Doamne, iată pe copilul Cleopa!

Monahul Galaction Ilie, fratele arhimandritului Cleopa, a întrebat odată un pustnic sfînt, într-o pădure: „Spune-mi, părinte, cînd va fi sfîrșitul lumii?” „Știi cînd, părinte Galaction? Cînd nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!” Îmi dau seama că asta căutăm cu toții acolo, la Mănăstirea Sihăstria, în sîmbăta aceea sfîntă, de Sf. Sava: nu vreo minune, ci comuniunea, liniștea, aproapele. Am văzut acolo mii de oameni – preoți, călugări, mireni – rugîndu-se laolaltă, în pace, pentru odihna veșnică a iubitului lor Părinte Ilie Cleopa. Au fost patru mari arhierei, membri ai Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, oficiind această sfîntă slujbă de înmormîntare. „Părintele Cleopa era pentru noi ca un contemporan și prieten al sfinților din toate veacurile. De aceea l-au ales pe el ca duhovnic ierarhi și monarhi, demnitari de stat și oameni de rînd, profesori universitari și țărani simpli. El iubea și-i sfătuia pe toți părintește. El iubea toată făptura: oameni și munți, păsări și flori, cîmpuri și stele; vedea totul ca pe o liturghie cosmică. Avea darul de a spune lucrurilor adînci într-un limbaj simplu și pe înțelesul tuturor. El a fost mereu misionar, tocmai pentru că a știut în orice împrejurare să urască păcatul, dar să iubească pe păcătoși.” (IPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)

Chilia de sus a bătrînului călugăr, cu pereții împovărați de icoane, e acum zăvorîtă. Acoperișul lung, din fața cer­dacului, nu va mai adăposti de acum mulțimile de pelerini, mult rîvnitori ai confesiunii, sfatului sau chiar a cîte unei povestioare vesele, cu draci. „Mîn­ca-v-ar Raiul, de ce-ați venit voi la un putrigai de bătrîn?” aici l-a îmbrățișat pentru ultima oară, în toamna anului trecut, pe IPS Bartolomeu Anania, Ar­hiepiscopul Clujului și al Feleacului. „De acum ne vedem la poarta Raiului!” Astăzi, pe 5 decembrie, auzim vo­cea arhiepiscopului: „Părintele Cleo­pa a fost cel mai mare duhovnic al seco­lului nostru! A fost un VITEAZ al du­hovniciei românești! De-a lungul dece­niilor întunecate, dictatorul ținea în palmă un mic aparat de represiune, Părintele Cleopa ținea în palmă popo­rul român întreg! Era înțeleptul cu min­te de bătrîn și suflet de copil. În seara aceasta, de 5 decembrie Moș Nicolae îi va face un dar copilului Cleopa. Îl va aștepta la poarta Împărăției Cerurilor și va înfățișa Lui Dumnezeu. Îi va spu­ne: «Doamne, iată pe copilul Cleopa!»”.

Despre cum se răstoarnă părintele Chesarie de la Dobrovăț cu automobilul într-o rîpă

