Blestemul Cetății Zînelor

De la cneazul Co la „țara apelor acre”

Plecasem cu gîndul de a urca acolo, la Cetatea Zînelor. Vestita davă dacică de la răsăritul Covasnei, înfiptă de milenii în curbura Carpaților, mă ispitea cu legendele ei uluitoare, care de multă vreme făcuseră încojurul țării. Zvonurile, broșurile, gazetele, chiar și Internetul ofereau cu precădere următoarea variantă: în timpul năvălirilor barbare, pe ruinele cetății dacice de la Voinești (veche din secolul I, î. Hr.) s-ar fi ridicat o alta, operă a unui cneaz bătrîn ce purta numele de Co. Stăpînind știința ciobănitului, cneazul acesta își ținea turmele de oi în jurul cetății, din lîna lor țesea postavuri alese pe care le vindea străinilor și astfel ar fi reușit să agonisească adevărate averi. De atunci, mulți s-au avîntat în căutarea comorilor lui Co, despre care se crede că s-ar ascunde și astăzi sub temeliile milenare. Unii au convingerea că după moartea cneazului locurile acelea au fost încercuite de blestem: aurul e supravegheat de un spirit viclean, care numai o dată la șapte ani deschide poarta cetății, îngăduind oamenilor să coboare spre odoarele rămase neclintite în măruntaiele muntelui. Iar cei ce nu pot ieși pînă în zori, la primul cîntat al cocoșului, rămîn ferecați înăuntru pe vecie. Mai demult se zvonea că un cioban din Voinești a dat de o pivniță unde a găsit aur, și-a burdușit buzunarele, dar n-a mai putut ieși deasupra pînă nu a lăsat toți galbenii de unde i-a luat. La ieșirea din cetate a fost mușcat de un șarpe gros și și-a pierdut mințile, nemaiputînd arăta și altora unde se află intrarea. Un alt cioban de la șapte sate, păscînd caprele prin cetate, a văzut că un țap se îndepărtează din turmă, l-a urmărit și a văzut că el lingea ușa unei pivnițe, ca apucat de o boală necurată. Păstorul a coborît în tenebrele acelea și, găsind cazanul cel mare al cneazului, n-a putut decît să-și umple căciula iar cînd s-a reîntors acolo, intrarea subterană dispăruse.

Se spune că tocmai de la numele cneazului Co și a renumitelor sale pînzeturi (în maghiară pînză – „vazon”), ei au botezat toate ținuturile dimprejur Co-vazon. COVASNNA sau „așezarea pînzeturilor lui Co”.

***

Voineștiul e ultimul sat dinspre munte, înainte de Cetatea Zînelor. Partea dinspre vale, pînă în orașul Covasna, e locuită numai de maghiari, iar vîrful dinspre răsărit aparține românilor. După „Monumentul ostașului român”, satul se schimbă pe de-a-ntregul: casele cubice, ungurești, cu streșini în patru ape – adesea fără garduri spre stradă – lasă locul unora mai zvelte cu prispe lungi și curțile covîrșite de flori și verdeață, ce urcă pînă hăt departe, pe viroagele înguste ale pîraielor. Aici sînt stăpîni românii.

Deloc întîmplător, toate satele din poalele Munților Vrancei – Barcani, Zagob, Zăbala, Păpăuți, Ghelnița, Săcele, Ojdula sau Brețcu – toate, fără excepție, au același trai înjumătățit: maghiari spre cîmp, români împinși către munte. Două tabere cu moduri de viață diferite, obiceiuri diferite, dar și privilegii diferite. 

Un Voinești există și în Argeș. Numele vine de la voinic, războinic, de la acei oameni care au trăit mereu în munți, împrejurul unei cetăți și au păzit-o. Pe uliță, voineștenii români mărturises că au auzit de superstițiile Cetății Zînelor, dar nu știu ce părere să-și dea. Peisajul e într-adevăr foarte frumos, dar nu vom găsi acolo decît un loc pustiu, înalt, săpăturile unor arheologi care n-au fonduri să-și termine lucrările și cam atît. Și că mai bine am trece întîi pe la bătrînul Aurel Hulpoi, omul care o viață întreagă a fost dascăl de istorie la școala românească din Voinești și care „ne poate spune mai multe”.

