Varşovia nu coboară sub pămînt

Profesorul meu de „Antropologia activismului” e fost activist într-una dintre cele mai mari organizații din Italia, iar printre profesoarele Institutului Englez se numără activiste care fac parte din organizații ce susțin drepturile femeilor. Spiritul civic se învață în universitate, recunoașterea cenzurii și lupta pentru înlăturarea ei se învață tot aici, iar punerea în practică se întîmplă, deseori, chiar în fața universității sau pe-un bulevard mai departe, în fața Parlamentului. Așa se face că pînă să ajungi, străin fiind, să cunoști universitatea Varșoviei din interior, o cunoști, fără ca neapărat să vrei, prin studenții din stradă.

Yusen Wu e scund, poartă oche­lari și are gesturi ușor repezite. Cînd privește, e mereu curios și rareori trec cinci minute fără să mă între­be ceva. Azi dimineață mi-a spus că vrea să meargă la demonstrația pen­tru sus­ți­nerea drepturilor femei­lor, organi­zată la Plac Konstytucji, adi­că în fața Palatului Constituției. Mi-a spus că trece să mă ia pe la cinci jumătate și, pe drum, după ce ne-am dat seama că ruta tramvaielor s-a schimbat din cau­za marșului și-am început să ne învîr­tim degetele pe GPS, în căutarea unor scurtături, mi-a vorbit continuu des­pre China. Duminica trecută a fost la primul protest din viața lui – tot aici, doar că în centrul Varșoviei. „N-am în­țe­les mare lucru și mi-e ciudă; mi s-a părut un soi de petrecere și doar m-am bucurat cu ei. Azi vreau să-n­țe­leg”, îmi zice și dispare iar prin­tre două mașini parcate, să traver­se­ze cît mai repede.

Avortul și cenzura

Străzile sînt blocate, mașinile po­li­ției sînt peste tot, iar tumultul vo­ci­lor grămadă începe să se audă din ce în ce mai bine. Traversăm în dia­gona­lă și-am ajuns. Sînt cam 3.000 de oa­meni, în mare parte studenți – toți au pancarte, sticle zgomotoa­se cu pietricele sau steaguri – al Po­loniei, al Uniunii Europene și chiar steagul-curcubeu LGBT. „În China nimeni nu concepe c-așa ceva ar putea exis­ta”, îmi zice și se tot mișcă printre oameni, uitîndu-se a­tent la pancarte. Cu puțină vreme în urmă, știe că niș­te prieteni au încer­cat să mobilizeze pe un forum mai mulți oameni și să-și arate nemul­țu­mirea cu privire la con­ducerea Chi­nei. „Nu cred că ce-au scris ei acolo a rezistat mai mult de două zile – mi-au spus că le-au șters tot. Cînd există așa o cenzură, ești re­semnat, te împaci cu ideea că nu poți face nimic, nu poți schimba ni­mic.” E student la master, la Litera­tură En­gleză și-aici are multe cursuri la Ins­titutul Englez al universității, un­de e profesoară și Krystyna Mazur. Nu e profesoara lui, însă e priete­nă cu cea care predă un curs despre Is­toria Fe­minismului, la care s-a în­scris și el. La o primă vedere pare să aibă în jur de 35 de ani, e tunsă scurt, are o față prietenoasă și poar­tă lipită și ea în dreptul pieptului, pe jachetă, ca toți participanții la de­monstrație, un soi de sticker pe care, în traducere, scrie „Alături de femei în lupta lor”. Zîm­bește cînd îl vede pe Yusen și rîde cînd îi spunem că nici în grupul mare din dreapta nu e niciun tînăr polonez; ci că toți sînt studenți din Brazilia, care-au venit și ei, ca noi, fie din curiozitate, fie să susțină cauza lor. În fața noas­tră, pa­tru femei, în jur de 50 de ani, se pre­gătesc pentru o fotografie. Își lipesc fețele zîmbitoare una de a celei­lal­te și una dintre ele își proptește lingura de lemn de fundul tigăii pe care o ține în mînă, parcă gata de atac.

