Ultimul meșter din Poiana cu olari

Acolo unde se înnoadă capătul Iașului cu cel al Botoșaniului, în Poiana Deleni, gustul locului s-a fiert și s-a copt ani de-a rîndul în oale de lut gălbui, înnegrit de foc și fum. Gheorghe Andrei, bătrînul din casa cu gard verde din capătul satului, a învîrtit roata cu mîinile pline de argilă moale, bătucită cu tălpile cîteva ceasuri bune. Și-a răstălmăcit, pe cercul de stejar și pe pedala lustruită de timp, mai bine de 60 de ani din viață, frămîntînd în coca de lut cîte ceva din sufletul și tot mai mult din trupul lui. Singurul meșter rămas să povestească despre cum se-nalță moșoaicele și bocănelele dintr-o lopată de țărînă, moș Gheorghe și-a trimis roata la biserica din sat ca pe-un copil bun de dat la școală și-și odihnește mîinile la gura sobei. Iar în ochii lui, pierduți adesea în privirea nevestei, arde vîlvătaia unui dor mai mare decît cel al tinereții, cel al oalelor ude, proaspete, călite în hornul fierbinte din pămînt.

Din Hîrlău pînă la Poiana am pier­dut soarele. Satul bătrîn, ca un muzeu, e-ncremenit sub nămeți umezi și grei, căzuți cu ciudă, parcă, peste case. Dar oamenii-mpînzesc ulița în căruțe ori la pas, îmbrăcați în ceață și-n bundițe pe­ticite. Dacă-i întrebi de Gheorghe An­drei fără să le pomenești de oale ză­bo­vesc lîngă tine cîteva clipite și numără casele pe degetele scoase din mănuși după culoare, după gard. „A, olarul! Da’ cum, uite moș George aicea, după ocolul ăsta de fier. Parc-așa, George îi zicem, nu, băi Ioane?”, și-l las pe Ion să se tocmească la nume cu vecinul de peste drum, în frig.

Dar olarul nu-i acasă, iar Măria lui zîmbește, cu niscaiva amar pe bu­ze, cînd întreb de el. „Moșneagu’ îi plecat la Rădeni, la un frate de-a’ lui, da’ vine mîine dim’neață”. În spatele femeii zgri­bulite, o bucătărie de vară albastră, cu geamuri aburite, fumegă pe horn, pe deasupra podului plin cu oale. „El îi, da. George, olarul din Poiană”.

***

Zăpada s-a făcut apă și satul s-a-n­călzit ca sub o baie de aburi. Din bu­cătăria cu flori la ferestre, bătrînul olar nu pricepe zarva din ogradă și-l trimite pe nepot la poartă. În timpul ăsta se îmbodolește cu-n pieptar scămoșat și-și pune căciula neagră si iese „să vadă omul la față”. Se lipește de poartă și, cînd îl întreb de meșteșugul lui, duce mî­na la frunte, oftează scurt și-și în­crun­tă fruntea ca s-audă, parcă, mai bine. „Mai lucrez numa’ cu copii, la biserică, cînd mă cheamă părintele. Eu nu mai pot sîngurel”, îmi spune și, ca să nu uite să mă cheme în casă, se oprește din povestit.

Înăuntru e cald ca-ntr-un cuptor și curat ca-ntr-o chilie. Odaia-i mică cît două paturi și-o sobă și-i îmbrăcată în ștergare și covoare înflorite, întinse una peste alta pe saltele. Două, trei oale mari fierb la răbdarea focului, pe plită, ca să facă Maria chișcă de porc. Femeia pare mai tînără, cu fruntea des­crețită de aburul din casă și-un batic roșu de sub care se lasă pe frunte șu­vițe negre. Pe bărbat îl alintă George și-i privește mîinile cînd vorbește de meseria care le-a ținut casa, le-a crescut copiii și i-a ținut împreună de la prima clacă sătească la care s-au întîlnit. „M-am dat după dînsul, da’ meseria nu i-am putut fura pîn’ la capăt. Am săpat hornul, am ars oalele, am bătucit lutul în picioare pînă mi-o săgetat frigul inima ș-am vîndut la dreapta lui la tîrguri. Da’ bucata de lut pe roată ca el n-am pu­tut niciodată s-o stăpînesc”, poves­teș­te femeia cu mîndrie și cu drag de omul ei.

