Urmasii francezilor din Iasi zic “Bonjour” pe moldoveneste

Familiile cu descendenta franceza din Iasi pastreaza urma stramosilor. Arborele lor genealogic ii cuprinde pe toti membrii, iar in cartile de istorie apar doar cei cu merite deosebite: experti, artisti si profesori. Au modernizat Iasul, au adus moda trasurilor, a cuconasilor si a fetelor crescute la pension. In anii 1800, tirgul Iesilor s-a europenizat cu drumuri noi, cu telegraf, posta, iluminat public si jandarmi, cu serate, piese de teatru si promenade. Descendentii familiilor franceze sint o generatie “integrata”.

Culoarea epocii

Chirita are o justificare. I-a placut de francezi si a imprumutat cu stil de mare doamna, moda palariilor incarcate cu brizbrizuri si “Bonjour-ul” tipat din virful buzelor tuguiate. Chirita cea rubiconda se plimba pe la “soirele” cu roseata in obraji. In tirgul Iesilor mai intilnea cite un “mojic” caruia sa ii arunce replica ce incepea cu “sa avem pardon” si se termina cu “taranule”.

Elita sociala se forma in scolile franceze private. Moldovencele lasau costumul traditional in buticurile modistilor, isi cirliontau parul la coafor si isi dregeau tinutele de plimbare in trasura, cu un parfum frantuzesc si un sal de matase de Lyon, aruncat dupa umeri. Barbatii erau “cuconasi” si nu ieseau la “promenada” fara “joben”, manusi albe si baston.

Francezii au facut din Romania o mare doamna. I-au spalat din pacate aducind cabaretul, au cizelat-o cu bune maniere, au urcat-o in trasura si au plimbat-o pe drumuri mai bune decit “potecile” care existau la inceputul anilor 1800. Jandarmii si legea lucrau mina in mina tot dupa modelul francez.

In Moldova secolului al XIX-lea a prins moda pensionului si a educatiei copiilor “a la francaise”. Boierii plateau bani grei pentru un invatator sau o guvernanta din Franta, in vreme ce domnitorii vroiau ca Moldova sa priveasca mai mult spre vest de Carpati. Era interesul gazdelor de a folosi potentialul acestor francezi: fetele erau educate in scolile lor, nu geografie sau matematica, ci cum sa mearga drept cu o carte pe cap si cum sa tina sub cheie o armata de servitori. Familiile de boieri angajau invatatori particulari, ca mai apoi copiii lor sa fie scoliti in strainatate. Amprenta franceza este vadita in domeniul tehnic: inginerii sefi au coordonat toate lucrarile de modernizare a orasului: telegraful, infrastructura, poduri, instalatii tehnice, publice sau private.

Istoria francezilor din Iasul secolului al XIX-lea nu trebuie sa fie una impopotonata. S-a intimplat ca majoritatea lor sa fie experti trimisi din tarimul lui Napoleon sau sa fie recrutati de autoritatile locale pentru diverse servicii. Primii francezi la Iasi au fost invatatori, profesori si artisti, dar si comercianti, militari, ingineri, specialisti in administratie.

Mindria familiei

Comunitatea franceza din Iasi a crescut de la 25 de persoane in 1825 la 143, in 1856.  Dupa ce Bucurestiul este numit capitala Principatelor Unite si devine astfel un centru comercial puternic, francezii isi cauta interesul in capitala, astfel ca numarul lor se diminueaza: in 1880, doar 103 dintre ei mai locuiau in Iasi, iar in 1910 nu mai ramasesera decit 76.

Printre familiile care au alcatuit comunitatea franceza in epoca in care romanii se faceau frati cu membrii acestora luindu-si nume frantuzesti, se numara: “Les” Cazaban, Dodun des Perrières, Hette, Sibi, Champalbert/ Herovanu, Patrognet, Castan, Dupont/ Calinescu, D’Albon, Petit/ Grigore, Launay, Rivalet.

Expertii francezi isi pot adjudeca astazi patrimoniul Iasului. Liceul “M. Kogalniceanu” a fost infiintat in cladirea pensionului din Miroslava, Sala Mare “Ion Baciu” de la Filarmonica a fost ridicata pe fosta capela a Institutului de invatamint “Notre-Dame de Sion”. Statuia lui Stefan cel Mare din fata Palatului Culturii, Biserica “Trei Ierarhi”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Hotelul Traian, strada Lapusneanu, toate aceste puncte culturale pe harta Iasului au fost realizate cu “mina de lucru” frantuzeasca. Sa dainuiasca.

Si cartile au un parfum

Cecilia Calinescu se parfumeaza cu Ô de Lancome, are cochetaria virstei pe care nu a deprins-o prin trucurile de pension – “afacerea” ofiterului Dupont, strabunicul acesteia, la venirea in Iasi. De pension, ea crede ca “s-a ocupat mai mult sotia lui”, era treaba de femeie mersul cu farfuria pe cap si manierele.

Amintirile ei sint “de la mama si de la bunica”, mai putine despre primul venit in Iasi decit despre descendenti: “Strabunicul a venit in Romania, era militar de cariera, de fapt toti descendentii lui au ramas militari”.

Datele incep sa capete aerul de poveste atunci cind doamna Calinescu deapana amintirile despre bunica ei: “Era de origine elvetiana, a venit in Romania la inceputul secolului XX, abia se nascuse; tatal ei era inginer sticlar si mergea pentru comenzi sa ridice o fabrica de sticlarie”. Istorisirea o prinde cind scapa intr-o propozitie care a fost de fapt inceputul: “Si bunicul Dupont s-a indragostit de ea, astfel ca familia sticlarului a trebuit sa ramina in tara”.

