Vagabondul din încăperile Louvre-ului

„Auzi, mă, are dreptate ăsta, că unii oameni sînt viermi, mă, nu oameni”, i-a spus într-o dimineață șefului de sector. „Bă, Adriane, lasă bă cartea și pu­ne mîna și fă ceramica aia, în paștele ei de ce­ra­mică, că ești nebun, bă și te dau afară!” Omul a făcut precum a spus și l-a concediat pentru neglijență la serviciu. Adrian auzise de atîtea ori cu­vintele astea sfîrșindu-se cu același rezultat, că imediat ce le-a auzit din nou, s-a dus la medic. Dar medicul n-a crezut că-i nebun, așa că i-a scris o suferință de inimă slabă, ca să se pensioneze. Pe caz de boală. O pîine uscată pe săptămînă din ca­re poate înmuia la orice cișmea vreo felie, dacă i se face foame. Un cearșaf s-acopere pămîntul și-un sac de cărți pe ca­re-l poartă în spate și din care se adapă pe drumuri. Mai mult nu-i trebuie. Fiindcă n-are o casă a lui, adulmecă vremea bună precum pă­să­rile migratoare și schimbă podurile, plajele, grotele și cana­lele după cum le știe de uscate. Se fac 18 ani de cînd bîntuie pe drumuri, singur cu sacul lui de vreo 40 de cărți. Le iubește cu patimă, ca pe-o boală și ca pe-un Dumnezeu care nu l-a lăsat niciodată să-și facă un rost.

„Un loc mic, de cinci metri pă­trați, aș vrea să am. O baracă. Așa. Acum e bine în Băile Herculane. Că acolo pot să mă spăl, că sînt apele acelea. Vara e bine. Mai mult de un cear­șaf și sacul ăsta, nu-mi trebuie ca să mă liniștesc”, pare să se convingă pe sine însuși Adrian, vorbind înfundat și fără vlagă. Așa înalt, cu spatele lat și cu ochelari de soare în toiul nopții Gă­rii de Nord, e ocolit deopotrivă și de cerșetori, și de ceilalți întîrziați. Va aș­tepta un tren pînă a doua zi la prînz, cînd va avea o cameră a lui în Hilița, un sat de lîngă Iași. Dar de cînd îi murise ma­ma, Elena, sora mai mare și cu doi copii, nu i-a mai putut răbda patima. În ochii ei, întrecuse orice măsură. Se pensionase de 14 ani și în fiecare iarnă îi apărea în prag, să-l adăpostească de frig cînd drumurile pe care vagabonda restul anului se înfundau de zăpadă.

Faustul înșelat

Acum era încă vară cînd Adrian i-a bătut la ușă. Îi cerea toți banii pe care reușise să-i strîngă din pensia din care o lăsa mereu o parte într-un du­lă­pior de-al ei. „Vreau să mă duc la mor­mîn­tul lui Baudelaire și-al lui Mont­par­na­sse. Eu plec la Paris”, i-a spus. Atunci, Elenei i s-a urcat tot sîngele în obraji. În podul casei lor bărînești acce­ptase să-i adune sacii de cărți pe care le-a tot adus de-a lungul timpului.

În fiecare lună, Adrian venea să-și schim­be cele vreo 40 de cărți cu altele 40, să-și ia partea de pensie și să plece mai departe. „Oricum mă credea nebun. Oamenii nu înțeleg… un viciu nobil. Ea se temea să nu am vreo pretenție să iau casa, după moartea ma­mei. Dar eu nu voiam de­cît un pic de liniște, să pot citi în continuare, că de asta mă pensionasem, ca să pot să-mi văd de ale mele. Mai și publicam prin revistele din Iași, dar un roman, așa cum aș fi vrut n-am apucat să scriu. Pen­tru ea, eram un pierde vară și-un pa­razit. Eu o înțelegeam și de as­ta nu ve­neam să stau decît iarna.”

În 2006, cînd i s-a cășunat să plece la Paris, Ele­na i-a dat cei 36 de mili­oane, cît adu­nase și din care spera să repare prid­vorul. Apoi i-a spus să nu-i mai calce pragul în nici o iarnă. „Am fost, m-am închinat la mormintele lor. Am intrat și-n Louvre. Ce splendoare, ce povară să știi cîte valori se-adună în jurul tău și ce mic ești. Eu asta am vrut să fac de cînd eram mic. Să ajung aco­lo.” Din Paris, nu i-a rămas decît o pun­guță de migdale și-un chip de om bolnav. „Eram într-o stație de metrou. Era un bărbat care mîzgîlea înconti­nuu pe niște foi. Am zis că-i grafoman și m-am speriat. Și cititul meu e tot ca boala lui. Nu mă pot opri”, îmi spune Adrian care-a învățat să scoată din via­ța lui tot ce se împotrivea cititului, fie că erau oameni, mîncare, sau o casă.