Grupul începe să se miște în­ce­ti­șor pe strada eliberată și ploaia mă­runtă se întețește. „Știi de ce strigă doar la portavoci? Le-a confiscat po­liția sistemul audio, și-acum se chinuie așa”, îmi spune Krystyna. Majoritatea pan­cartelor au mesaje care susțin lega­li­za­rea avortului, pre­zintă numere din statisticile care spun cîte femei au murit sau au si­luete ale femeilor, pe care stau scri­se trei propoziții scurte: „My mind, my body, my choice”, adică „Min­tea mea, corpul meu, alegerea mea”. Avortul e ilegal de 25 de ani în Po­lonia și singura situație în care a­ceastă lege poate să nu fie luată în considerare este doar dacă viața fe­meii în cauză este în mare pericol. În 2015, după venirea la putere a ac­tualului partid, numit „Lege și Drep­tate”, în poloneză cunoscut drept PiS, aceștia au înaintat o pro­pu­ne­re legislativă care voia să elimine și această particularitate, avortul fiind ilegal, chiar dacă nașterea ar fi pus în pericol viața femeii. Medicii gă­siți vinovați în astfel de cazuri ar fi fost închiși pe o perioadă de cinci ani. „Propunerea legislativă a fost blocată de protestele masive însă acum vor să încerce din nou să o instaureze”, îmi explică Krystyna. Ea face parte dintr-o asociație care luptă pentru libertatea și drepturi­le femeilor, numită „Manifa”. Ultime­le lor acțiuni sînt toate bazate pe susținerea legalizării avortului. „Toa­tă această presiune vine din partea Bisericii Catolice – ei doresc interzi­cerea avortului în totalitate și, cînd a fost instaurată legea asta absur­dă, tot din dorința lor s-a întîmplat.” Femeia își trage marginile glugii mai aproape de frunte și înaintează prin ploaie. „Legile voastre ne distrug viețile!” strigă un bărbat din spate, iar Krystyna îmi traduce încetișor. „Nu o să coborîm sub pămînt!”, „Da­ți-ne microfoanele!” – se-aud în timp ce marșul înaintează și acti­viștii din organizațiile principale fug dintr-un capăt în altul al lanțului uman, să se poată face auziți.

Studenții anti-fasciști

Yusen Wu are acum pe Face­book o fotografie de profil cu el par­ticipînd la demonstrație. În fața por­ții mari a campusului central universitar nu e nicio zi fără protest. Dacă ieri erau înșirate bannere peste tot, care aminteau de împlinirea a 50 de ani de cînd, în 1968, tinerii muncitori și studenții au dat startul unei revolte, cerînd liberalizarea sis­temului și schimbarea Poloniei an­tisemite, astăzi aici e-o adunare de tineri care te face să crezi că ai plon­jat într-un episod al unui reality show de pe MTV.
Tinerii protesta­tari par persona­je de film, cu perso­nalități atît de puternic pronunțate încît n-ai cum să treci pe lîngă ei și să-i ignori. Cu mustăți răsucite, cos­tume impecabile, berete franțu­zești, jachete de piele sau plete în vînt – toți au în comun același lucru: niște hîrtii pe care le țin hotărîți cu am­bele mîini, pe care stau printate foto­grafii cu ei, luptînd cu jandarmi și reprezen­tanți ai poliției. În fața lor, într-un număr aproape la fel de mare, se înghesuie jurnaliști.

Unul dintre studenți vorbește răs­picat și răspunde fiecărei între­bări fără să ezite. Camerele îi surprind pe toți în fața universității și toți trecătorii se opresc. Fac parte dintr-o organizație a studenților anti-fasciști și, la ultima lor demons­tra­ție, au fost întrerupți și chiar ata­cați de forțele de ordine. Acum protes­tea­ză împotriva atacului și vor să atragă atenția asupra cenzurii. „Ni­ciun loc nu e mai potrivit pentru asta, decît universitatea – la care toți sîntem înscriși”, îmi spune într-o engleză perfectă unul dintre băieți, identificîndu-se în fotografia pe care o ține în mînă.

„Așa facem noi – știi, dacă am fi fost o organizație fascistă, nu ne-ar fi întrerupt nimeni; ar fi fost toți liniștiți.” Mi se pune un nod în gît, mă uit la poarta universității și la in­signa Manifa pe care Krystyna mi-a dăruit-o să mi-o agăț de haină și-mi spun că oricum, cîtă vreme Polo­nia are oameni ca ei, n-are cum să piar­dă.