Un francez bate cuie la Țibănești

Léo vorbeşte rar şi apăsat, încercînd să nimerească cît mai bine cuvintele în română, şi nu se dă bătut pînă nu e sigur că l-ai înțeles. S-a născut într-un orășel din Franța și cînd a fost suficient de mare cît să știe ce vrea să facă, a ales să se alăture celor de la „Compagnon du Devoirs”, o asociație care îi învață pe tineri taina meșteșugurilor de odinioară. Cînd a terminat cei șapte ani de pregătire, a ajuns la Țibănești, în primul său tur prin lume, unde îi învață acum pe elevii de liceu cum să facă minuni cu fierul încins.

„Încetează să bați ca prostul, e rece! Forjează cu cap” – scrie pe pe­retele atelierului lui Léo de la Ți­bă­nești. Cum intri pe strada prin­cipa­lă a satului, imediat după curba ce cotește la dreapta, ai să-l găsești to­pind și modelînd fierul alături de vreo doi trei puștani din sat, lîngă gan­gul ce duce spre Conacul „Pe­tre P. Carp”. Dacă nu l-ar da de gol ac­centul franțuzesc și româna stîlci­tă, nici nu ți-ai da seama că Léo Coun­tant s-a născut și-a crescut undeva la sud de Paris. E înalt, blonduț și are o piele albicioasă, care pare să fa­că cercuri în jurul unor ochi albaș­tri, ca două găuri ce s-au rupt din cer și i-au aterizat pe orbite.

La Țibănești e frig și ploios. Pen­tru că nici jarul veșnic aprins din forjă nu mai dă suficientă căldu­ră, Léo și-a tras pe cap o căciulă cu urechi lungi, care-i atîrnă pînă deasupra umerilor. Astăzi are în practică, la fierărie, trei elevi din clasa a XI-a de la Liceul Tehnologic „Petre P. Carp” din Țibănești. Îi învață cum se fac cuiele dintr-o bucată de fier pe care o tot plimbă prin jăratic și pe care o bat apoi cu ciocanul. Din cînd în cînd, își trece mîinile aspre, proas­păt înnegrite de funingine, peste hano­racul gri închis și apoi, fără să-și dea seama, cu ele își umple și conturul feței cu dungi negre, asimetrice.

Țibănești, via Vietnam, într-o dubiță albastră

Léo are numai 25 de ani și Ro­mânia e prima țară care i-a devenit casă după Franța. După ce-a făcut 20 de ani, s-a alăturat celor de la „Compagnon du Devoirs”, o aso­ciație aproape la fel de mare precum Crucea Roșie, care îi inițiază pe tineri în tainele meșteșugurilor de altădată. Acolo a învățat că fierăria nu înseamnă doar să ascuți fierul și să-l dai spre folosire, ci să poți face dintr-o bucată oarecare, tot ceea ce-ți trece prin minte. După ce-a fost instruit timp de vreo doi ani în pro­gram, Léo a fost pregătit să plece în primul lui „tur al Franței”, denu­mire care se limita la început la gra­nițele franțuzești, dar care se traduce acum printr-un „tur al lumii”. Ast­fel, timp de un an, a fost trimis în Ro­mânia să predea fierărie într-o co­munitate defavorizată. Așa ajuns la Țibănești, unde, în urma unui par­teneriat încheiat cu liceul tehnolo­gic, a început să se ocupe de practica elevilor din clasele a X-a și a XI-a.

Léo locuiește în satul ieșean deja de șapte luni și este al optulea com­panion fierar care vine în Româ­nia. Cînd a ajuns aici nu știa deloc lim­ba română și singurul om cu care a reușit cît de cît să se înțeleagă a fost prietenul cel mai bun al celui care a fost înaintea sa. Pentru că nici en­gleza și nici franceza nu i-au fost de prea mare folos ca să se descurce prin sat și cu atît mai mult ca să le explice tinerilor cum stă treaba cu fierăria, a început să ia cursuri de română și acum îți vorbește pe în­țeles fără să se chinuie prea mult.

În atelier, printre scule vechi, me­se și aparate huruitore, tînărul se pier­de cu zilele. Lucrează cel puțin cinci ore pe zi, dar recunoaște că uneori trece fără să-și dea seama și de zece. Pe lîngă îngrijirea lucrurilor din fier ale țăranilor din zonă, din cînd în cînd se întîmplă să mai facă și cîte-o lucrare de restaurare pe care nu se sfiește s-o taxeze „la prețul de Bu­curești”. De curînd, preotul din sat l-a rugat să-i facă balamalele ușii de la bi­se­rică, așa că zilele ce urmează o să fie dedicate noii sarcini. Chiar și atunci cînd nu e prin atelier și se retrage în „casa companionilor”, special ame­najată pentru el, Léo face planuri pentru alte proiecte.