Ceață. „Va fi prilej de încîntare, nu vă întristați”, aud de peste tot, din bo-va­gon. Vin Timișeștii. Un deal pufos, ne­călcat încă, și un țăran iese din pîcla gri, ținînd vîrtos zăbala unui cal din care iese fum. Calul e acoperit cu o mi­țoasă. Doi cetățeni cad din mersul do­mol al trenului personal. Sfidează bărbăteș­te inerția și rămîn nemișcați în omăt, fără să-și plece genunchii sufletului. Musafirii îmbrățișează tare, fără lacrimi, pe țăran, se urcă în sanie și dispar tustrei. Fără cuvinte. Și sufletele noastre, de mireni călători, legănate prin alb. Mer­gem cu toții la Părintele Cleopa. Nu rîvnim să ajungem la cunoștința adevărurilor de credință, căci temute în­rîuriri din afară ne momesc și ne ne­trebnicesc. Așteptăm totuși, fiecare, pri­vind într-o parte, să se schimbe ceva în viața noastră împuțită. Trecem în viteză prin Humuleștii lui Creangă. „Ce-o fi BN?”, îl întreabă un călugăr pe șoferul tăcut al autoturismului nostru galben. Răspunde tot el: Banat, poate. E lume multă acolo? Mul­tă. Blocadă rutieră, în plină sihăstrie, cum vezi pe marile autostrăzi din filme­le proaste. Sute de mașini, la 120 de ki­lometri, de Tîrgu Neamț. Dați-vă jos! A­colo, cu peste trei veacuri înainte, pe la 1655, cei șapte ieroschimonahi bătrîni, cu metanie din Mănăstirea Neamț, ne­voiași ai cuviosului Atanasie Sihastrul, au pus icoana Maicii Domnului într-un brad și, îngenunchind în fața ei, i-au cerut binecuvîntare pentru începe­rea lucrului la noul schit din lemn. Astăzi, îl vedem pe părintele Chesarie din Do­brovăț cum se rostogolește cu automo­bilul într-o rîpă, auzind de la un alt pă­rinte din zona Brăilei că, în schitul din munții Sihlei, frații și-au cumpărat recent un Opel Vectra „periculos și bestial”. Un pelerinaj prea scurt printre mașini, mireni ferind în mîini ceara aprinsă a lumînărilor și călugări desple­tiți, glumeți, mai săraci, de la Secu. Ul­timele zvonuri înainte de trecerea prin poarta mare, de piatră, a mănăstirii. „Poarta Raiului este dumnezeirea și cei care în supunere se bucură intră în cetatea lui Dumnezeu.”

Că mie a viețui este Hristos și a muri cîștig

Sute, mii de oameni stau încre­me­niți jos, în curtea mică a mănăstirii, fră­mîn­tînd căciulile în mîini, ori sus, ieșiți din chilii, ca pentru o poză de grup sau o minune nesperată. Din firidele clopot­niței albe ies trupuri mari de monahi, înveșmîntate în negru. Zeci de preoți înconjoară sicriul sfînt, zăresc de departe mitrele arhiereilor peste mulți­mea încovoiată de ger. Chipurile nu le sînt întunecate. „Că mie a viețui este Hristos și a muri cîștig”. Spusele marelui Apostol Pavel nu lasă loc de lacrimi în sufletele celor ce nevoiesc în sihăstrie. Și mirenii înțeleg asta, căci însuși Pă­rin­tele Cleopa mărturisise lumii, cu blîn­dețe, în primăvara anului acestuia, la Duminica Lăsatei Secului: „Dragii mei, eu, păcătosul și nevrednicul, sînt bătrîn – 86 de ani, șase operații, mîna dreap­tă mi-e ruptă, a stat în ghips 32 de zile – mîine-poimîine îmi veți cînta Veșnica Pomenire… Dar vă rog, dragul mamei, pe toți, să nu mă uitați în sfintele voas­tre rugăciuni! Și așa cum vă văd aici, să vă văd în Rai, bucuria cea veșnică, fără margini!” Oamenii plîngeau mai mult pentru ei, pentru sufletele lor pă­cătoase, ca după un bun prieten, confe­sor, chiar mai mult, după un părinte bun. Căci, după spusele Apostolului, putem avea mulți învățători, dar nu mai mulți părinți. Bătrîne mici zăceau de ore întregi pe jos, în poleiul ascuțit. Nu doreau parcă numai să se roage, în pace, pentru odihna arhimandritului, ci să plîngă, să plîngă mult, ca după o ultimă speranță pierdută: EU, ACUM, LA CINE MAI MERG?

Sînteți urmașii unui mare Avă!

