Duhul Sfînt e internat la Grajduri. Fapta: patricid

Acum doi ani, o crimă între altele a zguduit viața pacienților din spitalul penitenciar Grajduri-Pădureni. O tînără asistentă medicală a fost ucisă cu sînge rece de un deținut oligofren. Frumoasa fată făcuse o greșeală: se atașase prea mult de oamenii aceia neajutorați. După declarațiile bolnavilor, putem constata că și ei o iubeau. Dacă ucigașul n-ar fi fost mutat pe viață într-un penitenciar, l-ar fi linșat toți, după îndelungi torturi. Însă, pînă la data acelei crime, pacienții erau nesupravegheați și evadau frecvent, de atunci au apărut gardurile, alarmele și infirmerii antrenați. Gratiile a două temnițe se intersectează în creierele lor. Unii le spun CRIMINALI, și într-adevăr regăsim aici toți ucigașii în serie de care am auzit în ziare, violatorii, agresorii ale căror fapte le-am întors pe toate fețele fără a pricepe nimic. Alții le zic NEBUNI, persoane fără discernămînt, și vorbesc despre ei cel mai mult ca niște plante. Medicii refuză primele două variante, le spun PACIENȚI și atît. Petrecînd o săptămînă printre ei, ne-am dat seama că putem încerca să le spunem mult, mult mai simplu: putem încerca să le spunem OAMENI.

Unde nu se poate conversa, e bine să mergi

Un vagon comun, matinal și aglo­me­rat, fără muchii desfăcătoare de be­ri. În stația Grajduri mai coboară doar trei bărbați nerași, care purced cu sete mare înspre birtul „Pati-bar: Panela”. În dreapta, sus pe deal, un pîlc de caste­le grozave sticlesc în soarele dimineții. „Tu-le rasa-n paișpe de țigani, numa’ ei au bani aici, pe la noi!”, suduie un mus­tăcios „mai intelectual”, echilibrat de două căldări. Pereții cu chirpici ai ca­se­lor sînt văruiți într-un alb strident, care-ți face sete, iar găurile astupate cu bu­căți mari de placaj albastru. Sără­cie.

La început trebuie să mergi pe ca­lea ferată. De-o parte, cîțiva meri într-un crîng rar, de cealaltă, un turn de apă, la capăt soarele, bilă roșie prevestitoa­re de rău. La barieră faci stînga, pe un drum forestier. Considerăm că e frumos, e liniște, verdeață de foioase. Deo­dată, o poartă veche, de plasă, se cas­că în lături și ne înfioară. „SPITAL”. Știm că e interzis, dar mergem mai depar­te. Pe stînga, printre copaci, ghicești pri­ma clădire. O casă curios de obișnuită: fă­ră etaj, acoperiș povîrnit, o singură ușă, horn. La ferestre zărim gratii. Pe zi­dul dinspre stradă, o plăcuță pătrată, cu la­tura de 20 de centrimetri: „PAV. 1, ART. 113 C.P.” și alte cîteva cifre, cu sigu­ran­ță numărul de inventar al clădirii. Ca­sa e înconjurată cu gard înalt, care spre ușă produce un ieșind, ca o curte in­te­rioară. E un gărduț scund, pe care stau întinse sute de haine vechi, peticite, cî­teva cauciucuri pline de flori veștede, bănci și cam o duzină de bărbați care nu conversează. Mai sus, cel de-al doilea pavilion ne confirmă bănuielile: un urlet, mai degrabă un răget înfiorător produs de o femeie, iar cei doi bărbați în halat albastru sting țigările și se re­ped în incintă.

Singura temniță pentru alienați din Moldova

„Grajduri” este o secție a Spitalului Socola Iași și îi adăpostește pe cei care au săvîrșit fapte penale fără avea dis­cer­nămînt. Cele trei articole care-i trimit aici sînt 113 și 114 din Codul Penal, precum și Decretul 313 valabil tocmai din anii ’70. Primul articol presupune tratament obligatoriu, „cu internare sau acasă”, al doilea impune tratament cu internare obligatorie, iar ultimul se re­feră la bolnavii care dau primele sem­ne că ceva nu e în regulă și sînt aduși aici înainte de a comite vreo in­frac­țiu­ne.

