Ciocanu – tristețea unui sat de două țări

De ceva secole încoace, prin satele acelea bogate, ardelenești de sub Piatra Craiului – precum Branul, Peștera, Șirnea, Moeciu sau Fundata – umblă o vorbă. Se zvonește că mai spre sud, în inima munților, pînă a ajunge la primele sate „regățene” din jurul Rucărului, s-ar mai găsi un altul, sălbatec și misterios, un „sat de hotar” care s-a nimerit chiar pe legendara vamă din trecătoarea Giuvalei. Poate că nicăieri în Carpați nu simți atît de izbitor, de concret, hotarul acela dintre Ardeal și Țara Românească, adîncile deosebiri dintre un „dincoace” și un „dincolo” pe care oamenii le mai păstrează încă în firea lor, fie și numai ca un mic prilej de orgoliu, unii față de alții.

Pe un pisc golaș și perfect conic din sudul satului Șirnea – ultima așezare transilvană dinspre munți –, se vede un castel de apă. Dacă, din întîmplare, vreo privire se ridică spre locul acela, șirnenii spun, cu un fel de îngîmfare indiferentă, ca și cum abia atunci și-ar aminti despre ce este vorba: „Ah, da, acolo sus e Ciocanu. Deh, un biet sat de regățeni…” În general, despre acest Ciocanu se spune c-ar fi un sat „trist”. Viața lui are ceva din clipele acelea nostalgice, care preced de obicei o strîngere de mînă la despărțire. Cu siguranță că altădată a fost o așezare foarte prosperă, doar dacă ne gîndim că în locul ăsta „și-au dat mîna” un Regat și un Imperiu, că aici a existat o trecătoare strategică, vad al armatelor de sacrificiu și-al știrilor fierbinți, patrie a comerțului slobod și nevămuit.

Înainte, ciocănenii aflau primii tot ce-i nou prin țară. Granița le pria. Astăzi, ei află ultimii. Fără exagerare, se poate spune că Marea Întregire i-a prins puțin nepregătiți. Au rămas undeva la jumătatea drumului, fără să păstreze nimic din șmecheriile negustorești ale trăitorilor de la frontieră – pe care brănenii, de pildă, le au în sînge –, fără să se aleagă cu nimic din zbuciumata istorie a locurilor. După Unire, toate cifrele statistice – de la cele economice la cele demografice – s-au prăbușit ireversibil, de la an la an, în vreme ce „dincolo” au tot crescut. Cu toate acestea, astăzi – deși n-are de mers pînă la Șirnea decît vreo trei kilometri –, absolut oricare ciocănean îți va zice cu mîndrie că este argeșean din tată-n fiu și s-ar simți profund jignit dacă i-ai spune, fie și din greșeală, c-ar fi din Imperiu.

„Poduri„ și „gîlme”

Într-adevăr, deși nu ține nici măcar trei ki­lo­metri, drumul spre Ciocanu are ceva din mi­rajul și spaima trecerii spre o altă lume. Un dru­meag de țară, îngust și mereu urcător, ce pare să nu lege pe nimeni de nimic. Pornește ca din întîmplare, taman din livada lui nea’ Costa­che, cîrciumarul Șirnei, și se pierde încet după un dîmb prelung, ca o rană de bici pe spinarea unui uriaș umilit. Doamne ferește să te prindă noap­tea pe ulița asta! Se zice că sînt locuri în care „te ceartă diavolul”, vămi blestemate de care nu treci doar făcînd cruce cu limba-n gură și nici dacă rostești cele mai puternice rugăciuni. Cine n-a auzit de locul numit „La Cioacă”, zis „Mo­rarul”? Oamenii susțin că acolo, lîngă o fîntî­nă, îți pot năvăli șoareci albi pe picioare și simți că te părăsesc puterile, ți se nălucesc răposații și numai drumeții cu mare credință în Dumnezeu pot trece mai departe fără să sfîrșească înecați în puțul fără fund.

Nici măcar ziua nu-ți dai seama, la sfîr­și­tul drumului, dacă ai intrat sau nu în Ciocanu, sa­tul vecin. De-o parte și de alta a zării te înso­țeș­te același decor colosal, cu pereții de stîncă ai Bucegilor, Leaotei și Pietrei Craiului, dar aici, în apropiere, formele pămîntului se schimbă pe de-a-ntregul. Simți c-ai ajuns pe un platou foar­te înalt, pe care totuși nimic nu se ține orizontal. Deodată, relieful se înfurie, țuguindu-se în niște măguri înalte și verzi, ca valurile de mări. Ai senzația că exact pe muchia unde se sfîr­șește un coborîș începe imediat un urcuș la fel de ame­țitor, vitele și arborii par să stea suspendați, razant cu versanții, ca-n niște tablouri neîndemînatece, pictate pe munți.