Fierăria i-a plăcut întotdeauna, pentru că ăsta-i modul său de a obține ce vrea, „no limits”, și pentru că are timp să călăto­reas­că și să cunoască zone unde meșteșu­gul de ridică la rang de artă. După cum scrie în regulamentul compa­nionilor, după un an sau doi petrecuți într-un oraș, unde și-a fo­losit din cunoștințe, le-a însămîn­țat și le-a dat voie să se înrădă­cine­ze în comunitate, Léo e liber să plece în altă parte, să-și ia viaţa de la capăt. „Aș vrea să merg în Rusia după, dar mi-e frică de viața acolo pentru că sînt puțin «crazy»”, spune rîzînd, în timp ce își scoate căciula din cap și o așază în poală. Pe lista locurilor de vizitat într-o viață, și-a trecut aproape toate continentele. Cel mai greu îi e să aleagă însă unde are să facă următorul pas, căci doar pa­tru luni o să se mai învîrtă pe stră­zi­le Țibăneștiului înainte s-o ia din loc. Dacă n-o fi să se încumete să treacă granițele Rusiei, un post de profesor în fierărie îl așteaptă și-n Vietnam, unde e oricum neapărat să ajungă la un moment dat.

Toate astea o să le facă de la vo­lanul dubiței sale albastre, cu care străbate acum străzile prăfuite ale Țibăneștiului. În ea și-a împache­tat viața cînd a părăsit Franța și tot în ea o va face pachet și pe cea din Ro­mânia, cînd o fi să plece. Cît timp Léo e în atelier, mașina îl așteap­tă în curtea conacului, ca o pisică ce se întinde la umbră. Alături de ea o mașină veche de pompieri stă pă­ră­sită, cu una dintre uși întredeschi­se. Tot aici, în curtea conacului, a fost cîndva și sediul de pompieri, dar acum geamurile sînt acoperite de scînduri puse de-a latul și locul are un iz de părăsit.

„Studenți, faceți cuiele și închi­deți muzica!”, strigă Léo din dreptul ușii ce dă spre curtea din spate, în timp ce înăuntru răsună o melo­die românească. Deși nu-i prea mare diferența de vîrstă dintre el și elevii săi, spune că relația lor nu se bazează numai pe prietenie, ci și pe respect. I-a luat ceva vreme să-i fa­că pe tineri să-i înțeleagă autoritatea așa că, deși atmosfera din atelier este mereu veselă, mîinile nu încetează a-și căuta de treabă niciodată în tim­pul programului.

Ionuț, unul dintre cei trei elevi care au venit să lucreze în atelierul lui Léo, are 18 ani și nu-i tare înalt. Poartă un hanorac galben cu care a șters negreala de pe instrumente și după gît două căști mari, roșii, care să-l protejeze de huruiala mașină­rii­lor. De dimineață meșterește la o tijă de fier, pe care o topește în foc și o modelează apoi cu ciocanul, fă­ră mănuși. E cel mai zvăpăiat dintre băieți și nu se sinchisește să-l mai întrerupă ca să-l între­be una alta și nici să rîdă cu poftă de glumele celorlalți. Cînd vine vor­ba de treabă însă, Ionuț nu se pros­tește și se învîrte prin atelier pînă găsește ce-i trebuie.

Fierari români, școliți de francezi

Camera de lucru cu fierul a lui Léo nu este printre cele mai obiș­nui­te. Pereții de un alb șters, murdari de stirigie, sînt încrustați cu tot felul de cuvinte. Pe una dintre cele două bolte din cameră stă scris cu litere de mînă – „să fii priceput, li­ber și generos!”. Printre mese și grilaje de fier, încăperea se înfun­dă într-un perete pe care este desenat ceva asemănător unui copac. Prin­tre ramurile sale subțiri, alte cîteva rînduri pierdute depun parcă măr­turie pentru Léo – „fiecare să se îm­plinească prin meșteșug, în libertate și comuniune”.

„Léo și-a terminat formarea de companion, e independent. Lucrea­ză pentru noi, îl plătim, iar el îi for­mează pe tinerii din liceu”, spune Alexandra Mihailciuc, arhitect și coor­donator al Programului Cultu­ral „Batem fierul la conac!”, care-și propune de aproape zece ani, de cînd Conacul „Petre P. Carp” a fost restituit str­ă­nepotului lui Petre Carp, Șerban Sturd­za, să facă din el un loc de experimentare a meșteșugurilor și să pregătească tinerii în această di­recție. Așa s-a născut şi proiectul „Ba­te fierul la conac”, coordonat de Asociaţia „Maria”, în parteneriat cu cei de la „Pro Patrimonio”, prin care tinerii arhitecți, restauratori sau stu­denți din România și străinătate vin în fiecare vară în Țibănești ca pe un fel de teritoriu de explorare. Timp de cîteva săptămîni participanții iau parte la patru ateliere de fierărie, frescă, tencuială cu lut și balegă și termoizolație cu baloți de paie. Din cînd în cînd, se mai fac și cursuri de împletituri vegetale și de olărit.