În România nu mai există decît pa­tru spitale-penitenciar: la Poiana Ma­re, Dr. Petru Groza, Săpoca și Timișoara. Secția de la „Grajduri”, care s-a mutat aici de la Răducăneni, în 1993, asi­gu­ră asistență pentru 6 județe ale Moldo­vei. În perioada de „glorie”, Grajduri adă­postea 160 de bolnavi. Acum prin cele 6 pavilioane rătăcesc „doar” 126, majo­ritatea bărbați, îngrijiți de 70 de cadre medicale. Toți sînt examinați de o co­mi­sie care vine o dată la trei luni, pre­lun­­gind sentința, omorînd speranța ple­că­rii și înmulțind gîndurile de evadare. Bolnavii sînt așezați, în general, cîte 4 sau 6 într-o cameră, după preferințe, dar se au în vedere și „avantajele terapeutice pe care le aduce, de exemplu, ames­tecarea unui schizofren cu un maniac sau epileptic”, după cum ne-a spus doc­torul Mihalache, responsabilul pavili­oa­nelor „vedetă” III și V. Toți vor să ajun­gă în pavilionul I, care este pașa­por­tul spre eliberare, cel cu numărul II fiind rezervat sexului frumos.

Înghițitorul de linguri

„Atenție, veți veni cu mine la vi­zi­tă în pavilionul III. Sînt pacienții cei mai periculoși, aduși de curînd, nici nu-i cu­noaștem încă prea bine…”, ne instru­ieș­te din mers doctorul.

Curtea interioară e bine îngrijită, aceleași caucucuri înflorite, aleile sînt măturate migălos, vedem și primii bol­navi – doi imbecili, cărînd lăzi grele cu mîncare. Se poticnesc întruna, au frun­țile teșite, urechile malformate, și se ui­tă insistent spre niciunde. Alții patru pornesc la muncă, cu o căruță. Ergo­terapie, vindecarea prin muncă. Doctorul Mihalache folosește un fel de interfon, sau sistem de alarmă, și din pa­vilionul III apare grăbit asistemul Da­niel. De obicei, vizita începe din gru­pu­rile sanitare, constată că a fost spart un geam, „Nasol!”, fiindcă cioburile sînt principalele arme. Intrînd în sala de me­se, un infirmier roșcat se amuză, fiind­că din greșeală a omorît cu ușa un șoa­rece. Pacienții sînt hrăniți printr-un geam pătrat, nu există cuțite, nici fur­culițe, doar linguri. Se întîmplă că un bo­toșănean înghițea circa 5 linguri săp­tămînal, le arunca printre gratii, în iar­bă, și le înfuleca afară. Într-o zi bolna­vul n-a mai vrut să facă endoscopie. Tînjea după un spital mare, la oraș.

Printre gratiile ușilor vedem cefe­le bolnavilor, care se plimbă agitați prin odăi. „Sînteți pregătiți? Vom intra în prima cameră, cu adevărat cazurile cele mai grave”. Unui infirmier i se în­cordează fălcile și închide ochii, de parcă și-ar ordona gîndurile. Și ușa ca­merei se închide, încet, în urma noas­tră.

După viol, nu mai răspunde la nici un stimul

Cititorule, cîteva precizări: vom avea de-a face cu o comunitate de oameni, bizară desigur, dar călăuzită de cîteva reguli clare, în privința lor, toți ne­bunii se comportă cam la fel. Mai în­tîi – ne spune asistenta Mirela – „trebuie să ai mereu un ochi la ceafă”, fiind­că pacienții sînt imprevizibili. Doi: nu te atașa prea mult de ei, nu da țigări, fiindcă „mai rău le faci, pot chiar să plîn­gă după tine, le e dor”. Și, în sfîrșit, nu insista asupra faptelor comise, evită „de ce?”-ul, sînt clipele acelea cu care ei trăiesc tot timpul, „se poate spune că s-au născut o dată cu acea crimă”. Con­cluzia aparține asistentei Silvia: „Cînd plec de aici, văd lumea cu alți ochi, îmi dau seama că totul poate fi altfel”.

