Arsenie – omul lui Dumnezeu

Orașul Eforie Nord e pustiu, și hotelurile par închisori. Nici un om care să-ți arate încotro e marea, și mă rătăcesc spre răsărit, ghicind, pe după cîmpii pîrjolite, infinitul de ape. Mănăstirii de care voi vorbi i-a fost hărăzit celălalt tărîm lacustru, de parcă Dumnezeu, în nesfîrșita Lui răbdare, n-ar fi vrut să-i pună pelerinului chiar la îndemînă acele locuri binecuvîntate de după marea cea mare. „Sfînta Maria” e poartă spre cer în mijlocul unui orășel ciudat, Techirghiolul, cu oameni arși de soare, recunoscînd că n-au nimic mai de preț aici decît liniștea binefăcătoare care emană din acea casă a Domnului și cuvîntul celui mai iscusit duhovnic din România, păstorul de suflete, frumosul nebun pentru Hristos, Arsenie Papacioc.

Mînăstirea „Sfînta Maria”, devenită celebră prin monahul Arsenie, zăvorît între zidurile ei, este înconjurată de niște căsoaie cu nivele întregi mîncate de străvechi intemperii și molimi, de parcă rostul nebănuitelor frumuseți, ar fi fost să crească din ruină. Paradisul verde, cetatea călugărițelor din mijlocul orașului îți apare dintru început doar ca un desiș de alei încîlcite și coloane făcute din piatra aceea poroasă, de Techirghiol, totul e zidit din rocă sedimentară adunată din mîngîierile valurilor, găurită de scoici și corali, în care îți julești degetele și-ai putea crede că-i sărată ca vîntul. Peste tot doar rețele de susținere, ca niște oseminte simetrice, fie că sînt arcadele în stil muntenesc ale dormitoarelor, fie ispititoarea armonie a stîlpilor de jos, parcă născuți din pămînt, de ale căror vîrfuri e încleștată o altă încrengătură paralelă de pergole din lemn din care, cînd e cald, coboară înapoi spre pămînt cele mai tainice soiuri de flori. Și, sincer să fiu în atîta splendoare, nu le văd altă noimă oploanelor acelora decît să susțină văzduh, să lase un răgaz între pămînt și slăvi, pentru ca cerul să nu-i strivească pe muritorii credincioși cu îmbătătoarea lui greutate. 

Corabia sfinților negri

Hramul mînăstirii e „Paștele de vară”, 15 iulie, Adormirea Maicii Domnului, cînd se prăznuiește mutarea Mîntuitorului la cer.

Sînt zorii zilei de miercuri, Săptămîna Patimilor, în altar citește părintele Arsenie, înveșmîntat în lumină, cu barba argintie revărsată peste patrafirul alb, călugărițele cîntă ghemuite prin întunecimile dintre sfinți, sau afară, confundîndu-se cu pereții negri ai bisericuței din lemn. Prin secolul al XVII-lea, mîinile crăpate de muncă ale țăranilor meșteșugari, de pe Valea Mureșului le-au dat sfinților trăsături încruntate: călăii care-L răstignesc pe Iisus nu sînt îmbrăcați ca romanii, ci poartă straie de husari, chipul Mîntuitorului din dreapta altarului e supt de suferință, ca al unui răsculat, cu fruntea lată, nasul alungit,  pînă la gura nefiresc de mică și barba despicată. Toți ceilalți sfinți înșirați de jur împrejur sub grinzile de stejar mărturisesc mai degrabă neînțelesele cruzimi, amestec de artă naivă și fresc ale lui Rubliov. Și parcă icoanele vorbesc numai despre moarte: moartea ca judecată, moartea ca înviere, ca jertfă, „moartea tuturor”, scrie în chirilice sub fiecare schelet din naos. Hidos, cu un fel de fustă, ținînd crucea în mîna dreaptă, Sfîntul Hristofor, sfîntul cu cap de cîine. Icoana e deosebit de rară: un tînăr frumos, pe care îl îndrăgeau multe fete se roagă Domnului să-i ia frumusețea ca să nu mai facă pe nimeni să sufere. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, dîndu-i cap de cîine.

Este singura biserică de lemn din România în care s-a păstrat integral pictura inițială.