***

După ce ne vede trecuți de poartă, profesorul Hulpoi mai privește o dată ulița, cu luare aminte, ca și cum ar vrea să se asigure că nu am fost urmăriți.

Întreaga curte a dascălului pare anume zămislită ca din ea să nu poată răzbate nici o șoaptă. Merii cei bătrîni, cu ramuri grele, împovărate de rod, vor parcă s-o ascundă, s-o facă uitată, s-a scoată din curgerea vremurilor.

Pe băncuță, la umbră, ne așteaptă și ceva mai tînărul profesor Dumitru Furtună, cel ce i-a urmat la catedră lui Aurel Hulpoi. Pe toată durata conversației noastre, între cei doi n-am simțit nici măcar o urmă de contradicție. Au aceleași idei, aceleași gînduri, aceleași speranțe. Cînd e vorba despre lucruri atît de însmenate precum soarta românilor din Covasna, toate orgoliile, opiniile personale sau conflictele dintre vîrste se sting.

Prima dată vorbește profesorul Furtună. Tare, răspicat, fără rețineri, ca și cum anume ar vrea ca spusele lui să se audă și peste gard, cît mai departe. „Întrebați cum se explică faptul că cea mai mare concentrație de cetăți dacice din țară e tocmai aici, în ținuturile astea maghiarizate. Păi cum să nu fie, dacă aici e centrul, inima Daciei, domnule! Legendele Cetății Zînelor, pe care le-ați citit prin broșuri sau pe Internet, toate sînt străine de noi. Sînt maghiare și eu cred că sînt mai mult fabricate decît autentice. De unde povestea asta cu aurul cneazului Co, cînd de fapt numele Covasna vine de la apele minerale de aici? Toată lumea știe că, în limba română veche, «a covăsi» înseamnă a înăcri, de aici cvas-cvasna-Covasna. Mai există cîteva Covasne în România – una lîngă Iași – și nu cred să fi bîntuit pe acolo cneji dintr-ăștia păgîni.”

Maghiarizatu-s-au dacii?

Încet-încet, spusele lui Constantin Furtună dobîndesc iz de spovedanic. Pornind de la această Carte a Zînelor, profesorul va ajunge să ne vorbească despre lucruri mult mai grave. Din glasul său începe să răzbată suferința. „Ungurii au un mod foarte subtil de a falsifica istoria. De altfel, la prima vedere, ai putea spune că nu-i o falsificare, că n-ai de ce să te superi. Iată, de pildă, cetatea asta a noastră: ce argument mai bun al românismului ar putea să existe decît prezența ei aici? Piatra, tehnica de construcție, acropola, terasele, valurile de apărare, toate sînt aidoma cetăților din jurul Orăștiei. Maghiarii au însă următoarea strategie: ei nu contestă că a fost dacică, că nu-s așa de proști. Ei nu sînt ca noi, nu-i interesează strămoșii, cine-a venit primul și cine pe urmă, nu-i interesează nici religia, nici nimic. În chestiuni de astea n-au orgolii. Strategia e următoarea: de la daci se trece direct la maghiari. Pe la anul 1000 dacii ar fi fost nimiciți pînă la unul și, dispărînd dacii, dispare de fapt țara, dreptul la pămînt. Și motivează: «Cum, nu se vede în săpături, la cetate, că a dispărut orice urmă de locuire dacică?» Apoi s-au retras și romanii la sud de Dunăre și în țară n-a mai rămas, chipurile, nimeni. Și gata. După aceea au venit goții, au venit gepizii, cumanii, au venit slavii, au venit dracu’ să-i mai pieptene, numai români n-au venit. Dar în schimb au venit ei, maghiarii, și peste cetățile dacice au fost altele, medievale, foarte atractive și azi prin paranormalul lor, prin legende precum cea a cneazului Co.