O odaie îngustă, patru paturi. Pe primul din dreapta stă Ioan, oligofren din Vaslui, în poziția șezut. Stă așa de cî­teva luni, cu degetele ca niște ramu­ri noduroase încleștînd genunchii, par­că ar aștepta nerăbdător pe cineva, de mult timp. Își bălăngăne trupul într-un ritm alert, ține buzele strînse, colțurile gu­rii arcuite puternic în jos, ne dă sen­za­ția unei teribile violențe, vii încă. Doc­torul vorbește despre el fără jenă, de parc-ar fi vorba de o bucată de lut. „E complet autist, îl hrănim forțat cu lin­gu­rița. Nu răspunde la nici un stimul, are și ulcer varicos… Pune mîna pe el, hai, nu te speria, încearcă să-i desfaci degetele!” Mușchii antebrațului sînt tari ca piatra, bolnavul își ridică pri­vi­rea și mă privește fix în ochi. Prima mișcare inedită de cîteva zile. Mă retrag speriat către ușă. „Da, e periculos, e și gerontofil, a ajuns aici pentru perversiuni sexuale cu bunică-sa”. Peste o săp­tămînă l-am regăsit exact în aceeași po­ziție.

În timp ce vorbește, ceilalți bolna­vi nici nu se întorc spre el. Au fețele alun­gite, chilugi, ochii înfundați în orbite. „Nea’ Ghindău, mata ce-ai fă­cut? Un mic scandal c-un cetățean, nu? L-ai înjunghiat?” Omul se pornește deo­da­tă, de parcă și-ar fi reluat argu­men­ta­ția întreruptă adineaori: „Vă spun, nu l-am înjunghiat, l-am înțepat doar, dacă-l în­junghiam…” Se întărîtă singur, cu fie­care cuvînt spus. „Doar l-am înțe­pat, țineți minte, l-am înțepat, auziți!” Înce­pe să țipe. Ieșim, iar infirmierii intră cal­mi în cameră, unul cîte unul.

Povestea domnului „Cinșdoi” și a pedantului „Bine/Rău”

Te-ai gîndi că poți cunoaște oamenii după fapta comisă, după cîteva automatisme sau ticuri. Dar nu. Profilul, gura întredeschisă, privirea aceea curioasă, cu coada ochiului, degetele, forma capului, omoplații, toate vor­besc.

Antonel (Galați), oligofren. Fapta: crimă, mama. Nu mai aude voci. Al­bu N. Fapta: i-a tăiat capul și mîinile fra­te­lui său, le-a bătut în cuie pe gard, scri­indu-i și un epitaf în versuri. Cel mai bun la șah din spital. Plutonier major din Bacău: a condus fără permis și a avut un accident. E handicapat fizic, stă răsucit, cu fața întoarsă spre ușă, ochii mari, curios. Necunoscut (Vaslui): ten­tativă de omor, eliberat, acasă, a omo­rît copilul pe care soția sa îl făcuse cu un alt bărbat. Lăstun P. (epileptic) Cri­mă. Motivul: „N-a ținut la glumă”.