O teologie voioasă

În fiecare zi, ieșirea părintelui Arsenie de la slujba de dimineață a căpătat, pentru cei ai locului, valențele unui ritual. O măicuță îl ajută să coboare în grabă cele cîteva trepte de sub pridvor, ținîndu-l de mîna dreaptă, susținîndu-l ca pe un duh imponderabil, rasele lor fîlfîie ca două năluci negre, iar cînd ajung jos, fecioara își desprinde degetele, lăsîndu-l să meargă singur și supraveghindu-i primii cîțiva pași. Imediat, mulțimea se despică, oamenii cad în fața-i, caută doar să atingă înfrigurați cu buzele palma binefăcătorului lor spiritual. „Binecuvîntați părinte!”, iar bătrînul își continuă drumul spre chilia sa, o căsuță din piatră situată chiar în mijlocul curții interioare a mînăstirii, în inima unui oraș unde pînă și vînzătorii de adidași, chelnerii, băcanul din colț, toți spun că el le e cea mai mare avere, că, dacă va muri părintele o să fie mare jale. Unii vin doar pentru a-l vedea că este, apoi se întorc la casele lor, la sute de kilometri depărtare, fericiți. Aud de un om căruia i-a zis întruna „nu te primesc, nu pot”, iar sărmanul om patru nopți a înnoptat în cerdacul chiliei, atît de mare-i era dorul de duhovnic, iar într-a cincea zi părintele a ieșit aproape cu ochii în lacrimi, poftindu-l înăuntru. Întîlnesc un călugăr care plecase fără blagoslovenie de la Sihastria, și n-am înțeles cu ce simț l-a privit părintele în ochi, cu ce simț și-a dat seama că monahul făcuse păcat de moarte, dar după multe ore tînărul rasofor rămase tot acolo, nemișcat, abia ținîndu-se pe picioare, fără ca duhovnicul să-l primească la spovedanie. „A pleca de la mînăstirea ta înseamnă a nu mai fi”.

***

Ședem acum amîndoi pe un pat tare, pereții odăii sînt înțesați de icoane, plus un bizar exces de carpete, două dintre ele mari, înconjurîndu-i patul: una cu Cina cea de Taină, alta cu cerbi la adăpat. Un ștergar roșu cade pe ecranul televizorului prăfuit, iar deasupra un ceas electronic: 12:15. Și părintele îmi răspunde la întrebări, cu o voioșie neașteptată, ca de copil, îmi dau seama că în frazele acelea neterminate, la rădăcina cărora se ascund inexplicabile revelații, mocnește o teologie întreagă, o teologie voioasă pentru seminție viitoare de inimi neîmpietrite. „Cum adică ești amărît? Cum ești amărît cînd Hristos a înviat? Sfatul meu ăsta este: «Să fiți veseli!»”.

***

„Nici călugărilor nu sînt permise deznădejdi, «bucurați-vă că sînteți, că sînteți călugări! Călugăria e un lucru mare; aici, la mînăstire se vine cu dor mare, trebuie să fii nebun pentru Hristos, să te răstignești pentru El, să primești spinii coroanei lui așa, poate, vei fi și tu un mic mîntuitor… Eu sînt la Techirghiol de un sfert de veac, sînt singur și mi-e greu. Vara, o țară întreagă intră în chilia asta. Spovedania, cea mai obositoare ascultare a mea… Uitați-vă ce-i afară, dar dacă Dumnezeu a hotărît așa, nu pot să dezertez. Nu vă lăsați, dragă, pe mine suferința m-a ținut treaz, temnița era cea mai mare nevoință, poate că acolo am trăit cele mai mari bucurii duhovnicești în cei 14 ani în temnița de la Aiud ajungeam să fim curioși cum e cînd îți iese sufletul din trup de atîta chin…»” și fiecare cuvînt este la fel de viu, părintele își întoarce fața, ca într-un efort pentru o bizară anamneză, căutînd în adîncul inimii sale ceva ce știe pe dinafară, ceva ce a mai spus. Găsirile le punctează cu ridicări din sprîncene și rarele momente în care te privește în ochi îți dau fiori. Nu vrea să-mi mai spună despre regimul de moarte al închisorilor comuniste de la Aiud, c-a stat în aceeași celulă cu Nae Ionescu sau Nechifor Crainic, că el a fost cel care îl spovedise în pușcărie pe Vasile Voiculescu, își amintește doar de o zarcă întunecată, înaltă de cinci metri, și îngustă că abia încăpeau el și părintele Daniil Tudor de la Antim, unul din marii trăitori ai „Rugului aprins”. „Am împărțit cu el aceeași gamelă. Ne dădeau doar terci, dar anumit o singură lingură, nu două. Și luam eu o lingură, el o lingură, pînă ce a rămas puțin, și eu i-am spus, rîzînd: «i-a sfinția ta, măcar aici să nu ne mai certăm». Îl cunoșteam de cînd era stareț la Rarău, avea la el, în clopotniță, pe pereți, doar cărți străine, legate în piele, și ne contraziceam mereu. Într-o zi, el mă întreabă: «plîngi?», eu mă mir, «dar sfinția voatră plîngeți?». «Eu plîng!» «Nu sînteți ortodox!» i-am spus eu, și asta era o mare îndrăzneală, să-i spui asta în chilia lui: «Părinte, dacă aș avea jumătate de lacrimă, aș fi cu mare îndrăzneală la Dumnezeu, dar nici pe aia n-o am». Tare s-a mai minunat el și de atunci așa mi-a rămas porecla în mînăstiri: «Arsenie. Omul lui Dumnezeu»”.

