Răgaz la Crucea Talienilor

Chiar în centrul marelui oraș ucreainean L’viv (L’vov), pe pisania unei vechi biserici greco-catolice scrie așa: „…pe locul acesta a fost construită pentru a treia oară, între anii 1547-1560, biserica Adormirea Maicii Domnului, după proiectul arhitectului Petru de la Roma, pe cheltuiala domnitorului Moldovei Alexandru Lăpușneanu și a soției sale, Ruxandra”. Cîteva străzi mai încolo, văd monumentul unui alt bărbat, devenit legendar în Ucraina, cu numele Ioan Potcoavă. Dedesubtul bustului său citim: „Ioan Potcoavă, domn al Moldovei…”. Călătorind apoi către apus, spre granița Ucrainei cu Polonia, am început să-mi spun că prezența celor două nume românești în metropola galițiană a L’viv-ului nu e cîtuși de puțin o curiozitate. Numai în regiunea Sambir se găsesc aproape o sută de sate întemeiate „după dreptul valah” în veacurile al XIV-lea și al XV-lea, sate cu nume românești, nostalgii românești. Mai mult, auzisem că undeva prin apropierea orașului Boryslav, în subteranele unei mînăstiri galițiene purtînd hramul Sfîntului Onufrie, s-ar fi descoperit mai deunăzi chiar mormintele a doi domnitori valahi din secolul al XVII-lea – Ștefan Petriceicu al Moldovei și Constantin Basarab al Țării Românești – ale căror nume au rămas cu trăinicie în amintirea localnicilor. Mînați de curiozitate am purces către granița poloneză, căutînd prin sihăstriile Carpaților nordici străvechea mănăstire Lawriv (trad. rom. „lavră” – mînăstire mare, ortodoxă), locul unde încă se scrie un capitol important de istorie medievală românească.

Un drum împărătesc

Nu mi-aș putea aminti de mînăstirea Lawriv altfel decît înecată în ploaie într-un apăsător sfîrșit de toamnă, mare, gălbuie, cu rădăcinile mîncate de ape, o mînăstire tristă și misterioasă, în pereții căreia sînt zidite de-a valma moaște de sfinți și totuși lăsată de izbeliște undeva la margine de Ucraină.

Și nici că i s-ar putea potrivi un alt loc decît satul Lawriv… Cătun fără început și capăt, cel mult douăzeci de gospodării ghemuite în unghiul îngăduitor al unei intersecții zgomotoase pe drumul dinspre Uzhorod spre Staryj Sambir, la numai zece kilometri de frontiera poloneză. Pe ulițele lui nu se dă bună ziua. Un om se întîlnește cu altul și îi spune „lăudat fie numele Domnului Nostru Iisus Hristos!”, iar celălalt îi răspunde, firesc, „lăudat fie numele Domnului în veci”. Aceste forme lungi de salut le-au intrat oamenilor în sînge și le folosesc întotdeauna, fără excepție, cît ar fi de grăbiți, de mînioși sau de buni prieteni. Căci, în ciuda tuturor vitregiilor vremii, oamenii încă Îl iubesc pe Dumnezeu.

Din dreptul unui pod peste apa rîului Jasienica Zamkowa (trad. rom. – Marele Inișor), se înfinge în coasta muntelui un drumeag zvelt, pavat în evantai, ce intră ca printr-un tunel pe sub podoaba udă, boltită, a șirurilor de stejari seculari. Sîntem doi, reporterul și călăuza ucraineană (un bărbat din Cernăuți, știutor de limba română), pășind cu îndîrjire împotriva rafalelor de ploaie, sporovăind întruna ca să ne treacă de urît, îngrijorîndu-ne uneori că am bătut atîta drum de pomană și că nu vom găsi nimic. Pe dreapta, drumul e însoțit de un zid lung, alb, de piatră sfărmicioasă și rece, nu mai înalt de statura unui om. „Se vede că e un drum nobil, Împărătesc…”, remarcă în treacăt călăuza, iar eu îi dau dreptate, neputîndu-mă abține totuși să privesc, printre ramurile stajerilor falnici, rămășițele unei istorii mult mai timpurii și mai dureroase: ruinele unui colhoz gigantic, bucăți de utilaje vechi, înfipte haotic în țărînă, o școală cu acoperișul crăpat și ferestrele astupate de scînduri, priveliști banale pentru noi, cei abia scăpați de comunism.