În altă cameră, un pacient are doar o dambla: în fiecare zi face exact 52 de ture în jurul pavilionului. I se spune simplu: „Cinșdoi”. Alături, I. Aruștei, un schizofren pedant, care parcă îți soarbe cuvintele. „E o chestie inte­re­san­­tă, uitați-vă cum repetă: Cum te simți, bine? Aruștei încuviințează ascultă­tor: „Bine, bine…” „Îi rău, nu?” Bolna­vul se strîmbă: „Rău, foarte rău..”
Cei mai mulți au diaree. Ionică are hernie. „Dă jos pantalonii!” O umflă­tu­ră uriașă, testicolele bătrînului sînt co­borîte pînă aproape de genunchi. „Na, și mata vrei la muncă, stai întins și bagă hernia înapoi. Trebuie să-l trimi­tem cu salvarea la spital…Da’ n-avem salvare. Bagă, bă, hernia înapoi!”

Ieșim la aer. „Cinșdoi” se apucase deja de treabă.

„La figurat nu sînt închis…”

Pe aici, zilele sînt la fel, și, după spu­sele asistentei Mirela, asta le dereg­lea­ză și mai tare mințile. „Data tre­cu­tă mă simțeam mai bine”, dar acea dată ultima poate însemna șase luni sau chiar mai mult. Și nu e de mirare că pe parcursul unei săptămîni întregi n-am observat mari schimbări în com­por­ta­men­tul lor. Oamenii își uită zilele aici, în inima pădurii, nu mai pot sau nu mai vor să știe de trecerea anilor. Toți însă vor un singur lucru: să plece acasă.

Un țigănaș – minor, credem noi – nu-și mai amintește de cînd stă aici. „Cînd te-ai născut?” Se întoarce greu, are picioarele firave înfipte în cizme mari, de gumă, tăiate la jumătate. „Pe 8 decembrie”. Anul? „8 decembrie”. Anul? „Nu știu”.

Camera model. Imediat ce se des­chide ușa, Stelică din Solca se verti­ca­li­zează, așteptînd întrebarea. Întreba­rea nu întîrzie: „Stelică, dă raportul ca­merei!” Stelică arată astfel: are ochii ume­zi, buzele groase, dinții lați, cum­pă­tat, numai că uneori rîde fără nici un rost. Este epileptic. „În camera noas­tră avem un efectiv de 5 bolnavi. Ghi­ță spune că vrea la muncă, da’ nu-l lă­sa­ți, îi slab. În ultimele trei luni nu s-au petrecut evenimente importante”. Pau­ză. „Ceva noutăți?” „Toate-s vechi și noi sînt toate. Toate se întîmplă în func­ție de necesitățile materiale și spirituale. Iată, ascultăm radio. Eu mă dau mult pe lectură. N-am cu cine face o conversație. Iată, Vasile, e indiferent, are gol afectiv, stă și se uită.”

Pe același rînd de paturi mai stau: Mihai, nenăscut. Fapta: crimă. Moti­vul: „televizorul e una dintre cauze”. Nu a fost alcoolic, Mihai (Brodina): „Am luat o drujbă”. Nu precizează scopul. Ionuț, epileptic, indiferent. De­senează gloanțe, hărți, rățoiul Donald, copie din reviste. Gică (epileptic), a avut un episod depresiv fiindcă l-a pă­răsit soția.

Stelică poate fi și trist: „Am patru prieteni, doi sînt din pavilionul V, ne întîlnim la rummy în bibliotecă. Eu cînd observ indiferența celorlalți devin și eu indiferent, mă retrag în mine… La fi­gurat nu sînt închis, doar la propriu”.

„O asistentă medicală trebuie protejată, eventual iubită, nicidecum omorîtă”

Din categoria intelectualilor mai fac parte: Berbecaru B. (clasa XI-a, și-a ucis mama, vrea să termine liceul și, dacă învață bine, să dea la facultate), preotul Dorișteanu și un ins cu 13 diop­trii la fiecare ochi. Cei mai mulți pa­cienți se izolează sub pături. Sînt în­ve­liți pînă peste cap, stau așa zile întregi. În bibliotecă e liniște.

