Zile numărate pentru Duminica morților

Creștinii ortodocși sărbătoresc, după Înviere, Paștele Blajinilor, ziua care strînge rude din depărtări lîngă pietrele de mormînt ale apropiaților lor. Însă, din an în an, în orășelul Hîncești de peste Prut, vine tot mai puțină lume. Multora dintre cei care au luat drumul celor patru colțuri ale lumii de abia le ajung bani să se întrețină, dărămite să vină în vizită la ei acasă. Dar, chiar și cu puțini oameni, tradiția se păstrează. Se dau pomeni oricui, și celor mici sau mari, apropiați sau străini, orice bun care poate fi dus în brațe și care le-ar putea fi morților de folos pe lumea cealaltă, neapărat încoronat de un colac și o lumînare aprinsă. De Paștele Blajinilor, în Hîncești, încă se mai obișnuiește să se întindă bucate pe mor­min­te. Doar cei ce au un loc în­grădit în cimitir își toarnă mesele din ciment, pentru că cele de lemn sau fier de obicei sînt furate. Apoi, gustă cîte un păhărel de vin, nu înainte să-i amin­tească pe cei care s-au stins din viață. „Să trăim și să-i pomenim și să le fie țărna ușoară”, iar la fundul acestuia lasă o gură ca să o verse în formă de cruce pe mormîntul celui pomenit. Însă duminica din acest an a fost mai săracă ca niciodată în oameni și mai bogată în cruci proaspăt ridicate.

E abia trecut de ora zece însă soarele deja îmi coace pielea de pe brațe și obraji. Cînd eram copilă, in­tram în cimitir de Paștele Blaiji­ni­lor ținîndu-mă strîns de bluza mamei sau de degetul tatălui. Erau mulți oa­meni, se aduna tot orașul împreună cu ru­de­le venite de obicei din Chișinău. Îi petreceam cu ochii pe cei care ie­șeau deja din cimitir cu pungi umplute cu pomeni primite și ne alăturam celor ce abia intrau. Eram și noi cu desaga plină cu colaci, ouă vopsite, căni, șo­se­te, cămăși, bomboane și lumînări care urmau să fie date și răsplătite cu un „bogdaproste”. Anul acesta e unul dintre anii ce au fost loviți de criză, iar în locul fluviului de oameni în­căr­cați cu bunuri, abia se văd cîteva mănunchiuri de capete pîrlite de ar­și­ța timpurie a primăverii, cu cîteva sa­coșe în mînă.

Masa cea mare

Înainte să trec pragul cimitirului, în partea dreaptă, în fiecare an, dau de o prăvălie improvizată în care gă­sești totul, de la lumînări pînă la su­curi. Însă, dacă înainte oamenii își fă­ceau loc cu coatele sa ajungă să cum­pere ceva, acum vîntul foșnește pun­gile de pe tarabă. „Taaaare puțînă lume, s-o fi făcut tăți baptiști și ad­ven­tiști sau nu mai au bani ca să vină de pisti graniță. Cred că mulți îs la țîntirimul (n.red.: cimitirul) șel nou, da’ cum să te duci la șel nou fără ca să treși pe la șel vechi? Doar și aiși au neamuri!”, bolmojește o bătrînă ce merge gîfîind pe lîngă mine. Îmbrobodită cu un batic proaspăt călcat, are fața deja bronzată, iar pielea i-a rămas albă doar printre riduri. Îi simt la trei pași amestecul din miros de naf­talină cu cel de troinoi odikolon, parfum de pe timpurile sovietice, cu un miros înțepător. Pînă încerc să în­țe­leg dacă îmi vorbește mie sau își ține de urît, îmi alunecă din vizor o­da­tă ce intru în cimitir.

De această parte a porții, gălăgia își face de cap doar în stînga. Acolo sînt mormintele țiganilor, care sînt antrenați să vorbească răcnind chiar și cînd își spun cuvinte dulci. În rest, sînt în rînd cu lumea, cu obiceiurile, hainele și pomenile oferite. Ci­mi­ti­rul e străbătut la mijloc de o alee, de la care pornesc cărărușele sucite în ra­muri. Tot aproape de intrare, un co­pac mare, care ținea umbră, a fost tăiat, iar alții au fost văduviți de crengile uscate. Însă „cruci puține s-au vopsit”, se aude în spatele meu o voce de bărbat. Înainte se întîmpla să mă aleg cu haina colorată de pete albastre, verzi, negre sau gri, acum pot doar să iau cu mine rugina de pe cruci și gărdulețele neîngrijite.