Mai tîrziu, localnicii îmi vor spune că ei tră­iesc printre „poduri” și „gîlme”. Sînt zeci de astfel de „gîlme” ascuțite, purtînd nume stranii, precum Gîlma Dancului, Gîlma Căciulă, Gîlma Poponeci, Gîlma Spărturilor sau a Țiganului, pe vîrfurile cărora au fost risipite casele. Foar­te risipite. Prin cer, distanța de la un vecin la al­tul nu e prea mare, dar dacă te-ai porni la drum îți dai seama că îi desparte o adevărată pră­pas­tie. În afara caselor de jos, ceva mai strînse de-a lungul drumeagului ce șerpuiește dibaci printre măguri, nu vezi nici două case una lîngă alta. Căci oamenii munților se vizitează rar. Sau aproape deloc.

Dascăl în Regat și-n Imperiu

În acea duminică fierbinte de iunie, satul Ciocanu părea să fie cu desăvîrșire părăsit. Mi-a luat aproape două ceasuri să-l traversez dintr-un capăt în altul și în acest răstimp n-am întîlnit măcar un singur om. Nici o privire nu ne iscodea de la ferestre, nici un zgomot răzleț nu scotea munții din tăcere. În vîrful unei coline, printre ramurile unor brazi bă­trîni, ghicesc pereții scorojiți și galbeni ai bisericii. Zăvorîtă, căci aici slujbele se țin la două săptă­mîni. Chiar aspectul caselor de pe culmi încura­jează această senzație generală de părăsire. Multe pot fi asemuite cu niște vechi conace boierești, avînd etaj și acoperiș în patru ape, scări lungi de piatră la intrare și mai ales acea cochetă verandă din față, cu scaune de paie și ferești largi, împărțite în nenumărate ochiuri. Și toate acestea te fac să te gîndești că satul va fi fost altădată înfloritor și bogat, doar că acum moare, moare văzînd cu ochii.

Prin multe acoperișuri se văd găuri

Storuri cenușii, demult putrezite, astupă astăzi ferestrele unor case. În buna tradiție, nici una n-a fost aici acoperită cu tablă, ci numai cu draniță de brad. Chiar și pereții sînt înțesați cu solzi de șiță înnegrită și veche, spartă de vînturi, atît de veche încît sînt sigur că în multe dintre case nu mai trăiește nimeni.

Îl caut pe profesorul Iosif Căciulă, despre care auzisem că știe cel mai bine legendele faimoasei vame „a Cucului”. Profesorul are 62 de ani și trăiește singur, într-o căsuță fără etaj, chiar lîngă clădirea dărăpănată a fostei școli sătești. De șapte ani de zile în Ciocanu nu se mai învață carte. Școala a fost închisă pen­tru simplul motiv că în sat nu s-au mai născut barem patru copii. Nici măcar cîte unul pentru fiecare clasă primară. Astăzi, din cele aproa­pe 90 de familii cîte trăiesc în Ciocanu, numai cinci au vîrsta mai mică de 50 de ani. O mînă de bătrîni rătăciți prin munți, plictisindu-se în case mari și părăginite, necălcate nici măcar de fiii lor orășeni, darămite de turiști. Iar Iosif Căciulă simte pe deplin aceste tragice clipe ale satului. Face haz de necaz, spunînd că a fost dascăl în două țări. Timp de opt ani, mergea în fiecare zi trei kilometri pe jos pînă la Dîmbo­vicioara, comuna regățeană de care ține Ciocanu. Poate de aceea este el atît de sănătos și plin de viață, încît ai putea să juri că n-are mai mult de 40-45 de ani. A rămas singurul „om cu facultate” din Ciocanu și mărturisește, fără patriotisme ieftine, că „se chinuie” să nu devină unul „de-ai lor”, să-și păstreze rangul de profesor într-un sat care moare. În fiecare seară cînd se întoarce de la Dîmbovicioara îi este teamă să nu se oprească pe la cîrciuma din Vîrful Ciocanului căci, de atîta singurătate, s-ar putea opri și a doua zi și a treia, și așa mai departe. Preferă să trăiască singur cu cărțile lui, fără să viziteze pe nimeni și, cu toate că își iu­bește nespus locurile natale, se gîndește me­reu cu amărăciune că soarta ar fi putut să-i surîdă și altfel.