***

Și o mireasmă aparte iese din omul acesta, la început credeam că-i doar o părere, pentru ca apoi să mă îmbete cu forța unei certitudini, și o bănuială pe care refuzam măcar s-o închipui îmi încolțea în creier, dacă nu cumva o fi chiar un sfînt, degetele sale lungi, de porțelan, unite ca pentru crucii, ritmează cuvîntul de folos și totul e construit după niște păcălitoare silogisme, sfîrșind în irațional, în concluzii mult prea adînci pentru măsura omenească: „eu nu pot să zic că mă mîntuiesc? Nu pot. Că o condiție să mă mîntuiesc e să vină harul lui Dumnezeu, iar ăla vine doar dacă ești smerit. Ori omul smerit nu se cunoaște niciodată că-i smerit, pentru asta trebuie să te bați, dacă zici că smerenia există deja nu mai ești…”, și toate raționamentele acestea duc doar la acea „stare de prezență continuă”, singura cale de desăvîrșire, prin tăierea voii, căci „Dumnezeu a creat voința liberă ca să ne tăiem voința liberă, și ne trezim luptîndu-ne cu Dumnezeu, și că trebuie să-l înfrîngem și doar la mînăstire îl poți birui, fiindcă la mînăstire te poți pierde ca să te poți găsi, te desființezi ca om și te înființezi ca înger, și te împotrivești creației, ăsta e cel mai greu lucru, asta înseamnă să fii nebun! Și mai e un lucru: lui Dumnezeu îi place înfrîngerea aceasta” și mi-e din ce în ce mai greu, simpla proximitate a monahului mă umple de o plăcută spaimă, îmi tot repet în gînd că nu poate fi așa, că e un biet bătrîn, care. Mîine poimîine se prăpădește, iar el continuă: „orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune. Prezența continuă, nu nevoința, nu să te chinuiești! Dacă ai simțirea aceea nu pierzi momentele, Doamne, un moment pierdut… vine și al doilea, și așa mai departe, și așa mereu, poți să pierzi ziua!, care înseamnă enorm de mult… Gîndiți-vă că veți muri chiar azi! Eu am fost în viața mea la căpătîiul multor muribunzi și toți voiam să trăiască încă o zi. E mult o zi, într-o zi poți ajunge la măsura dumnezeiască, zicea Sfîntul Sisoe: «Dă-mi, Doamne, ziua aceea, nu mi-o pierde…» Nu te teme de moarte, drăguțule, teme-te de Înviere, căci atunci va fi Judecata cea Mare!”

Aveam să întreb apoi pe o maică despre mirosul și mîinile acelea, despre atingeri și binecuvîntări, iar ea îmi va fi spus cum, nu vă dați seama, acum în post părintele e doar cin îngeresc, e de așa mare „subțiime” că-l poți ridica într-o mînă, nu mai e nimic trup în el, ci numai duh. Și e convinsă că părintele lor nu va putrezi după moarte, că parfumul acela binecuvîntat pe care-l simțisem, îl știe, îl mai întîlnise prin alte mînăstiri, e adevărat foarte rar. „Acela nu-i miros de om, e miros de moaște”.

de Bogdan Lupescu

Sursa foto