Bibliotecarul Neculai e îmbrăcat cu un halat cam larg, albastru, strîns le­gat, ceva mai sus de șolduri, cu un cor­don matlasat. Are nările mari și cînd ți se adresează se uită pe pereți, de par­că ar recita o poezie neînvățată prea bine. Vorbele îi sînt sincopate, oficiale, fără bîlbe, accentuînd în mod deosebit pe pri­mele silabe. „Ne bucurăm, de oas­peți. În biblioteca noastră, avem volu­me de toate genurile, aproximativ o mie: geografie, cărți istorice, cărți de aventuri, polițiste. Dintre autori, enume­răm: Rebreanu, Creangă, Barbu Delavran­cea. Cît timpul ne permite se joacă badming­ton, avem palete de tenis de masă, fi­leu, dar nu și masă. Eu iubesc florile”.

E cuminte ca un elev de gimnaziu și îmi imaginez alți doi prieteni crimi­nali, jucînd duios badmington cu flu­turași. În incinta bibliotecii se află un surdomut imbecil la un calculator ne­performant. Întotdeauna joacă la „cărămizi”, cu o dexteritate uimitoa­re. Alături, un prieten doar se uită.

Bibliotecarul subliniază într-o car­te de Mihai Beniuc. Pe pereți sînt înși­ra­te decupaje dintr-un album, pe care „am avut dificultăți în a le găsi”. La fe­reas­tră e un fel de altar, acoperit cu pînză ro­șie, lucioasă. Pe el se află o fotografie, sub care deținuții au scris cîteva rînduri. Înțelegem despre cine e vorba. „E o asistentă medicală răposată, țineam foarte mult la ea, vedeți zgaiba asta la ochi, mi-am spart arcada și ea perso­nal m-a îngrijit…” Tace. Apoi, ne spune, fă­ră patimă, rece, pe un ton la fel de oficial, cîteva vorbe în care ni se pare că e adunată toată ura, toată iubirea, toa­tă înțelepciunea micii lumi din pus­tie­tățile pădurii: „O asistentă medica­lă trebuie protejată, eventual iubită, nicidecum omorîtă.” Sub fotografie e car­tea preferată, cea citită, a tuturor. Tit­lul ei este: „Nu te lăsa”.

„N-am mai mîncat de 12 ani”

„Moș Beșică de la Chiatra” e singurul din spital care nu mai vrea să ple­ce acasă, fiindcă nu mai are pe nime­ni. Nici doctorii n-au de ce să-l mai țină, e la 113, și are un regim mai liber decît ceilalți, dar mai bea. Va fi înmormîntat aici, la Grajduri.

Mascota pavilionului V e un moș­neag din Piatra Neamț, pe care docto­rul exemplifică firesc: „Iată un imbecil”. Poartă o bască tip legiunea străină, cu un canaf roșu în față, e absolut lipsit de orice rațiune. Apatic, explică: „L-am bă­tut pe tata cu parul peste cap și l-am înmormîntat, deh, sînt un debil min­tal, n-am mai mîncat de 12 ani”. Cio­banu P, veteran de Grajduri, 9 ani de detenție în spitalul-penitenciar. Fap­ta: găleată în cap aplicată unei băbuțe, eliberat temporar. La cîrciuma din sat, a rămas fără bani și i-a cerut mamei sa­le. Mama l-a refuzat și pentru aceas­ta a ucis-o. Cînd vin oaspeți se ridică în picioare, la marginea patului, milită­reș­te, în poziție regulamentară. E amu­zant că genunchii nu îi sînt îndoiți, turul pantalonilor căzut, dar bătrînul e țan­țos. L-au filmat cei de la ProTV, a spus, ca toți ceilalți, că totul e bine, numai că e o singură problemă, foarte gravă: „Nu ne dau ardei iuți”. A doua zi a primit jumătate de pungă.

„Caut bărbat ideal, ofer toată persoana mea”

Pavilionul II e rezervat femeilor. Diagnostic: „Sînt mai isterice, din cau­za lipsei activității sexuale”. Înainte de uciderea asistentei, femeile și bărbații se întîlneau la muncă, se iubeau uneori, ba unii se mai și căsătoreau, fiind lăsați să trăiască împreună. Acum mai sunt „doar cîteva sarcini nedorite, ca­re se întîmplă tot la ergoterapie”.