Istoria văzută de pe deal

Și totuși, cine se poate bucura de niște plim­bări atît de plăcute, precum cele făcute zilnic de Iosif Căciulă? Dascălul trage pe umeri o haină mai groasă, îl cheamă pe bunul său prie­ten Azor, un cățelandru cenușiu și jucăuș, apoi urcăm tustrei măgura abruptă din spatele ca­sei, pînă departe, într-un loc înalt, numit „Podurile”. De acolo de sus, unde simți că ai pu­tea lua casele în palmă, profesorul începe să-mi povestească „pe viu”, din vîrful degetului arătător, întreaga istorie a satului și a vechiului hotar dintre Regat și Imperiu, așa cum a auzit-o și el de la bătrîni.

E dificil. Trebuie să-ți plimbi privi­rea pe vîrfurile măgurilor de peste sat, o linie on­dulată și înșelătoare, ce se ascunde adesea prin văgăuni greu de urmărit cu ochiul liber. „Uitați-vă, de la castelul de apă movilele o luau pe coamă și granița se lăsa pe după casa aceea cu șură, pe după pîlcurile acelea de brazi… Cea mai apropiată casă dinspre Regat era aceea galbenă cu trei șoproane pe colțuri pe care o vedeți în stînga, ultima de pe deal. Acolo lo­cuia unul Nicolae Buta. Priviți acum mai sus, pe sprînceana dealului aceluia, unde se vede o casă înaltă cu veran­dă. O vedeți? Așa. În spatele ei, pe cealal­tă coamă, se proiectează un acoperiș ca­feniu, doar acoperișul. Ei, ăla e acoperi­șul primei case dinspre Șirnea, adică prima casă din Ardeal. Acolo locuia un învățător, învățătorul Spîrchez…” La fel, de pe un munte pe altul, distan­ța nu pare mare, dar profesorul îmi spune că dacă ai porni pe jos nu ți-ar ajunge o zi întreagă. De fapt, hotarul urma limita estică a satului, adică un șit de măguri lipite una de cealaltă, asemeni unui zid format din Gîlmele Rogozei și Țiganului, Mormîntul Flori­cii, Crucea Spărturilor, Gîlma Pietrei Galbene, Colțul Spărturilor și ieșea din sat pe la Curmătura Groapelor, peste Colții Cojii, pînă în locul numit La Joaca – chiar sub Piatra Craiului –, unde nu mai era nevoie de grăniceri. Nici că se putea o fortăreață mai bine tîlcuită de natură. Încă din străve­chi­me ea despărțea triburile tra­ce de agricul­tori de cele ale păstorilor, iar în 1377 șaua aceasta e amintită ca primul punct de vamă peste munți, sub numele de Ru­ffa Abor. La sfîr­șitul veacului al XVI-lea satul trece în stăpînirea doam­nei Florica, fiica lui Mihai Viteazul, cea care la rîndu-i i-a împroprietărit pe moșnenii rucăreni. De aici și numele „Mormîntul Flori­chii”, dar locului de peste hotar.

Iosif Căciulă mă ajută apoi să-mi ima­ginez cum arătau pichetele de gră­niceri din timpul Imperiului: „I se spu­nea «Vama Cucului» mai mult așa, cu ironie. Cucul nu putea să aibă hotar, le cînta și românilor de-aici și ălora de dincolo. Pînă nu demult – prin 1965 –, pe muchiile colinelor se vedeau niște piramide frumoase din piatră, acope­rite cu beton, precum crenelurile unei cetăți. Cînd eram copil plecam des la joacă pe acolo. Astăzi nu mai există de­cît o singură piramidă din aceea, undeva spre Fundata, singura care a scă­pat nedinamitată de Ceaușescu. Orice s-ar zice, granița asta era chiar și atunci mai mult simbolică. La fiecare punct de trecere era cîte o căsuță a vame­șului, una a românilor, cealaltă a ungurilor. Pe atunci vameș nu era fiștecine. Adesea primeau, în taină, însărcinări di­plo­matice și erau ascultați cu mare respect în Sfatul Țării. Cu toate astea, bătrînii povesteau că se trecea foarte ușor, prin bună înțelegere cu păzito­rul graniței. Cînd se mai întețeau controa­lele, cele două sate tocmeau cîte un băr­bat destoinic, mare meșter în tîrguieli, care știa muntele ca-n palmă. În fața a­cestor călăuze chiar și cei mai de temut vameși plecau privirea. Cei doi se întîlneau pe graniță, pe la Crucea Spărtu­rilor, și făceau schimbul – căruțe întregi de mălai, făină, zahăr, carne, ulei de măsline – chiar sub ochii vătafului de plai. Sigur este că pe vremea aceea sa­tele de hotar erau cele mai puternice și mai bogate din țară. Erau scutite de vă­muiri sau alte impuneri, țineau «sub ascultare» o mulțime de sate din jur, pînă aproape de Cîmpulung”. Profesorul Căciulă îmi spune cu mîndrie că e urmașul unuia dintre cei trei legendari întemeietori ai satului – Iosif Că­ciulă, Teche Poponeci și Bucur Stinghe – trei dezertori din oastea austro-unga­ră care prin jurul anului 1850 au cum­părat de la moșnenii rucăreni toate aces­te pămînturi. L-au botezat Ciocanu fiindcă într-adevăr satul are forma unui ciocan cu vîrful spre comuna Dîm­bovicioara, iar astăzi, printre săteni, încă mai umblă vorba „merg în vîrful Ciocanului” sau „omul acela stă în Vîr­ful ciocanului”. Acest „vîrf” este de fapt tot o „gîlmă” din aceea conică, singura împădurită pînă sus, numită Gîlma Danciului.