Românii au ajuns din Balcani cu turmele abia prin secolul paisprezece, chiar mai tîrziu în Ardeal. Am citit cu ochii mei fraze de genul: ciobanii români, consumînd foarte mult lapte și brînză, care conțin proteine, s-au înmulțit peste măsură, ca iepurii și așa se explică de ce în secolul al XIX-lea erau mai mulți decît maghiarii.

Dincolo de teoriile astea roestleriene, important e felul în care le bagă în cap oamenilor simpli trăsnăile astea. De pildă, un profesor de aici, din Covasna, a publicat recent, cu neobrăzare, un fel de ghid turistic al orașului – în condiții grafice excelente – pe care l-a răspîndit prin Germania, Olanda, Ungaria, prin toată Europa. Turiștii străini vin de acolo gata instruiți, cu cărțulia lui sub braț. Ca informații utile, ca prezentare, ghidul e bine realizat. Sînt doar cîteva fraze: «Începînd din secolul XVIII, în orașul Covasna sînt atesați documentar și românii», «românii au venit în secolul XVIII», chestiuni inadmisibile strecurate așa, printre altele.

În ultimul timp, văzînd că totuși nu ne lăsăm, că tot se descoperă alte și alte cetăți dacice și castre romane în Harghita-Covasna, și-au spus că trebuie găsită și o altă strategie. A apărut recent și o altă teorie printre unguri, prin care nu se dau înapoi de la a spune că secuii din Ardeal ar fi rămășițe de daci. Mă rog, care în timp s-au maghiarizat ca limba și au preluat cultura maghiară. Și atunci vă dați seama că ne-o iau înainte: în acest fel ei sînt urmași ai dacilor direct, fără romani, fără alte complicații. Iar ideea asta au transmis-o direct, fără propagandă și tam-tam – căci la «băgat fitile» sînt artiști – în rîndul populației simple. Acum vreo 15 ani a venit la noi un tînăr profesor de limba română din Rîmnicu Vîlcea. Și, într-o pauză, cînd eram la catedră, vine la mine într-un suflet și spune: «Domnule Furtună, auziți ce chestii mi-au spus niște țărani secui de aici, din Voinești! Spun că ei s-ar trage din daci.» Și mi-o prezenta așa, ca pe o chestie extraordinară. Nici eu nu auzisem pînă atunci teoria asta, fiindcă mie – fiind din zonă și cunoscîndu-mă – nu îndrăznesc să-mi spună bazaconii dintr-astea. Cu noi, cei de aici, vorbesc numai despre treburi mărunte, despre casă, familie și alte amabilități.

Un alt caz: marele arheolog Szekely Zoltan, pe care-al noștri-l țin în brațe fiindcă a fost mai ponderat pe vremea comunismului, astăzi a devenit foarte ambiguu. El făcuse niște săpături aici, mai la nord, la Cernat, a găsit niște bordeie din secolele IV-V – tocmai cele care ne interesează pe noi, românii, mai mult din punct de vedere al continuității – și a scris corect. Ca după Revoluție s-o întoarcă și să vorbească despre aceleași săpături, ca despre niște cetăți «păgîne». Nu zice neapărat că au fost ungurii aici, dar simplul cuvînt «păgîn» arată clar că oricum nu puteau fi românești. Un singur cuvînt poate să dea istoria peste cap. Iar maghiarii strașnic se pricep să-l pună acolo unde trebuie la momentul potrivit.”

Lupta pentru „limba ortodoxă”

„Așadar, problema originii noastre dacice au rezolvat-o în trei mișcări. După Revoluție, cînd au luat un atît de mare avînt bisericile ortodoxe, s-au gîndit să ne termine și sub aspectul ăsta. Românii țin enorm la religia lor, la noi greco-catolicii încă își scot ochii cu ortodocșii, fiind de fapt tot ortodocși și unii și alții. Ungurul nu-i așa. El azi e baptist, mîine e și musulman, dacă asta îi oferă avantaj.