E greu să-ți închipui că prin codrii din jur a vrut să-și găsească liniștea veșnică Onufrie cel Mare, vestitul sfînt al ortodoxiei, că pe drumul vechi, tulburat acum de pașii noștri, vor fi urcat mitropoliți ai Kievului sau episcopi de seamă ai Ierusalimului și marii regi ai Poloniei însetați de mărturisirea păcatelor, că tocmai aici și-au găsit liniștea, la sfîrșitul amarei lor pribegii, doi domnitori valahi de care nici măcar cărțile nu vor să-și mai amintească.

„Mai bine sihaștri în munți decît singuri în castelul ăsta pustiu…”

Zidul cel alb dispare dintr-o dată, curmîndu-mi gîndurile. Pe dreapta, la capătul unei curți largi și neîngrijite, se văd cele două clădiri ale mînăstirii, atît de mari, de copleșitoare, încît ai senzația că nu-ți pot încăpea în priviri. Ar putea fi și din cauză că ele au o arhitectură izbitor de diferită și de aceea nu le șade deloc bine împreună. Chiar de încheietura altarului unei mîndre biserici bizantine (cu două rînduri de brîuri ca mînăstirile bucovinene) este lipită o vilă foarte lungă, cu etaj, ce seamănă mai degrabă cu un sanatoriu austriac de epocă, azi căzut în paragină. Această vilă e clădirea cu dormitoarele călugărilor. La capătul treptelor, un portal maiestuos rezemat pe console masive de piatră înconjoară două uși enorme, sculptate, greu de urnit. Înaintăm pe un hol întunecat, pe sub bolți înalte și întortocheate, din tencuiala scorojită a pereților țîșnesc ornamente albe, de o neasemuită frumusețe, mărturisind despre un timp îndepărtat și prosper. Din loc în loc, prin firide boltite au fost așezate statuiete coșcovite de sfinți, altminteri singurele pete de culoare din acest decor sumbru.

În mănăstirea Lawriv nu trăiesc decît doi călugări: părintele stareț Inochentie, împreună cu un frate mai tînăr, astăzi plecat cu treburi la Uzhorod. Deși ar avea la dispoziție un întreg castel, cei doi sînt nevoiți să împartă o cameră sărăcăcioasă la parter, căci restul sînt numai moloz și igrasie. Un petec de covor, patru paturi și o masă cum vezi prin internatele de liceu, un dulap lăcuit pe care au fost așezate o madonă de ipsos, un vechi telefon cu disc și o Evanghelie, acestea sînt, la prima vedere, singurele lucruri personale ale celor doi monahi singurateci. La cei 44 de ani ai săi, părintele Inochentie stăpînește înțelepciunea de a vorbi pe un ton imparțial, fără urmă de patimă, despre lucrurile cele mai grave din lume. Atunci cînd își pleacă privirea, coborînd colțurile gurii a indiferență, ochii îi sticlesc violent și două vinișoare i se umflă pe frunte, semn că sufletul îi este răscolit de tristețe. „Întreaga clădire nu poate să fie încălzită. Eu am venit la Lawriv în 1998 și trei ierni la rînd am dormit în camera aceasta cu țurțuri de gheață pe tavan. Sîntem doi preoți fără ajutor, putem să murim de foame aici și nimănui n-o să-i pese. Biserica e veche din secolul al XIII-lea, casa aceasta din 1786, amîndouă au fost «renovate» – cîrpite de ochii lumii, pe la suprafață – și după aceea statul nu ne-a mai dat nici un ban”. Părintele Inochentie nu simte nici ură, nici mîhnire, nici revoltă. Se mărginește să constate cît mai precis faptele, fără să le mai presare cu sentimente. Are un chip obișnuit, parcă anume aranjat să nu iasă în evidență, dacă l-ai vedea pe stradă îmbrăcat în straie nepreoțești ai putea spune că e vreun funcționar oarecare, rutinat de griji mărunte. „Și parohia e săracă… Oamenii sînt prea apăsați de probleme ca să le mai stea gîndul la biserică. Deseori cîntăm în biserica goală, doar eu și fratele meu mai tînăr. E foarte greu, mai bine am fi sihaștri în munți decît să trăim singuri în casa asta mare și pustie…” Ne povestește pe scurt ce amintiri tragice au zidurile care ne înconjoară: „Exact o sută de ani – pe vremea imperiului austro-ungar, din 1814 pînă în 1914, acest edificiu a fost unul dintre cele mai renumite gimnazii germane ale Galiției. Habsburgii n-au desființat mănăstirea, iar călugării erau angajați ca profesori la această școală germană. Pe timpul comunismului biserica a fost transformată în grajd, apoi în depozit (toate mînăstirile ucrainiene au avut, de altfel, o soartă asemnănătoare), iar călugării au fugit în Polonia. Edificiul acesta a rămas școală, dar pentru copii handicapați. Cazurile cele mai grave din regiunea L’vov – peste 70 de copii, fără nici o șansă de însănătoșire – erau aduse aici…”