O hartă vie se naște, încetul cu în­cetul, din privirile profesorului Căciu­lă. Urmînd firul istoriei îmi arată, undeva spre „Grapele”, aproape de casa lui Iosif Blaj (fostul felcer al satului) un loc care se cheamă „La Cimitir”. Se spune că acolo au murit, pe la 1916, cam tot atîția soldați cîți locuitori are satul acum. Pe lîngă tranșeele acelea trecea înainte de război, în automobilul său decapotabil cu șofer negru, un așa zis vînător neamț, pe nume Ghi­fer. Sub pretextul că pleacă la vînătoa­re, el a fotografiat nestingherit punc­tele strategice ale armatei române de la șaua Fundăturii, Curmătura Pietrei Craiului pînă la plaiul Foii. Se spune că pe baza fotografiilor sale s-au putut întocmi toate hîrtiile militare ale statului major german din acea vreme.

Munteanu-i frate bun
cu ardeleanul, dar
brînza-i pe bani

Așadar întreg satul Ciocanu a fost întemeiat de fugari din Ardeal. Pe la anul 1900 valuri de emigranți s-au ală­turat celor trei celebri dezertori, înfrico­șați de regimul aspru și discrimină­rile nedrepte. Ca să nu poată fi urmăriți, unii și-au schimbat numele, fără păre­rile de rău cum că neamul li se va pier­de dincolo de munți. De pildă, cei care dincolo se numeau Stroie și-au dat numele de Cioacă, iar astăzi cea mai numeroasă familie din Ciocanu este tocmai familia Cioacă.

E greu, e foarte greu să înțelegi ce a însemnat „granița Cucului” pentru fiecare dintre acești mocani aprigi de deasupra Carpaților. Bineînțeles că a fost „simbolică”, bineînțeles a despăr­țit români de români, dar oamenii se poar­tă și astăzi ca și cum ea încă ar mai exis­ta. Cînd vorbește de asemenea lucruri, nici măcar profesorul Căciulă nu mai poate să fie imparțial. „Adevărul este că cei care s-au refugiat din Ardeal au fost întotdeauna mai civilizați decît noi, ceilalți. Chiar maică-mea e venită din părțile Sibiului și trecea în sat drept una dintre cele mai culte femei. Aici e problema: deși trăim la doi pași, ei mereu ne-au socotit pe noi drept niște «ceilalți», niște regățeni cu care nu me­rită nici măcar să bați palma la o tîrgu­ială. Încet-încet, ne-au lăsat ai nimă­nui. Sincer, în viața mea n-am pomenit niște oameni atît de încrezuți ca brănenii. Și nu-mi dau seama de unde vine aceas­tă prost înțeleasă mîndrie a lor. Vă spun – tocmai fiindcă am lucrat ca pro­fesor și-n Șirnea și-n Dîmbovicioara: cei de aici sînt oameni mult mai blînzi, mai deschiși, mai generoși decît cei de dincolo. Și nu atît de înnebuniți du­pă bani. Dacă-i pici simpatic unui cio­cănean, poate să te găzduiască și o lună de zile fără să-ți ceară nimic în schimb. Păi cei de dincolo te jecmănesc pur și simplu, cu Dracula ăla al lor”. Totul e diferit: la numai trei kilometri oamenii vorbesc altfel, se îmbracă altfel, se bucură altfel. „Femeile noastre se încing cu fota!?”, izbucnește Iosif Căciu­lă. „O fotă țeapănă, roșie, dintr-o sin­gură bucată, țesută-n patru ițe, cu urzeală din arnici, legată cu bete groase, pe care puneau beteală și «fluturi» argin­tii. Unde vezi așa ceva în Șirnea sau Moeciu? Fotele sînt foarte largi, lăbăr­țate, lucrate pe negru, cu totul altfel decît la noi. Apoi graiul. Brănenii se prăpă­desc de rîs cînd aud vorba asta a noas­tră, argeșeană: «am găst», «am văst», «am durmit», «nu mă hierbe», «acuși», «atunșica», «e bine rău tare» sau «îmi place rău tare», «el vrie» (el vrea), «m-ai lovit la pălărie»… E caraghios cînd îi vezi cum vor să-și facă un accent ardelenesc – așa, ca la Cluj –, doar ca să se dea mari. Dar și ai noștri se țin tare: dacă-i vreo nuntă în sat n-aduc nici în ruptul capului lăutari din Bra­șov, ci numai de-ăia focoși, cu țambal și acordeon, de la Cîmpulung”.