Printre morminte e o forfotă stă­pî­nită. Pe un delușor stă îngrădită o palmă de pămînt cît pentru o familie întreagă, însă, în tihnă, într-un colț, se odihnește doar o cruce pe care e scris numele Clavdia. La ea s-au strîns nepoți și strănepoți, chiar și rude în­de­părtate venite recent de peste ho­ta­re, care, puse la un loc, fiecare cu steagul țării în care și-au stabilit ca­sa în mînă, ar putea forma o bună parte din harta Europei. Printre ei, o fe­me­ie suplă, cu părul tuns băiețește, ține paharul cu vin în mînă închinînd în fața celorlalți un „să trăim și să o po­menim, că a fost o soacră bună”. Ga­lea e de mult timp divorțată de fiul răposatei, însă din dragostea pe care o are poate față de fostul soț, poate față de fosta soacră, aceasta lipsește de la sărbătoare doar dacă e departe de Moldova.

Fiica ei e venită și ea cu copila împodobită în gherghef alb și dre­suri cu model. Aceasta, împreună cu fetița, au aceleași ținute, niște ro­chi­țe din dantelă, încălțăminte ce sclipește la soare și ochelari „cu renume”. „Cum de îți stă cuminte fata?”, o întreabă o roșcată de vîrstă a doua în timp ce tot se întinde să sărute micuța dolofană care stă bine așezată în brațele mamei. „I-am zis că dacă o să zică «Hristos a înviat» o să primească cadouri”, îi răspunde femeia, îndoită de greutatea fetiței. Iar în acest timp, la „masa” vecină, un pici de vreo doi ani, care abia a învățat să-și țină bine echilibrul, strînge într-o mînuță un os cu rămășițe de carne, în timp ce cu cealaltă s-a prins de gratiile gardului prăfuit. Apoi își desprinde degetele de acesta, schimbă osul dintr-o mînă în alta și continuă să ronțăie zîm­bin­du-mi cerșind cu privirea. Copiii știu că de Blajini trebuie să învețe să spu­nă „Hristos a înviat”, să aibă o pun­gă pregătită în buzunar, să primească co­lacul cu bomboane învelit într-un prosop și să sufle încetișor și nesigur un neînțeles pentru ei „bogda­pros­te”.

Nuntă în cimitir

Dacă arunci o privire de la cru­cea Clavdiei, dincolo de gardul din fier, vezi o întindere de cruci identice cu a ei. Sînt aruncate haotic, uneori una peste cealaltă, deasupra morminte­lor care astăzi țin, de fapt, locul meselor pentru bucate. La amiază soarele e sus, tăria din pahar începe a clocoti, sarmalele se fierb din nou, iar fețele celor ce pomenesc se înroșesc fie de la soare, fie de la vin. Printre ver­dea­ța crudă a lunii mai se zăresc pro­soa­pele colorate ce îmbracă țărîna de pe morminte împreună cu cele mai ale­se bucate, ca să nu să se facă de ru­și­ne gospodina. Vecinii sînt la o pal­mă distanță și îți apreciază mîncarea, dacă nu după gust, măcar după mi­ros și felul în care arată. Lumea nu stă pe loc, circulă haotic, un fel de flashmob al noilor coafuri și ținute. Tocurile și platformele se îneacă bi­ne în praf ca mai apoi să-l spulbere peste mesele improvizate. Iar pomenile pe care nu le primești din mînă îmbătrînită de vreme sau de bărbat, sînt întinse neapărat din una cu un­ghii proaspăt „crescute” care înțeapă cu vîrfurile lor atît vederea cît și pal­mele celui care le primește.