Totul arată ca și cum copiii aceia oropsiți de soartă ar fi părăsit clădirea chiar ieri. Pe o masă lungă, în trapeza călugărilor, au rămas încă farfuriile și cănile de tablă numerotate, dulapul cu zeci de sertărașe pentru veselă, un scaun de invalid. Coborîm apoi la subsol – pe o scară largă, cu balustrade încolăcite, de marmură –, albe, elegante, vedem sala de sport, băile cu țevi de aramă contorsionate, coclite, mozaicul austriac de faianță, crăpat prin tot locul, bucătăria, micuțul ascensor care altădată le aducea copiilor tăvile cu mîncare. Ciudat: îmi pare că însuși călugărul deschide cu reținere ușile subteranei. Ne-o mărturisește fără jenă: de aproape un an de zile n-a mai coborît la subsol. Preferă să nu intre, ca să nu-l năpădească iarăși gîndurile negre. 

Românii, cei mai iubiți dintre galițieni

În mijlocul curții, din noianul încîlcit de treburi, iese vîrful unui soclu pe care altădată era așezat bustul Sfîntului Vasile cel Mare. Comuniștii nu s-au putut abține să-l reteze dintr-o singură salvă de mitralieră. Afară, lîngă soclul sfîntului, neținînd seama de șiroaiele de ploaie ce-i curgeau pe obraji, părintele Inochentie avea să-mi spună istoria mînăstirii Lavriv și tot ceea ce a auzit el despre pribegia celor doi domnitori români. „Pînă acum vreo cincisprezece ani nu se aflaseră prea multe din trecutul mînăstirii. Se știa că a fost ctitorită foarte demult, pe la jumătatea secolului treisprezece, de un anume Lev, fiul cneazului Daniel Galitzki (galițeanul). Din Proloage se mai știa că Sfîntul Onufrie și-a petrecut aici ultimii ani ai vieții și că undeva, în zidurile bisericii, trebuie să fie ascunse moaștele sale, dar după atîtea sute de ani oamenii n-au reușit încă să le găsească. Și cam atît. Nimeni nu bănuia însă cîte alte secrete extraordinare poate să ascundă biserica asta. În 1986, aproape din greșeală a fost găsită o subterană în latura din dreapta altarului. Se cobora pe niște scări chiar dedesubtul bisericii. Apoi au venit arheologi vestiți, de la L’vov și nu trecea o lună fără o altă descoperire senzațională. Dedesubtul mînăstirii acesteia, despre care oamenii credeau că e doar un depozit dărăpănat și școală de ologi, se afla pur și simplu o altă lume. Aici au fost înmormîntați toți episcopii din Przemysl, mitropoliți ai Kievului, vestitul episcop Macarie al Ierusalimului la 1681, s-a găsit chiar racla Sfîntului Onufrie, moaștele însă nu. Sigur trebuie să fie aici, în zidurile astea. Și, bineînțeles, tot în 1986 s-au găsit aici și osemintele celor doi domnitori români, Ștefan Petriceicu al Moldovei și Constantin Basarab al Țării Românești..” Despre acești voievozi se știe că și-au pierdut tronul domnesc și că au pribegit împreună, la sfîrșitul veacului al XVII-lea, găsind bunăvoință abia aici, în ținutul Samborului, care atunci aparținea Poloniei. Ba chiar, ca semn al prețuirii de care se bucurau, ei au primit și locuri de sate în împrejurimi unde și-au adus puținii boieri credincioși, oștenii și vătafii, întemeind astfel o adevărată „moșie românească” în inima Galiției. Constantin Basarab a stăpînit satele Waniowice, Torzynowice și Mrozowice, iar Ștefan Petriceicu satele Makuniow, Kupnowice, Mistkowice, Szeptyce, Rozdzialowice, Zarauko și Blozowi (varianta poloneză a numelor). Primul a murit în anul 1685, iar cel de-al doilea după cinci ani, în 1690. Povestea lor s-a sfîrșit la mănăstirea Lawriv, unde au fost înmormîntați împreună, unul lîngă celălalt. „E o curiozitate și pentru mine că ierarhia bisericească a îngăduit ca domnitorii români să poate fi înmormîntați aici. În cazul lui Basarab s-au găsit osemintele întregii familii, chiar și ale unei fiice de 22 de ani. Nu știu dacă vă dați seama, dar asta e suprema cinste de care se putea bucura un nobil la vremea aceea. Probabil că ei au donat sume mari de bani și pămînturi, că au fost foarte evlavioși sau că au avut foarte bune relații cu regele Poloniei. Altminteri, ar fi fost îngropați în cimitirul mînăstiresc, nu tocmai în cripta de lîngă altar. Să vă spun o întîmplare în acest sens. Eu m-am născut aici, în apropiere, într-o comună cu nume românesc, numită «Topolnița». Sătenii povesteau că un preot polonez a vrut să zidească o mînăstire pe banii lui, necerînd nimic altceva decît să fie înmormîntat în incinta bisericii. poporul nici n-a vrut să audă, s-a răsculat, «auzi nerușinare, să fie îngropat în sfînta biserică», și nu l-au lăsat să pună nici măcar o cărămidă. Vă dați seama, era un sacrilegiu să fii înmormîntat chiar în biserica făcută de tine… Din păcate satul meu a căzut sub blestemul de a rămîne numai cu o biserică mică, părăginită și niciodată pînă azi nu a putut fi construită acolo o alta. Înțelegeți de ce spun că numai niște prieteni buni ai Poloniei puteau avea privilegiul de a fi îngropați aici, la Lawriv. Astăzi, noi sîntem obligați să-i pomenim la slujbe, de fiecare dată, ca pe niște adevărați ctitori”.

