Vinul vechilor hore

Pe 28 ianuarie 1859, ziarul „Ro­mânul” scria despre spectacolul bu­cu­riei în care se scălda țara, proaspăt îm­ple­tită din principatele ei rătăcite. Vor­beau rîndurile acelea despre un popor de frați, care „se aruncau unii în bra­țe­le altora, fără deosebire de condiții, ca și cum toți, în general, ar fi scăpat de ju­gul cel mai apăsător”. Poporul în­vă­ța­se despre unire și fiecare dintre vlăs­ta­rii lui se hrănea din ea, o respira.

După 153 de ani, pe masa noastră dintr-un bar de subsol nu mai stau mîini însuflețite de veștile venite din Piața Unirii și în jur nu răsună acorduri de horă. În fața noastră, cănile de vin fiert au un dram de amărăciune. De la licoarea amestecată cu prea mult piper sau de la o mîhnire adusă de timpul așe­zat peste un moment istoric pe care am uitat să-l prețuim. Nici eu și nici Răz­van Ivanică, arhitectul cu ca­re stau de vorbă, nu l-am cunoscut pe Alex­an­dru Ioan Cuza. N-am fost prinși în dansul libertății unite, însă avem dreptul să cre­dem în momentul acela ca într-o șansă pe care românii au primit-o atunci.

Speranțe nearborate

Răzvan își construiește și clădirile și ideile din întrebări pe care ni le punem toți, însă nu le mai scoatem din nafta­li­na problemelor ce ne încruntă zilnic. „Simt că ar trebui să privesc partea bu­nă a lucrurilor”, se gîndește el, cînd vi­ne vorba de pămîntul care ne ține pe toți sub aceeași tagmă. „Nu știu dacă oa­me­nii se mai simt legați de o unitate din aceea, mai mult decît administrativ-te­ri­torială, ca altă dată”. Asta ar fi una din problemele pe care i le-au pro­pus cărțile, mai mult sau mai puțin is­to­­ri­ce, din care-a furat cîte ceva. În timp, a învățat că, interpretată, istoria capătă cu­lori interesante, dar mîzgîlite de ne­pu­tința noastră de a gîndi în spiri­tul celor despre care citim, pe care îi re­în­viem cu cîte-o discuție la timp trecut. Poate de asta am ieșit cu mîinile goale în fața statuii lui Cuza, ne­pre­gă­tiți, neștiutori, nepăsători.

El n-a ieșit. „Mi-am «petrecut U­ni­rea» acasă, muncind”, îmi măr­tu­ri­seș­te cu seninătatea unui om care n-a fluturat vreun steag miniatural în Pia­ța Unirii. „De multe ori cred că res­pec­tul față de zile ca aceasta, față de spiri­tul de neam, ramîne undeva, asuns și-ntr-un exces de bunăvoință și de do­rință de-a reface legătura între oameni și cei care-i reprezintă, el se va manifesta”, militează Răzvan, schițîndu-și ideile cu mîinile în aer.

Agnostic și „de centru, sus” ar fi descrierea lui în cîteva vorbe presărate cu un zîmbet ironic și complice. Un om pe care l-am găsit la masă cu o foaie îndoită și un creion cu vîrf tocit deasupra ei, pregătit. Recunoaște, franc: n-ar putea pleca niciodată de-aici. E legat de pămînt și de oameni. „Nu-s de acord cu vorba asta, «ce țară frumoa­să, păcat că-i locuită». Atîta timp cît vezi numai în cerculețul tău, n-ai cum să descoperi oamenii de calitate din țara asta”, îmi spune, cu un dram de încurajare în voce. Însă oamenii aceia n-au ieșit nici să hulească de Ziua Unirii, dar nici să joace hora ținînd de mînă pe alții care nu știau, cu sufletul, să-i res­pec­te ritmul. Cu atît mai puțin semnifica­ția.

„Pentru ca patriotismul să nu mai fie privit ca o atitudine desuetă, ar trebui ca lucrurile să se pună la punct, să se rescrie totul cu bune și rele. Ca o exorcizare”. Patriotismul, ca și ideile din arhitectură, n-are o rețetă și nu se vinde la kilogram. În acest 28 ianuarie n-au apărut ziare despre unirea în simțiri a poporului, dar dintr-o minte limpede și cana de vin fiert de pe masă s-a înălțat, cuminte, un fir de abur de bună voință și unul de respect.

Anca TOMA