O viață vîndută pe pagini de carte

Scoate dintr-o sacoșă de rafie un pe­pene galben, îl crestează și mă în­treabă deodată dacă am citit Dosto­ievski. Fiindcă el l-a recitit de cîteva ori. Știe pe de rost pagini întregi și-mi vorbește în buchii de carte. Și piesele lui Shakespeare le știe tot pe dinafa­ră. E așa de tîrziu că se adună în sca­unul de plastic galben și începe să in­ter­preteze încetișor tot „Regele Lear”. „Așa m-am învățat să mă relaxez. De cînd eram mic, îmi spuneam în gînd poezii. Și cînd am fost în mină, făceam asta. Îmi limpezesc mintea și mă odihnesc”, încearcă să-mi explice de parcă l-aș fi prins făcînd ceva rușinos.

A învățat să trăiască din mai ni­mic. Să afle cum să se hrănească astfel încît să nu cheltuiască mai deloc. „Va­ra mă­nînc mere, pîine și pepene gal­ben. Pe­pe­nele, mai ales, e grozav de bun și hrănitor.” Are și-o pîine feliată uscată din care, deocamdată, nu s-a atins. A învățat s-o usuce, ca s-o păs­tre­ze mai mult. Cînd i se face foame, o înmoaie în vreun ceai sau în apă. Îmi vorbește despre gustul grîului și-al frunzelor de zmeură fierte cu o voce așa de plină, în­cît te miri c-ai vrea să guști și tu, chiar atunci, dintr-o astfel de felie. La cei 54 de ani, n-a păstrat în viața lui nici un om, nici un prieten, nici o fe­me­ie.

S-a ascuns să se arate, păs­trîn­du-și patima la adăpostul drumurilor nestatornicite. „Oamenii nu înțeleg. Nici eu nu mă înțeleg uneori.”, îmi spu­ne frămîntîndu-și mîinile. A fost de multe ori la Socola, să fie consultat dar me­dicii nu l-au crezut nebun. Asta îl li­niș­tea și-i dădea curaj să se arunce și mai adînc în paginile plumbuite, pe unde apuca, în funcție de anotimp. Și-a sfredelit sănătatea cu tot felul de ex­pe­rimente, încă de cînd era copil, convins mereu că așa se va căli și va ajun­ge să trăiască dintr-o mișcare de ochi, cît să-și întipărească în minte toate paginile peste care s-ar apleca.

Pedeapsă cu biblioteca

„Mama nu avea bani, dar m-a trimis să învăț carte, la Iași, la Liceul Me­talurgic. Eram doi frați și-o soră. Doi ani am stat la cămin” și bărbatul își oprește vorbele deodată. Era copil și lua mereu bătaie de la colegii lui. Așa că a fugit și timp de încă un an a tot bătut drumul la pas, spre Iași, ca mama să-l creadă la școală. Se ducea în Bucium, găsea un copac și începea să citească. Terminase clasa a zecea și n-a mai dat examenul pentru treapta a doua. „Îmi pare așa de rău că am min­țit-o”, și vocea i se îngroașă și i se scur­ge de pe buze, grea ca un clei.

Cînd a venit iarna și trebuia să fie în vacanță, fiul preotului i-a spus femeii că fiu-său e un derbedeu care bate de pomană drumurile. „Era în ’83 cînd a aflat mama și m-a trimis în Hune­doara, unde lucra frate-miu mai mare și m-a băgat și pe mine să laminez sîrmă, sa fac colaci în zona a șaptea.” Acolo a stat o vreme într-un cămin mun­citoresc. Se ducea mereu la bibliotecă, să ispășească pentru fuga de-atunci. A început să citească tot mai mult și bibliotecarul bătrîn de aco­lo l-a îndrăgit, așa cum venea, cu mîi­nile murdare și cerea mereu „orice car­te o fi”.

Niciodată n-a știut să ceară vreun titlu anume și se adăpostea în orice po­veste îi cădea sub ochi. „Cînd a murit, omul acela avea aproape 400 de cărți și reviste în casa lui. Soția lui m-a che­mat și mi-a dat jumătate.” Așa a în­ce­put. A împachetat totul și a plecat acasă cu darul prețios. Primise che­­ma­rea în armată.

Învățînd în Hiroshima  

„Mi-am luat la mine doar patru cărți și m-am dus la Medgidia, apoi la Man­galia unde ne puneau să descăr­căm vagoane de piatră și prundiș. Eu recitam în gînd mereu, mereu, să nu simt muncă și oboseală. Știam Emi­nes­cu pe de rost și tot bolboroseam în­continuu, încontinuu”, îmi spune și fa­ța i se luminează ca de-o victorie. Din Man­galia, a fost mutat la Piatra Al­bă, dar „de acum eram printre seniori. și-i supravegheam pe ceilalți care mergeau la cules de căpșuni. Doamne, cîte căpșuni am mîncat atunci, lăzi întregi!” După ce-a fost eliberat, s-a întors în Hunedoara. Era în ’86 cînd „m-a prins tot mai tare patima cititului. Nici n-am mai vrut să stau cu frate-miu, în cămin, că nu mă puteam concentra, că nu aveam liniște. Și mi-am adus cu mine toate cărțile de la bibliotecar într-un soi de buncăr. Era lîn­gă pădure, așa, o baracă pătrată de ci­ment, de vreo șase metri pătrați și înal­tă de doi. Și acolo am stat din mai pînă în noiembrie”.