Isac M. Iese speriată de sub cu­ver­tură: „Sînteți de la ziar? Mă puteți aju­ta?” Părul i-e ridicat în cap, aproape la verticală, ochii larg deschiși. „Caut neapărat să mă căsătoresc! Caut persoana ideală. Intelectual modest, cu mașină și bani”. Ce puteți oferi? „Persoana mea”. O disperare bolnăvi­cioa­să o ațîță: „Spuneți, mă puteți ajuta?” Răs­pundem că da. Greșeală, ne va ur­mări mereu, prin tot pavilionul, cerînd amănunte picante. Cocuța și-a aruncat copilul de opt ani de la etajul nouă pe motive religioase, și nu dă interviuri. Locuiește singură în cameră și este extrem de violentă.
Atît de aproape, în pavilionul V, stă un violator sifilitic în scris, maniac de­lirant din Vaslui. Trup masiv, îm­bră­cat în „bermude”, cămașă în carouri, tuns periuță, păr gri. Sub mustața neagră, groasă se văd dinți mici, deși, apropiați de gingie, salivează mult și rînjește. A doua zi l-am regăsit pri­vind tîmp gimnaste apetisante, la micul lui televizor. Sport.

„Animalele au început să miște în tablouri”

Călugărul Dorișeanu vine de la Mă­năstirea Bistrița, Neamț. Se duce cu în­soțitor la biserica din sat, nu pierde nici un hram împărătesc. Fapta: „la o cîr­ciumă, i-am tras un cap în gură, fiindcă a luat în deșert numele Domnu­lui, și i-am scos doi dinți. Citesc Biblia, Ceaslovul, uitați-vă, pe toate le am aici”.

Cezar, creștin-penticostal, îmbră­cat în trening roșu cu manșete strîm­te, din supraelastic. „Mi-am omorît copi­lul fiindcă sînt adeptul unei religii. Am venit acasă fără să beau și mi-am vă­zut copilul drept diavol. Auzeam voci care-mi spuneau să scot totul din ca­să, am început să scot boii, vacile din grajduri. Animalele au început să se miș­te în tablouri, copilul nu-l vedeam cu coarne, era la fel, dar vocile-mi spu­neau să-l ucid. Ucide-l! Ucide-l!”
După cîteva zile, călugărul Doriș­tea­nu nu mai citește Ceaslovul, ci o hartă feroviară. E mare ca un taur, ca­pul lat, părul negru, cu o cărare amu­zan­tă, pe o parte. Are ochelari legați cu ață și un jerseu de lînă, împletit gro­solan. „Dacă, Doamne ferește, mă prin­de Crăciunul aici, mă mai duc o dată jos la biserică, cu însoțitor. Nimic nu-i mai frumos decît Crăciunul.”

„Duceți-vă, de acum sînt obosit”

Doctorul deschide larg ușile unui dulap și ne arată un teanc gros de do­sare: „Iată la cîți le-am dat drumul aca­să din 1987”. Vreo 200. În voce i se sim­te mîndria și optimismul că pentru ei se poate face ceva. Pentru noi, teama de a ieși în libertate parcă a crescut pu­țin. Asistenta pavilionului I, Mire­la, trage adînc dintr-o țigară Winchester, și îndreptînd-o spre noi, spune încet: „Eu sînt în mijlocul lor de la 18 ani. Și to­tuși, cei mai periculoși sînt dincolo, în li­bertate. Într-o zi, cîte unul, vor ajun­ge aici”.