O meserie cît un deal

Lui Moș Gheorghe îi rîd pe chip ochi albaștri care n-au împlinit, încă, 75 de ani. A frămîntat în mîini ca pe aluat de pîine „tot Dealu’ Poienii, dacă nu mai mult. Și tot n-o fost de-ajuns. Iaca amu’ nu mai rămîn copii să ducă mai departe”, se gîndește pentr-o clipă scurtă, cu o resemnare care n-aduce a mîhnire. Au trei fete și-un băiat și nici unul din ei n-a pus piciorul pe pedala roții vreodată. „Băietul, cînd o văzut cîtă muncă-i și cît trage tat’su o fugit, de la 17 ani, la București și-acuma tot acolo-i”, spune Maria zîmbind.

Și poate, crede moș Gheorghe, a fost mai bine așa. Fiindcă bătrînul crede în talent, în faptul că meseria asta se face „întruna, pînă ți se-n­cre­țeș­te fața și ți se rup hainele pe tine”, iar dacă n-ai drag de ea nu-ți ies „nici oale nici ulcele”. „Rîdeam de-un cumnat de-al meu cînd se-așeza el la roată. Oala tre’ să fie netedă, dacă-o faci cu șanțuri se iau bucăți cînd o speli. Ale lui iac-așa mergeau”, și-și unduiește mîi­nile mici ca să deseneze un soi de vază neșlefuită, hohotind bătrînește la gîndul caraghioslîcului. „Ș-aveau un fund oalele celea, dacă-i dădeau unuia de cap îi spărgeai fruntea, era mai gros de-un deget. El cînd pornea de jos, să ridice valul, se răpezea și nu-l subția ca lumea. Fund și toartă s-aibă!” chi­co­teș­te moș Gheorghe lăsînd să-i cadă din mîini șiretul smuls de pe pat pe care-l frămîntase ca pe lut.

Meșterul își amintește că treaba se făcea ca și cînd numai pămîntul știa de dînsul și el de pămînt. De la 14 ani tot s-a trezit în fiecare zi „cînd satul abia se-ntorcea pe partea ailaltă ca să mai doarmă” și-a săpat în Dealu’ Poienii după un aur pe care azi nu mai știe nimeni în sat să-l mînuiască. Cu o modestie uitată pe chipul îmbătrînit, Gheorghe Andrei îmi spune domol că „meseriașul știa că oala pornește din săpătură. O pană de hîrleț era de ajuns, pînă dădeam de-o vînă de argilă galbănă, fără nisip, fără piatră, curată ca pămîntul” și iară zîmbește. Lutul îl căra în spinare pînă acasă și-l călca la tălpile goale, ca să-l simtă cum se topește. Așa îl învățase moș Chiforică, bătrînul meșter la care se-adunau „bă­ie­tanii” după școală și prindeau drag de olărit în vreme ce fetele din sat îm­ple­teau covoarele care s-au prăfuit și ele pe pereți odată cu oalele lui din pod. „Hălăduiam noi ce hălăduiam prin sat, dară după aceea ne înhăitam cîte cinci, cîte șase la el acasă și ne sărea lutul din palme de numa’”, povestește olarul. „Ei, lasă, George, că tu n-ai stricat așa de multe, tu aveai talent”, se ține ne­vasta de vorbele lui, ca să nu uite că nu degeaba a cîștigat de tînăr atîtea premii la Iași, la Tîrgul „Cucuteni 5000”. Cînd iese Maria din odaie o clipă, în­să, moșul își netezește părul alb și ascunde cu palmele la gură o ghidușie. „Prima dată, din 600 de bucăți, numa’6 or fost oale”.

Se-ntorcea de prin orașe cu căruța goală, cu cîteva oale sparte, căci roțile erau de lemn și tresăltau la orice piatră și cu banii îngrămădiți „ca niște rufe-ntr-un sac” în buzunare. „Cum să nu-ți fie dragă meseria?! Ajungeam acasă și nu puteam sta să nu m-apuc de altă că­ruță. Pînă dimineață aveam deja 30, 40 de oale la uscat”.

Odaia fără roată

Ne coacem în cămăruța care mi­roa­se a lemn ars ca niște sărmăluțe în oalele de lut negre rotunjite de mîinile lui moș Gheorghe. Cele mai întrebate pe la toate tîrgurile, oalele de sarmale de la Poiana „o stîrnit scandal într-o casă de om, măi mamă dragă”, îmi spune duios meșterul. „O venit un doctor la «Cucuteni 5000» și-o cumpărat numa’ una. După ce s-o dus acasă și-o mîncat cu soră-sa mîncare gătită într-în­sa, m-am trezit cu el prin ninsoare la poartă. «Moșule, mă rog la matale, uite ce mi-ai făcut cu oala asta! Mai fă-mi, te rog, una»”. Și ca să-l cred, moș Gheorghe o ia pe Maria în coridorul de alături și urcă-n pod ca să se-ntoarcă cu trei oale. Negre, sleite de chișleagul scopt în ele, mosoaicele, adică oalele de lapte care se dădeau pe vremuri de pomană la Moșii de primăvară, sînt reci ca apa rîului de munte. Apucîndu-le cu mîinile înfierbîntate de burtă, fiorul înghețat te străpunge pînă-n sînge. Oa­la de sarmale, mai mare și mai turtită, rotundă și burtoasă, arsă uniform și netedă pe dinăuntru, cum se cuvine la un meșter olar, miroase a varză călită, chiar dacă e curată.