Prosoapele cu mîncare se tot în­tind pînă cînd ajung la crucea lui Ion, soțul Clavdiei. Mormîntul lui e să­pat pe cărare, iar la poza lui așază bu­ca­tele fiica sa nelegitimă. Bărbatul și-a părăsit soția, lăsînd-o cu doi fii, pentru că avea o amantă. „Tot ea l-a distrus, l-a pus să muncească, să tîrîie legume și fructe la piață, nu i-a păsat că a fost operat la inimă, iar el n-a rezistat”, îmi spune indignat un ne­pot de-al său. E și el deja trecut de ti­ne­re­țe, aproape cărunt, ridat și un pic șîșîit. „Acum stă în drum, chiar lîngă frate-miu, da’ frate-miu, dacă vezi, e așa mai într-o parte, are mult loc și gard… tot neamul nostru are loc la cimitir, numai moșu-miu a rămas în drum”. Bărbatul, care îmi vorbește despre pedeapsa pe care o ispășește unchiul său, și-a îngropat deja părin­ții, un frate și pe cei mai buni prieteni. Își calculează din timp deplasările, fiind tirist, astfel încît de Paștele Bla­jinilor să fie acasă. Soția sa urăște a­ceastă sărbătoare și tradiție de a mîn­ca de pe morminte, însă în fiecare an se pregătește și vine cu el numai „ca să nu fie scandal în casă”.

La cîteva sute de prosoape distanță, tot un Ion însă cu o Marie zac sub stratul de țărînă. Ei au fost înmor­mîn­tați alături, cu toate că Ion a aștep­ta­t-o pe Maria, aici, în țărîna cimitirului, mai mult de jumătate de secol. El, trecut prin război, foame și repre­siunile NKVD-ului (n.r.: poliție se­cretă a URSS-ului) pentru că a vorbit urît de Stalin, murise de tuberculoză la sfîrșitul anilor ’50. Și-a lăsat nevasta cu patru copii mici în casă. Ea nu s-a mai recăsătorit, a trăit via­ța singură și a muncit ca femeie de serviciu. „Ne-au sprijinit rudele, bunica mea și evreii care pe atunci încă erau în oraș. Mama cu tata i-au ajutat să fugă de nemți, aceștia s-au în­tors după război și le-au fost re­cu­nos­cători pînă au plecat în Israel după ’90”, îmi spune cea mai mare fiică dintre cei patru copii orfani de tată, iar de vreo zece ani încoace și de mamă.

Dacă înainte nu aveai loc unde să calci, acum cimitirul e liber, de un­deva se aude cîntarea părintelui, iar lumea, după voce, îl deslușește deja dacă e popa de la Biserica româneas­că sau cea basarabeană. E și aici o politică. Fiecare, cu mîinile împăca­te, își așteaptă preotul care umblă sub un anumit steag. „Părintele Anatol, așel care se supune Mitropoliei din Basara­bia e mai preot, da’ așelălalt știe nu­mai să-și crească pîntecele”, spune apă­sat și lent un moșneag căruia abia i se mai mișcă mușchii feței.

Preotul a trecut, a cîntat, i-a stropit pe toți cu agheazmă. Cei veniți să sărbătorească Paștele lor, al mor­ți­lor, s-au revăzut, și-au amintit de copi­lă­rie, s-au plîns de conducerea țării și și-au povestit bancuri și istorioare haioase pe care le pățesc peste ho­ta­re pînă l-au așteptat pe popă. S-au lăudat, au exagerat cu povești, au reușit să semene un bob de invidie, unul de ură și altul de compătimire. Fe­meile au ochit reciproc ținutele și au estimat cu cît s-a subțiat portofelul fiecăreia. Bătrînii au stat de priveghi, ca niște paznici, și și-au urmărit o­draslele mușcîndu-și obrajii și schimonosindu-și ochii la soare, iar copiii au bătucit pămîntul, ca să se așeze mai bine. „Ciudat, n-am văzut nici un țigan să cerșească prin cimitir, nici un bețivan să caute un pahar de vin pe gratis, o fi la cimitirul nou, o fi plecați cu totul, s-au fi dat în altă religie…”, îmi spune mama îngîn­du­ra­tă. Iar în spatele meu, ținutul crucilor se face tot mai mic, mai tăcut și mai urcat pe deal.

Daniela VORTOLOMEI