Marcel Gîză însă, n-are nevoie de ni­mic, e vindecat, mîntuit pe de-a-ntre­gul. Acum 5 ani, era într-o salvare ca­re trebuia să-l ducă la un spital obișnuit, iar infirmierii l-au întrebat cu cine ți­ne „Eu am spus că cu Steaua. «Noi cu Dinamo» și de aceea am ajuns aici”. Marcel nu clipește niciodată, are ochii căscați, fruntea bombată – „Vedeți astea două umflături de frunte! Sînt de la atîta învățătură” – peste care poar­tă un fes roșu, gros, de bumbac. Tru­pul îi este foarte firav, emană însă o gin­gă­șie combinată cu aroganță față de cei­lalți bolnavi, care nu ar putea nicicum să-l înțeleagă vreodată. Este DJ inter­na­țional, poate da oricînd discotecă. „dar și poet fiindcă sînt la curent cu mu­zica de pe toate meridianele globului”. Are 60 de facultăți. Vorbele sale cad ca niște tunete, apocaliptic, preves­tind un necaz mare. „Eu sînt aici pie­sa de bază, care trebuie omorîtă, spu­ne­ți lumii că doctorii ăștia sînt niște criminali, de 5 ani vor să mă omoare, dar nu pot, fiindcă eu sînt Duhul Sfînt. Mi-au luat și banii, 600.000, ne dau doar oase, acu’ mi-au tăiat și curentul electric! În loc de 45 de picături pe zi de Haloperidon, îmi toarnă cu sticla. Doctorul ăsta Mihalache – da, ăsta, pe care-l vedeți! – e un om rău, e gelos, vrea o fată de pe aici, o asistentă pe ca­re o iubesc eu”. Se înfierbîntă întruna, apropiindu-se de noi: „Sînt prințul aces­tei lumi, spuneți lumii că Duhul Sfînt se află în spitalul de la Grajdu­ri!”. Doc­torul simte pericol și țipă: „Stai jos!” Duhul Sfînt rîde sadic: „Ai vrea să-mi tragi un cap în gură, nu? Nu stau jos, nu vreau să stau!” Apoi se liniștește brusc: „Să vă arăt cartea mea de vizită”. Des­chide noptiera, și scoate o pungă de plastic, în care sînt stivuite poze, versuri vechi, tăieturi din ziare, două reviste Bravo. O iconiță cu Isus Hristos. „Uite-o! Așa voi arăta eu peste 30 de ani, sînt foarte frumos, cu plete. Am credință mai multă decît ar trebui, sînt mai mare decît Isus! Am fost în Rai și în Iad, am toate experiențele acestei lu­mi, vă pot zice niște chestii inexpli­ca­bi­le…”

Fapta? „Mi-am omorît tatăl”

Apoi începe să recite din memorie o poezie, cu voce joasă. Se cheamă „De ce și pentru ce?”. „De ce ai astupat mormîntul groparule nemeric,/ De ce ți-ai trădat jurămîntul cînd ai ajuns cu­cernic,/ De ce ai lăsat valul negru, roșu acoperit și chiar pe față/ Trebuia ca toată lumea să o vadă/ Să știe c-a mu­rit Fecioara…” Fascicole aspre de lu­mi­nă se joacă pe fața poetului nebun, lîn­gă el un absent privește un punct fix, fără să asculte, mai încolo un ins fără ambii cristalini se întoarce spre soare să ghicească contururi. Lîngă ușă, Pe­tri­că Ciobanu, cu genunchii plecați, a ră­mas așa, în poziție regulamentară. Și versurile curg, curg fără noimă, din ce în ce mai încept. „Mi-a spus ea mie într-o noapte/ Că e a treia dintre toa­te/ Prima era Dumnezeu./ A doua Ste­phanie prințesa,/ Și-a treia sînt chiar eu, Vanessa”. Tăcerea ustură. Și vorba Duhului Sfînt vine șoptit, ca ceva parcă de mult știut. „Dumnezeu nu e bărbat, e femeie, ne-a înșelat pe toți să credem că e bărbat, dar e feme­ie! Toată învățătura mea mi-a folosit doar pentru asta. Acum duceți-vă, sînt obosit”.

de Bogdan Lupescu