Dacă toate astea se întîmplă vara, fierăria rămîne însă principalul mo­tor al activităților de la Țibănești, funcționînd pe tot parcursul anului. În urma unui parteneriat înche­i­at cu liceul tehnologic din sat, elevii pot să vină și să se formeze anul acesta alături de Léo, în meseria de fierar „de artă”. Cei mai buni dintre ei, după ce împlinesc vîrsta de 18 ani, sînt trimiși în Franța, la formare, cu scopul de a se transforma în companioni. De cînd s-a născut proiectul, doi elevi din Țibănești au plecat în Franța, la Strasbourg și Pa­laiseau, în centrele companionilor. Acolo, au fost așteptați de un „ta­tă” și-o „mamă” companioni, care s-au ocupat direct de educația noului ucenic.

Un conac a renăscut

Léo știe bine fiecare cămăruță din conac și îți explică pe îndelete, jumate-n română, jumate-n engle­ză, care-i istoria împrejurimilor. Poves­tea conacului e întortocheată, la fel ca crengile de copaci care se agață unele de altele în curtea interioară. Conacul de la Țibănești a fost construit în anul 1820 de către Ion Carp, fiind ridicat doar parterul și un etaj. 10 ani mai tîrziu, fiul său, Petrache Carp, întors de la studii, construiește alături de conac un parc, o zonă întinsă pe ca­re au fost plantați arbori și arbuști. După moartea lui Petrache Carp, care moș­tenise proprietatea de la tatăl său, aceasta i-a revenit lui Petre P. Carp, care în 1905, reclădește conacul, a­dăugîndu-i și un al doilea etaj. Du­pă ce acesta a încetat din viață, fiul său Nicolae, a continuat să între­țină zona pînă la naționalizare, cînd a fost preluată de Consiliul Local Țibănești.

În 2001 este începută procedura de retrocedare a spațiului și abia în 2005, strănepotul lui Petre P. Carp, Șerban Sturdza, primește înapoi co­nacul, o parte din teren și aproximativ 1,5 ha din parc. „În momentul în care Șerban Sturdza a ajuns la Țibănești a găsit o ruină. Fusese confiscat un conac, o casă perfect funcțională, și i se înapoiase o carcasă”, povestește Alexandra Mihailciuc. În fața unei carcase fără uși și ferestre, cu cele mai multe dintre sobe ava­riate, proaspeții moștenitori s-au gîn­dit să-l transforme în spațiu de lucru pentru tinerii studenți din țară și străinătate și așa au ajuns să-l aduc și pe Léo în Țibănești.

Vara trecută, cînd s-au organizat atelierele pentru din proiectul „Bate fierul la conac!”, Léo nu era încă în țară, însă tinerii și specialiștii adu­nați de prin lumea largă au meș­te­rit timp de vreo două săptămîni, orna­mente din fier forjat, au construit cuptoare de pîine și au tencuit tra­dițional, folosindu-se de balegă, lut și apă, cum o făceau străbunii. Co­nacul a început să prindă din nou viață și-au readus atenția comuni­tății din jur către patrimoniul cultural uitat între ulițele Țibăneștiu­lui, măcar pentru o scurtă perioadă.
Deși în curte te afunzi în noroi și din balconul de deasupra ușii apa te picură direct în frunte, conacul lîn­gă care s-a adăpostit francezul Léo are farmecul său. Mirosul proaspăt de tencuială, scările cu model care s-au păstrat de la începuturi, ră­mă­șițe ale expozițiilor de astă-vară și pereții pictați te fac să realizezi ine­vitabil puterea pe care o are arta în a naște lucrurile a doua oară.

***

Léo se încruntă în lupta cu vîntul, în timp ce înaintează pe stada principală a satului, către fast-foodul din colț. Azi e prima zi cînd ser­vesc cartofi pai cu ketchup și e primul lucru pe care și-l comandă. Îi ser­veș­te pe balustrada de lîngă, alături de un pahar mare de cafea „mult mai ieftină decît în Franța”. Chiar dacă nu locuiește de mult timp în țară, a învățat cît de cît cum stă treaba pe scena politică, ce partid condu­ce și ce belele aduce după el. A au­zit de proteste și știe că lumea a ieșit în stradă pentru că nu ne merge bine.
La Țibănești însă viața nu pare atît de grea. Din cînd în cînd, dacă se simte prea sigur și-l prinde do­rul de-o distracție, urcă la discoteca de deasupra fast-food-ului și dansea­ză alături de tinerii din sat pe mu­zică românească. Între cei patru pe­reți n-o să mai țină nimeni cont de cine-i român sau francez.