Ziduri care trăiesc

Din biserică a fost renovată doar turla. Albă, ascuțită, sclipitoare, înfiptă în mijlocul clădirii gălbui în formă de cruce, cruce grecească, cu brațele perfect egale. Cam pînă la soldul unui om, de jur împrejur, zidurile marii lavre sînt putrede. Nu se știe de cînd au fost atacate de o boală ciudată, astfel că mînăstirea se afundă, puțin cîte puțin, an după an, în pămînt, asemeni unui uriaș neputincios, prins în mijlocul unor nisipuri mișcătoare. Zidurile sînt bolnave, sînt vii, ca un trup. 

Înăuntru, sătenii au adus de acasă covoare pestrițe, astupînd cu ele rănile zidurilor. Prapuri lungi și albi, asemeni unor steaguri cu mdoele țărănești (nu cu icoane) sînt înșirați de-a lungul pereților, crucile din vîrful lor ajung pînă-n lumina din bolțile vitraliilor. Ușa ce dădea spre mormintele subterane a fost astupată cu beton – grosolan, stahanovist, inestetic –, pentru ca nimănui să nu-i vină vreodată gînduri prădalnice. Icoanele cele vechi și valoroase sînt urcate foarte sus, mici pătrățele de pînză într-o imensitate de var spălăcit, iar jos, la picioare, în fața cangrenelor de igrasie, au fost așezate o mulțime de glastre cu flori artificiale, de hîrtie încrețită. 

Părintele Inochentie a păstrat pentru sfîrșit celebrele fresce din secolul al XV-lea, fala mînăstirii Lawriv, ce abia se disting pe pereții din capătul pronaosului. Aceste palide urme de culoare au fost apreciate ca avînd aceeași valoare cu frescele catedralei Sfînta Sofia din Kiev. Într-adevăr, parcă Dumnezeu s-a jucat cu rămășițele de pictură, hotărînd care să rămînă și care nu: pete haotice de vopsea, unele întinse, lăbărțate, altele doar de mărimea unei palme, scene biblice înspăimîntătoare, ctitori cu aureole de sfinți, Hristoși răstigniți pe cruci pravoslavnice cu trei brațe, siluete necunoscute, jupuite, umflate de umezeală, toate zugrăvite pe un fond azuriu precum cerul. La capătul brîului de sus, înconjurat cu un medalion de culoare roșie, părintele Inochentie arată chipul șters al unui principe: „Acela se bănuie că ar fi Constantin Basarab…”

Pe la începutul secolului s-a întîmplat ca niște localnici să găsească aceste fresce tot „dintr-o greșeală”, zgîriind în joacă tencuiala pereților bătrîni. Bolșevicii le-au acoperit din nou, de data aceasta cu azbest, gîndind că astfel credincioșii le vor uita pe vecie. N-a fost să fie așa. După destrămarea comunismului frescele au ieșit din nou la lumină, albastre, neschimbate. Astăzi oamenii continuă să creadă că zidurile Lawrivului nu și-au spus nici pe departe ultimul cuvînt. 