Se lăsase frigul și Adrian nu se mai despărțea de revistele „Urzica”, de almanahurile și atlasele anatomice pe care le găsise în sacii primiți. Citea tot ca mai înainte, orice îi cădea în mî­nă, fără să-i pese. „Eu voiam doar să citesc, să adun cît mai multe înformații și mă căzneam să le memorez. Voiam, într-un fel, să mă întorc la ma­ma și să-i vorbesc frumos, să-i spun și ei că pot și fără școală”. De la o vreme i se părea că n-o să mai termine, că se învîrtea în jurul fiecărui cuvînt de prea multe ori, pînă simțea că a prins ră­dă­cini în mintea sa. „De asta am început să citesc la serviciu, pe ascuns. Ce-i drept, nu făceam mai nimic, decît să citesc. Frate-miu, Ghiță, mi-a luat apă­rarea de vreo cîteva ori cînd eram prins. Patru ani am tîrîit-o așa, dar pî­nă la urmă n-a mai vrut să-și bată ca­pul cu mine..”

Pensie de cititor

A fost dat afară în cele din urmă, în ’90, cînd și cărțile din buncăr i-au pu­trezit de la umezeală. Le-a adunat pe cele care nu-și mîncaseră prea tare literile și a plecat în Oravița.

Bărbatul se fîstîcește ca un copil. Știe că urmează să-și explice încă o dată patima, ca să se apere de el însuși, de cel care îi dă dreptate și surorii, și fratelui, și oamenilor care l-au dat a­fa­ră de peste tot, obosiți să-l tot prindă cu vreo carte în mînă și cu treaba ne­făcută. În mina de uraniu bănățeană n-a stat mai mult de un an. Acolo nu mai era fratele său, să lucreze peste program și pentru el, nici colegi care să-l acopere. Terminase de citit pe Camus cînd iarăși s-a trezit cu un sac de cărți și cu nimic de făcut. „Am ajuns după aceea într-un sat din Deva, bibliotecar la o școală. Acolo mi-a plăcut. Stăteam la Casa Protejată” și pupilele i se mă­resc de gustul amintirii. La Casa Pro­te­jată stăteau toți săracii. „Era o organizație a unui om milos care ne ținea și ne dădea de mîncare, dacă vedea că încercăm să lucrăm pe undeva. Tare bun era. Voia să ne facem un rost. Așa am adunat eu cei mai mulți bani, pe care-i trimiteam soră-mii să-i păs­tre­ze.”

A fost singurul loc din care n-a fost dat afară. S-a desființat școala. Așa a ajuns în Jimbolia, într-o fabrică de ceramică. „Dar mie mi se întețise patima și mai tare. Simțeam ca o boa­lă, așa, că mă usuc dacă nu citesc și, așa-i, nu pot să mint, citeam mereu cu un ochi, și cu celălalt mă uitam la ce-aveam de făcut. Și nu făceam bine. Oamenii îmi spuneau: «Lasă, mă, car­tea, că nu să citești ești plătit». Dar eu căpătasem un orgoliu care mă facea și mai încăpățînat.” Își pleacă privirea, apoi își umflă plămînii de aer și îmi spune dintr-o suflare:”Atunci am plecat. M-am dus la Socola, în Iași, să mă consulte, să mă facă bine. Dar doctorii mi-au spus că nu sînt nebun, dar eu știam că nu pot fără să citesc. Aveam un verișor în Iași care se cunoștea cu doctorii. El m-a ajutat. N-am stat să mai fiu dat afară. M-am pensionat pe caz de boală și m-am întors în Iași.”

De atunci, de la sfîrșitul lui ’92, a început să învețe cum să usuce pîinea, cît de hrănitoare sînt nucile, mig­da­lele, merele și pepenii galbeni. În fie­care an, se întoarce cu desaga de cărți în Hiroshima lui, să citească pînă îl dor ochii. Apoi se duce la Băile Her­cu­lane. Cînd se face toamnă, pleacă la mare să stea în hotelurile dezafectate. Numai iarna se întorcea pentru trei luni în Hilița lui, să stea în cald și-n miros de cozonac.

De cînd cu Parisul, iarna îl prinde însă în azile sau prin ca­nale. De cele mai multe ori se duce în Su­ceava „unde canalizarea e defectă și țevile de apă caldă sînt sparte sau au scurgeri în multe locuri. Și în canalele alea e cald. Vin la sora mea, cum nu, ca să mă mai spăl și să-mi iau alte cărți.

Pînă la urmă, o să mă apuc și să scriu. Nu se poate să nu scriu, că n-ar avea nici un rost”, îmi spune cu glasul hotărît al omului obosit să nu aibă al­tceva decît o traistă cu poveștile altora.

Oana OLARIU