Și să vedeți ce-au făcut. În județul Covasna sînt o mulțime de biserici care se poate dovedi clar că au fost ortodoxe. Nu mai departe celebra biserică din Ghelința, veche din secolul al XIV-lea, pe care ungurii au revendicat-o încă înainte de Revoluție. La renovare, dînd jos mai multe straturi de tencuială, au dat de frescele bizantine. Aici au avut ghinion. Drama cea mare este că sînt multe biserici românești, dar nu mai sînt români. La Cernat e o altă biserică ortodoxă veche, dar în sat nu mai trăiesc decît trei familii românești. Am fost nu demult acolo. Părintele cînta în altar, nu erau decît doi bătrîni gîrboviți care spuneau că sînt bolnavi, abia pot merge, dar au venit la slujbă doar pentru ca preotul să nu fie singur. Pentru ca să nu se oprească în sat bătăile clopotelor. Unul dintre cei doi, pe nume Ion Timaru, mi-a spus plîngînd că fiii lui sînt maghiari, că nu vor să calce în biserică și că pe oriunde ar merge nu recunosc că au părinți români. Le e frică de restul comunității să declare că au sînge românesc. Altădată ne-a invitat primarul (maghiar) la aniversarea bisericii și, foarte amabil, a dat o masă la căminul cultural. Cineva venise cu o hîrtie pe care scria că bunicul primarului fusese consilier la primărie pe la începutul veacului. I-am urmărit reacțiile: a roșit puțin, apoi și-a revenit imediat și, zîmbind, a spus: «Și ce dacă?». Cred că știa deja, doar avea mormîntul strămoșesc în cimitir la ortodocși.

«Și ce dacă?» asta este tactica lor cînd e vorba să aibă cîștig de cauză asupra teritorului, asupra Ardealului. Ei știu că făcînd niște mici compromisuri acum, vor trăi bine pe urmă. Și au procedat exact ca în chestiunea originii dace. Văzînd cît de mult se reîntoarce astăzi lumea la credință și că ortodoxia devine pentru ei un pericol, ce și-au spus? Hai domnule, să le cîștigăm încrederea și să trecem puțin la ortodoxie. Mergeți de pildă la biserica ortodoxă din Micfalău, spre Tușnad și veți vedea că părintele român ține liturghia în maghiară. Am fost acolo recent cu un grup de studenți basarabeni și preotul mi se lăuda cum a reușit el să-i cîștige pe unguri la ortodoxie, că la început erau doar vreo patru-cinci enoriași bătrîni și că acum, după ce au spus «las’ că-i bine», cîștigăm teren prin ortodoxie. Eu le-am zis: cîștigați pe dracu’ prin orodoxism unguresc. Cîștigați precum papa, pe linie bisericească – dar pe mine mă interesează nația! Vă dați seama ce pericol e ăsta? Acceptînd ipoteza că au fost și maghiarii ortodocși, ne tăiem craca de sub picioare. La noi, în Covasna, pînă în secolul trecut toate recensămintele s-au făcut numai pe baza religiei, considerîndu-se automat că dacă erai ortodox erai român și dacă erai catolic sau reformat, erai maghiar. Or, dacă acum maghiarii se declară ortodocși, vor să sugereze că unii dintre înaintașii lor – cei veniți înaintea noastră în Ardeal – au fost ortodocși, o aberație la fel de mare ca și aceea cu secuii daci. Țin minte că atunci s-au revoltat și studenții basarabeni: stați, domnule, dacă-i vorba pe-așa, noi n-ar trebui să avem probleme cu rușii, că rușii sînt tot ortodocși. Dar noi ne batem pentru «limba ortodoxă», vrem să se cînte românește, nu rusește în biserică, căci slujba este aceeași.

