Alex,

– colegul de facultate cu trei ani mai mare ca mine, care era director de ziar;

– directorul de ziar cu vorba blîndă care mi-a apărat mie – aflat în redacţie de cîteva săptămîni – tabletele şchioape în faţa „rechinilor” de atunci;

– editorul care meşteşugea cu multă pricepere titlurile şi colontitlurile din Opinia;

– colegul de catedră care m-a învăţat să editez ştirile pentru Cuzanet, agenţia de presă a universităţii.

– colegul de catedră cu care am petrecut zile editînd texte şi tehnoredactînd sute de pagini în Quark într-o sală din „Gaudeamus” împărţind ţigări, cafele şi bună-dispoziţie;

– colegul de catedră cu care, cu ani în urmă, am lucrat pînă-n noapte la un dosar de acreditare pentru facultate;

– prietenul cu care, ca să ne mai dezmorţim oasele, jucam fotbal sîmbăta pe terenul de la Sport, încheind partidele apoteotic cu vreo gleznă scrîntită tratată cu mici şi bere la Săndel;

– prietenul care m-a dus pentru prima dată pe stadion, la un meci de fotbal între Poli Iaşi şi Steaua;

– prietenul care m-a luat cîndva la el acasă şi mi-a gătit o friptură de s-o ţii minte;

– prietenul ale cărui tablete din Suplimentul de cultură le citeam chiar înainte de a fi tipărite;

– prietenul căruia îi promisesem că mergem în toamnă la bureţi, după hribi şi pîinişoare, şi care m-a lăsat cu promisiunea asta neîmplinită.

Alex,
care nu mai e.

„Haza”

de Marius-Adrian HAZAPARU