Și abia la sfîrșit, după ce asculți cu răbdare toate aceste amănunte apa­rent nesemnificative, îți dai seama de ce oamenii de aici sînt atît de mîndri cu obîrșia lor argeșeană. În satul acesta s-au mistuit tragedii mult mai mari de­cît ne închipuim noi, cititorii de manua­le alternative. La fel cum un hotar nedrept spintecă o țară, tot așa chiar sufletele omenești au fost rupte în două, lăsate betege și nedumerite. Torturate încet, ani de-a rîndul, de o mare și lun­gă amărăciune.

Moartea născută o dată cu Unirea

Într-o singură privință ardelenii se aseamănă pe deplin cu frații lor rucăreni: atunci cînd își bocesc morții. După ce m-am despărțit de profesorul Căciulă, luînd-o înapoi pe drumul Șirnei, mi-au atras atenția niște strigăte ciudate. Se auzeau de undeva din cer, toc­mai din vîrful colinei pe care e așeza­tă biserica și măcar pentru motivul că erau primele voci pe care le auzisem pînă atunci, am urcat într-acolo. Nu era ceva prea neobișnuit: sus în cimitir, lîngă o cruce de marmoră albă, o femeie (Floarea Manea, în vîrstă de aproape 65 de ani) își plîngea mama. În spatele crucii, ținînd în mînă un smoc de flori veștejite, o fetiță bălaie aștepta în tăcere, cu capul plecat. Erau doar ele două, singure, în tot cimiti­rul. O jale greu de descris în cuvinte zgu­duia trupul femeii îngenuncheate la mormînt, lacrimi lungi abia mai puteau aluneca pe chipul ei brăzdat de nenorociri. Și bătrîna cînta, cînta mai departe…

„Am tot zis c-am să mă duc

La mămica la mormînt,

Să-i dau clapa la o parte 

și giulgiul pe jumătate,

Să văd ochii amîndoi

și mînuțele ei moi,

Care ne-au crescut pe noi…”

Prima care m-a observat a fost co­pila. A roșit puțin, apoi a tras-o discret de mînecă pe femeia cu ochii plînși, spu­nîndu-i complice, cu voce înceată: „Hai, bunico, nu te mai cînta, că ne rîde lu­mea”. Femeia m-a privit pentru cîteva clipe, apoi s-a zmucit din palmele feti­ței, lipindu-și din nou obrazul de mar­mora rece: „De ce să nu mă cînt dacă-n pămîntul ăsta e mămica mea? Mă doare sufletul, doar era mama mea, mămica mea curată. Doamne, cît mi-e de dor de ea…” Cuvintele mele de alinare se pierd fără noimă prin văile pustii. Văd că pe mama Floarei Manea o chema Ele­na Cioacă și că a murit în mai 2001, adică în urmă cu exact șase săptă­mîni. Dar cînd am citit anul nașterii, nu mi-am putut înăbuși un strigăt de mirare. Nici că se putea ca soarta să-mi pună în cale o atît de elocventă, de stranie coincidență: mama femeii s-a născut în luna decembrie, anul… 1918. Moarta aceea s-a născut o dată cu Uni­rea.

de Bogdan Lupescu