Veți întreba acum ce e de făcut. Eu cred că ar trebui să ne dezmeticim puțin și să le răspundem maghiarilor cu aceleași arme. Fanatismul, «vadimismul» nu sînt o soluție. Dar nici nu trebuie să închidem ochii, simțindu-ne ocrotiți de providența celor «două mii de ani pe acest pămînt», ca și cum n-ar putea să ni se întîmple nimic doar fiindcă am fost primii în Transilvania. În viața de zi cu zi maghiarii sînt niște oameni buni de pus în ramă. Amabili, civilizați, prietenoși. Dar dacă vom trăi mereu în trecut, dacă nu răspundem prompt, tot «cu pași mici la fiecare diversiune de-a lor», s-ar putea ca în scurt timp să ne trezim că mergem la dînșii în vizită cu pașaport.”

„Nedea mocănească” – pașaportul de supraviețuire al ciobanilor covăseni

În tot acest tim, Aurel Hulpoi nu a scos o vorbă. A rămas cu privirea îndreptată spre munți, încuviințînd arareori din cap, ca și cum ascultînd spusele profesorului Furtună și-ar fi ascultat povestea propriei sale vieți. De la înțelepciunea celor 75 de ani, bătrînul preferă mai degrabă întîmplările trăite, recente, personale. Căci numai simpla relatare a întregii lui existențe are forța unui adevărat manifest. Fiu de oieri, refugiat spre Moldova în 1940, odată cu cedarea Transilvaniei de nord, a pribegit cinci ani pe la școlile din Galați, Iași sau Chișinău, pentru ca apoi să se întoarcă în locul în care misiunea de dascăl a fost și este cea mai grea: acasă.

Abia acum aflu că cei doi istorici sînt inițiatorii și organizatorii „Nedeei mocănești”, marea sărbătoare a oierilor covăsneni ce se ține în fiecare an de Sînt’ Ilie chiar sub cetate, în locul numit Valea Zînelor. Altminteri, Covasna este una dintre cele mai tradiționale și mai prospere regiuni din România în ceea ce privește păstoritul. În preajma Primului Război Mondial, ciobanii din satul Brețcu aveau 90.000 de oi, iar cei din Voinești 100.000 înainte de 1940 (chiar tatăl profesorului Furtună stăpînea în jur de 1.000). După Revoluție, turmele au reînceput să sporească, iar astăzi sînt mulți voineșteni care au iarăși peste 1.000 de oi. Profesorul Hulpoi se hotărăște să ne vorbească tocmai despre aceste vechi tradiții păstorești, pe care el le consideră cel mai puternic argument al dăinuirii românilor în munți. „V-ați întrebat la început de ce toate satele din jur arată la fel, cu români spre munți și maghiari către șes. E simplu: fiindcă aici numai românii au fost oieri, maghiarii habar n-au cum se ține o oaie, sînt oameni de cîmpie. De cînd mă știu n-am văzut vreodată un cioban ungur, pe cuvîntul meu. Ei au fost mereu sedentari, lipiți de casă, n-au știut ce-nseamnă să mîni în fiecare an cu bățu-n mînă cîteva mii de oi pînă-n Balta Brăilei și înapoi. Dacă țin vreo cîteva, formează stîni pe care le dau în administrare tot românilor, recunoscut fiind faptul că doar românii au cunoștința de a îngriji turmele de oi și a găsi pășunatul cel mai bun. Că acel cneaz Co din legendă era închipuit drept mare crescător de oi, asta a fost strecurată fiindcă se ostentează că maghiarii ar fi fost și daci și ortodocși și mari ciobani pe deasupra, deci exact ceea ce n-au putut fi niciodată. Un lucru e limpede: noi am rezistat aici tocmai pentru că am fost mereu așezați către munte, către pădure și pentru că am avut această îndeletnicire moștenită de la daci. Așa se așezau și dacii, așa s-au așezat și românii. Vorba asta veche că românu-i frate cu codrul nu e întîmplătoare, după atătea persecuții și suferințe.