Deodată, plebea se zgribulește toată, adunîndu-se în liniște, tot mai mult, spre mormînt. Cuvîntul Prea Fericitului Pă­rinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Orto­doxe Române, e transmis amplificat tu­turor: „Prea cuvioase părinte Victorin, iubiți părinți și frați ai Sfintei Mănăs­tiri Sihăstria, nu vă întristați, rogu-vă, pen­tru că, mulțumită lui Dumnezeu, în ca­litate de fii duhovnicești ai Părintelui Cleopa, sînteți și moștenitori ai bogă­ției lui, agonisite de el în acest loc sfînt, și anume: iubirea, rugăciunea, viața în co­muniune sfîntă în gîndire, în ascul­tare, răbdare, statornicie și în unitatea sfîntă a Sfintei Treimi. Așa vă veți bucura în Domnul că sînteți ucenicii unui mare Avă!” Zeci de reportofoane ținute în mîinile neștiutoare ale fraților mănăs­tirilor din Munții Neamțului se îndreap­tă spre cer întru odihna iubitului lor monah, pastor de oi. Și „Bine ești cuvîntat, Doamne, învață-ne pre noi în­dreptările Tale!” Vremea se luminea­ză ca printr-o minune tainică, nămeți i­menși încep să cadă de pe streșinile bi­sericii vechi, gonind călugării, arun­cîn­du-i în lături. Simțim cum arde soare­le, arde tare. O maică tînără țipă strident și se ascunde de atingerea bărbaților care aleargă. Nu mă atingeți! Aleluia! Aleluia! Privesc, pe toată durata slujbei de înmormîntare, un călugăr foarte tî­năr, cu fața senină, care se sprijină în bîrnele pline de așchii ale paraclisului. De trei ceasuri nu se clintise din pozi­ția aceea confortabilă și parcă nici nu asculta. Cu urechile.

Măcar o secundă să îl văd, fățarnicilor!

Dar e vecernie, părinte! „Mie să-mi citiți acum rugăciunile dimineții, căci, după miezul nopții, mă duc la frații mei!” le-a glăsuit părintele, pentru ultima oară, călugărilor mănăstirii, marți, 2 decembrie 1998. Dintr-odată, ciobani astrali, înveliți cu mițoase pe spete, su­flă de sus, de pe deal, în buciume uria­șe și, imediat, trăsnetul clopotelor cu­tre­mură suflarea. O frică sfîntă ne învăl­mășește. Fugim cu toții spre ci­mi­tirul monahal, spre mare troiță, mirosind a frag proaspăt, de pe culme. Deasupra lutului cleios, scos în grabă din groa­pa simplă, un grup de studenți teologi din ASCOR așteaptă de mult. „Nu a­runca bani în mormînt, bă, iconoclastule!” SOSESC, anunță preotul came­raman. A urmat cea mai crîncenă lup­tă închipuită vreodată. Femei cărunte despletite, cu broboadele căzute și mîi­nile întinse, urlau: „Măcar o secundă, o secundă, să-l văd, egoiștilor, fățarni­cilor! Dacă voi l-ați văzut, de ce nu lă­sați pe toată lumea?” Într-adevăr, par­că l-am zărit și eu, păcătosul, o clipă, printre epitrahilele aurii, parcă îi văzu­sem barba albă acolo, în negrul locului de veci. Sau poate nu. Arhierii slujeau acum în grabă, rugîndu-se aprins, din ce în ce mai repede, încovoiați dea­supra sicriului, de parcă ar fi dorit să îi citească numai lui, sufletului totuși păcătos al sfîntului Cleopa. Nu mai era timp. Și, ridicîndu-se toți laolaltă spre seninul cerului, un dumnezeiesc cînt, pe care nu l-am auzit decît în noap­tea Învierii. Mă întorc. Pe toate dea­lurile din jur, imaculate cu jumătate de ceas în urmă, mii de oameni cîntă „Hristos a înviat din morți, cu moar­tea pre moarte călcînd!”

Și iarăși pace. Bătaie prietenească, obișnuită, pentru mîncare, la cozile din trapeza mănăstirii, și masă mare, tainică și îmbelșugată, pentru fețele preotești, unde nici reporterii farisei de la Pro-TV nu intră.

Doamnă, vreți să auziți mai depar­te? Îi întorc caseta sărmanei femei, că­reia nu-i trebuise niciodată reportofon la munca cîmpului. O primise la Secu, de la un călugăr, pentru credința ei. Din nou slujba sfîntă, în trenul de seară, și, pînă la fund, un vagon întreg își face largă sfînta cruce pînă jos. În genunchi, două femei acoperite cîntă printre la­crimi, cu înregistrarea. Iar eu, la geam, mușc pînă la sînge degetul arătător. Nu voi fi mai bun, dar poate voi fi alt­fel.

Text scris de Bogdan LUPESCU