Istoria familiei o zice in cuvinte putine, pronuntate rar, semn ca “Cecilia Giuglea, casatorita Calinescu” scotoceste prin memorie: “Au avut o fiica, pe Lucile Dupont, mama mea. Tatal meu a fost un medic foarte bun. De fapt, cum stateau lucrurile? El provenea dintr-o familie foarte saraca, de tarani din Arges. Toata familia s-a sacrificat pentru ca tata sa urmeze o facultate; cea mai ieftina solutie a fost medicina militara”. Sotia si-a urmat barbatul, asftel ca “o perioada s-au stabilit la Bistrita Nasaud, apoi la Constanta, unde au si murit”.

Cecilia Calinescu a fost singura lor fiica, si daca memoria nu o insala, “este de fapt, singurul purtator de nume Dupont in viata.” Familia si-o vede “integrata”: “De fapt, mama s-a nascut in Romania, alte contacte cu francezii nu a avut in afara de Scoala Notre Dame pe care a urmat-o, a avut-o pe bunica, dar s-a maritat cu un roman, cu Giuglea”.

Mostenirea sa de la strabunici este limba franceza. Si de aceasta mostenire se leaga si viata ei: “Am vorbit de mica franceza, cu mama si cu bunica; ea m-a invatat si germana, fapt care m-a dus la Facultatea de Limbi Straine, sectia Franceza, am devenit profesoara de franceza. Citeam carti, aveam o biblioteca serioasa”. Si acum o are, in camera cealalta, biroul sotului (n.r. Alexandru Calinescu, directorul Bibliotecii Centrale Universitare) in care nu are voie sa faca ordine. Cartile vechi le tin intr-un dulap sub cheie. “In perioada comunismului, la lectoratul francez nu venea orice carte. Insa ,prin cai indirecte, acestea ne proveneau. Cind mi s-a facut o perchezitie foarte serioasa, am scos din casa multe dintre ele, cu ajutorul copiilor nostri, un baiat si o fata. Le-am pus in ghiozdanele lor si pe ei Securitatea nu i-a controlat. Si acum mai am carti.”

Pozele cu bunica si cu mama ei le are in pod. Praful s-a asezat mai abitir peste timpuri: “Nu ii mai recunosc in pozele acelea cum se faceau odata, inramate, sterse, alb-negru.”

Istoria la ora fixa

Povestea familiei Cazaban “nu trebuie sa fie lacrimogena”. Cercetatorul Adrian Carpov nu ar vrea o asemenea redare asupra descendentei sale. Pronunta “n-ul” de la final, apasat, fara urma de accent frantuzesc si spune ca a ramas singurul Cazaban din Iasi. Ca sa simplifice lucrurile despre stramosii lui prezinta o monografie cu un arbore genealogic la sfirsitul cartii pe care sa poti sa urmaresti descendentii pe toate ramurile: romana, franceza, italiana.

Acesta puncteaza istoria familiei sale fara elementele de poveste: “Inginerul de drumuri si poduri, François Cazaban, strabunicul, a venit in 1852, in Iasi impreuna cu sotia sa si cu cei patru copiii pentru ca era o perioada de transformari sociale, economice, politice, era necesar ca persoane din afara tarii sa contribuie la dezvoltarea Moldovei.” “Imprejurarea” a facut ca acesta sa se recasatoreasca dupa moartea sotiei sale, cu englezoaica Pauline Walter ce provenea dintr-o familie care “era deja in Romania, fara aspiratii de intoarcere”, cu care a avut inca 11 copii.

De formare chimist, Adrian Carpov ar simplifica si mai mult lucrurile, le-ar cuprinde in formule si ti-ar prezenta rezultatul. Si, ca la o inventie, cel care il asculta sa aiba garantia unui lucru dovedit: “Nu toti au avut copii pentru o continuare pe toate planurile. Fetele s-au casatorit cu romanii, barbatii, cu romance, iar, desi catolici, unii dintre ei au trecut la ortodoxism. A fost influenta locului, a partenerului. Este o familie in general, de intelectuali din diverse domenii. Au fost membri care au avut pozitii modeste pentru ca intr-o familie mare, nu toti izbutesc in toate. Succesul mai depinde si de imprejurari.”

Unii trebuie insa mentionati, pentru ca cercetatorul nu vrea sa faca el istoria, dar argumenteaza cu putina inversunare de ce nu vrea sa citeasca o monografie “sentimentala”, ci “una echilibrata”, despre toti membrii, cu toate datele si cu toate accentele din franceza puse.

Istoricii ii mentioneaza totusi pe cei care au fost “artisti”, “ingineri” sau “Miss Moldova”: Jules Cazaban, inginer la Ministerul de Drumuri si Poduri, a fotografiat din pasiune locurile prin care l-au dus soselele sale, nepoata bunicului François, Marioara-Ida Cazaban-Cadere a fost o “Miss”: pe rind, “Miss Falticeni”, “Miss Moldova”. Ar fi putut avea si celalalt titlu de frumusete, “Miss Europa”, daca societatea de bine din Moldova ar fi permis “une demoiselle” in costum de baie.

Doamnele de la Institutul de Chimie Macromoleculara Petru Poni din Iasi, unde inca lucreaza, il stiu de cavaler. Este prompt in a-si stabili intilnirile si, daca stie ca are intilnire cu cineva, mai ales daca este “doamna sau domnisoara”, este punctual, politicos si corect. Tipic francez.

Chirita este astazi o tinara “mai putin sensibila” si nu mai stie de roseata din obraji.

Carmen AVADANOAEI