„Le ardeam o zi întreagă, pînă la 8 – 9 seara, cu focul cînd mai tare, cînd mai slab, pînă ieșea para afară. Lăsam o găurică colo la horn și cînd te uitai înauntru trebuia să vezi oalele ca pe-un jar, roșii, aprinse. Trebuia să rămînă numa roșeața ceia, nepătată. Le pu­neam apoi în căruță, în fîn și cîrpe, ca să le ducă la tîrg, alteori le vindea pe cîmp și lua cartofi, fasole pe ele, ce-avea omul.” Însă cînd moș Gheorghe pleca la Iași, Maria stătea cîte-o zi întreagă și le înflorea cu var alb ori cu piatră neșlefuită. „N-aveam sobă aici”, îmi arată-nspre plita fierbinte, „și stă­team colo gheboasă și închistram cîte 100, iaca 120 de oale. Mai mul nu izbuteam”, iar nevasta parcă și-ar cere osîndă pentru munca care părea să nu fie niciodată îndeajuns.

Camera în care-acum clipocește te­levizorul lîngă paturi era odaia olarului. „Uite, vezi c-avem cîrligele alea de cînd lucram. Agățam niște lanțuri, de-aici”, dinspre fereastră, „pînă-n­co­lo”, iar Maria ridică brațele și le sucește cumva spre patul pe care stă, „și mai puneam niște căpriori de lemn ca să stea bine și-colo atîrnam oalele toate, cu zecile, noaptea”. Roata care se-n­vîrtea pe locul mesei cu televizor, pri­mită și ea de la un alt meșter bătrîn din sat, e dusă de vreo șase ani la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, unde preotul îl mai cheamă pe moș Ghe­or­ghe să pună lut în palmele mărunte ale copiilor.

Dascăl fără de voie

„Dacă lucrul nu se face cum știu eu, nu-i bună treaba. Omul care nu știe, crede că oala se face din privire”, îmi zice olarul, povestindu-mi cum n-a priceput părintele din sat cum se învîrte meseria asta. Moș Gheorghe are trei ani de cînd stă, cîte-o săptămînă în fie­care vară, înainte de post, lîngă copii veniți din toată țara „să se joace de-a olăritul”. Îi e dor de-un tînăr talentat și cu poftă de muncă cum îi e dor de pe­dala lustruită de papuc a roții lui vechi. „Aici la Poiana, dac-ar fi fost cine să salveze mai din timp obiceiul, rămînea ceva de sufletul meseriei ăsteia, că tare, tare-i frumoasă”, oftează adînc, tușit, bătrînul. Îi rupe gîndurile o găină repezită-n fereastra peretului scund, de unde strălucește în miez de iarnă ver­dele mușcatelor fără flori. Se stîrnește hohot cald de rîs și inimile bătrînilor tremură o vreme. Poate de doruri, poa­te de spaima scurtă.

„Mi-o părut o șagă atunci, la în­ceput, cînd mi-o cerut părintele să vin la biserică, în taberele făcute de dînsul, să stau cu o mînă de copii împrejurul unei bucăți de lut, să le-arăt cum se naște și cu ce se mănîncă darul acesta. Cît o fost o mînă era ușor, dar acuma s-o «agravat». Anul trecut au venit peste 90 de copii”, îmi spune moș Gheorghe. Au săpat cuptor acolo, unul care trebuie umplut, „e nevoie de oale acolo, nu așa. Ori eu, iacătă, nu mai pot.”

Poiana s-a umplut de-un iureș pri­măvăratic, iar poveștile lui Gheorghe Andrei parcă topesc streșinile. Cupto­rul săpat în pămînt, pîrlit odată cu su­tele de oale înnegrite într-însul, e plin de sfeclă. Ultimele moșoaice stau la uscat la gura podului, abia spălate de lap­tele untos, numai una, două în­flo­ri­te au praf pe toartă, fiindcă acelea rămîn „de sămînță”. Olarul saltă cu-o piș­că­tură de voioșie peste pragul bucătăriei, pășind apoi greu în lutul din ogradă. „Ei, greu. Dacă-i greu, mai pui jos, mai hodinești ș-apoi ridici iar și mergi mai departe. Iaca de asta am rămas eu ultimul «băietan» cu grija oalelor din Poiană.”