Ecaterina și cînd au strămutat-o mai întîi la mausoleu. Și toate poveștile ca­re circulau prin sat m-au făcut să mă în­treb. «Măi, noi ce știm, de fapt?» Apoi am citit din Neculai Tăutu, care spu­nea că dînsa a făcut parte din com­­pania a șaptea, cînd în altă parte scria compania a cincea. Bătrînul mi-a dezlegat îndoiala asta spunîndu-mi că au fost în compania a cincea cu ade­vărat. Și tot pe dînsul l-am întrebat cîte și mai cîte, pe care mi le-am consemnat pentru cine o vrea să știe cum o fost de fapt”.

Bătrînul povestește cu o voce mai domolită, ca și cum puterea i s-ar fi scurs prin vorbele lăsate să plece mai departe că niciodată n-a scris și n-a spus nimic altceva. „Nu se știe dan­gă­tul clopotului… Ce lași în urma ta, cînd te duci? Atîta am vrut pe lumea asta și pentru asta s-au luptat și alde bătrînul Tudorică Ion, ca să poată spune unu’ ca mine o poveste șchioa­pă acu’”, și își împreunează mîinile în poală rămînînd în tăcerea în care scria cu ani în urmă tovarășului său.

Alexandra PANAETE