Eu m-am născut aici, în Brețcu. Țin minte că marii oieri erau foarte scumpi la vedere: vara se ascundeau sus, în munte, iarna coborau prin pasul Oituz către Soveja, apoi o luau peste Dunăre în Dobrogea, prin sudul Basarabiei (Ismail, Cahul, Cetatea Albă) și ajungeau chiar pînă în Crimeea.Cînd eram copil, citisem din Simion Mehedinți, ce frumos descrie el coborîrea brețeanilor de la munte. Vorbește despre unul Pilă, cel mai mare oier al ținutului, care trece cu oile spre Moldova și timp de două săptămîni potecile Sovejei răsună de clopotele turmelor sale. Ei bine, mai tîrziu am aflat că acest Pilă era bunicul meu. Numele adevărat era Fenechiu, dar oamenii din sat îi dăduseră porecla de Pilă. Avea peste 3.000 de oi, o herghelie de cai și un munte întreg. Locul de pășunat al neamului Fenechiu era acolo de secole, doar muntele ăla nu putea să se miște din loc. Se spune că «brînza de Voinești se-ntinde pînă la București», atît este de bună, una dintre cele mai rafinate specialități din țară. În sat la noi, partea românească a fost întodeauna mai bogată decît partea maghiară, tocmai pentru că românii prosperă din creșterea oilor, pe cînd maghiarii nu. Și astăzi din oierit se poate trăi regește.

Țin minte apoi portul acela mîndru al bărbaților noștri. Păstrez mereu în inimă imaginea unor duminici însorite, cînd toată lumea era înveșmîntată în alb și nu știu cum, poate din cauza straielor albe, oamenii mi se păreau și-n suflet mai curați. Cioareți strîmți și cămașa lungă, încinsă în chimir erau albe, fără, modele, întocmai ca la daci. Mai purtau opinci, un laibăr, haină, cojoc, căciulă, un port cu totul diferit de-al maghiarilor. Ăștia purtau și ei cioreci, dar altfel, cu o dungă neagră și cu modele pe coape. Chiar specialiștii spun că, din toată România, portul bărbaților covăneni se aseamănă cel mai bine cu imaginea vechilor daci.”

***

„Și nu în cele din urmă Nedeea asta, pe care o ținem în fiecare an, în prima duminică din august, eu o văd ca pașaportul nostru de supraviețuire. E minunat să-i vezi pe ciobanii călărași, cu tricolorul peste cămeșile albe, urcînd de la biserică prin pădure spre Poiana Zînelor, într-un fabulos alai de nuntă, cum doar în Covasna poți întîlni. Flăcăii se iau la trîntă ciobănească, se întrec la ridicat bolovani cu palme goale, joacă pe paie aprinse, apoi vine descălțatul fetelor și după mireasa se descalță iute, asta înseamnă că va fi harnică. Fiind mereu plecați cu oile, voineștenii nu aveau timp de căsătorie decît de la Sîn’ Ilie și pînă în postul Crăciunului, în acest interval scurt. Restul anului nimeni nu se însura. 

În aparență, doar ca simplu obicei de nuntă și totuși ceva mai mult. E forma noastră de rezistență prin tradiție, dacă prin altceva nu se poate. Eu am «în buric» sărbătorile astea, mi s-au transmis în sînge de copil, nici nu pot concepe că nu existe nedei, că nu există Sîn’ Ilie. Sau altceva: încă de pe vremea lui Ceaușescu mergeam cu plugușorul – bărbați în toată firea – mergeam să urăm oamenilor noroc în anul ce vine pe la toate restaurantele, hotelurile, la primărie, pe la casele ungurilor din posturile de conducere, mergeam doar ca să demonstrăm că existăm! Domnule, că sîntem aici. Nu e doar păstrarea a unor tradiții frumoase, aici e o chestiune de «a fi sau a nu fi». Pentru noi, covăsnenii, asta e o lege a firii.” N-am mai urcat la Cetatea Zînelor. „A fi sau a nu fi…”, îmi răsunau în minte, din ce în ce mai grav, cuvintele celor doi profesori cu sînge de ciobani milenari care, fără s-o spună direct, ne convinseră că nici nu ar avea rost să urcăm. Asemeni nevăzutelor lucruri dumnezeiești ce nu trebuie neapărat pipăite, și înfrumusețate cu false miracole, cel mai important este că acolo sus, undeva aproape de cer, cetatea dacilor există.

de Bogdan Lupescu