Sfîrșit de istorie: bolșevicii și vînătoarea de greco-catolici

În timpul tuturor acestor explicații ale călugărului, o întrebare veche nu-mi dădea pace. De fapt, în biserica asta nimic nu este catolic! Icoanele vechi, inclusiv acelea mari, împărătești, de pe catapeteasmă, chipurile alungite ale sfinților de pe ziduri, toate sînt ortodoxe, fără nici un fel de îndoială. Și atunci de ce părintele vorbește mereu despre o „lavră greco-catolică” care a existat aici dintru începuturi? Mi-a povestit, aproape cu lacrimi în ochi, ultima și cea mai dureroasă parte de istorie a bisericii lui dragi, pe care ar fi preferat s-o țină zăvorîtă în suflet. Imagini cenzurate de memorie, imagini ale unei prigoane dureroase, mai cutremurătoare cred decît ceea ce s-a petrecut cu biserica greco-catolică românească în ultima jumătate de secol. „Da domnule reporter, s-ar putea să aveți dreptate. Poate că la început mînăstirea Lawriv a fost ortodoxă. Dar oamenii nu vor să mai audă de asta. După căderea comunismului, credincioșii din apusul Ucrainei s-au îndepărtat aproape cu ură de ortodoxie și eu împreună cu dînșii. Pe timpul imperiului austro-ungar în Galiția n-a fost decît o singură biserică ortodoxă pentru ruși, la L’viv. În 1946 toți preoții greco-catolici care n-au vrut să-și schimbe religia, dacă nu erau împușcați pe loc, erau imediat exilați în Siberia. Tatăl meu a fost preot și fiindcă n-a vrut să-și lepede credința a fost deportat acolo vreme de cincisprezece ani, a fost bătut, umilit, pus să tragă ca vitele le jug. Dacă te prindeau închinîndu-te la tine acasă, dacă ascundeai vreo icoană catolică, doar dacă primeai musafiri la marile sărbători puteai să pățești același lucru.

Eu am urmat calea tatălui meu și nu m-am lăsat. Țineam slujbe noaptea, în păduri, ne închinam la copaci și ne era teamă că vom fi prinși și acolo. Țineam slujbe prin cimitire, prin case părăsite, veneam chiar și în biserica aceasta, pe ascuns. Țin minte că în fiecare an de sărbătoarea Iordanului (Bobotează), cînd se sfințeau apele, oamenii astupau ferestrele cu pături, puneau gălețile cu apă lîngă radio și ascultau slujba de la Vatican. Își imaginau că se află în biserică și că preotul de la radio le preschimbă apa în agheazmă. Așa clipe le-am trăit noi atunci. Vă dați seama cît ne-am bucurat, după destrămarea URSS-ului, cînd ni s-a redeschis biserica aceasta. Ne-am spus în sfîrșit că Hristos s-a hotărît să-i ocrotească pe bieții ucrainieni”.

Părintele Inochentie își cere politicos scuze, căci se grăbește la sfatul popular raional pentru a întocmi listele credincioșilor care vor pleca mîine în pelerinaj spre L’viv. Mîine, pentru prima dată în istoria țării, în Ucraina va sosi Papa de la Roma.

Epilog cu oameni

Afară, furtuna s-a întețit îngrozitor. E aproape seară și prin rafalele de ploaie, de undeva din capătul drumului pare că se aude muzică. O romanță rusească de pahar, tînguită și tristă, potrivită vremurilor mohorîte. Abia putem întrezări prin cețurile unei lunci mlăștinoase luminile acelui vagonet ciudat, care a fost transformat în cîrciumă. Deși n-are mai mult de trei metri lungime, înăuntru au încăput zece oameni, bărbați și femei, încovoiați de josimea tavanului. Facem cinste și limbile se dezleagă ușor.

Auzind ce vînt mă aduce pe aici, Vasili – un bărbat înalt, deșirat, cu mustață mare și răsucită – mă întreabă dacă e adevărat că în România sînt și azi comuniștii la putere. Zic că nu, dar el nu mă crede. Spune că a auzit „din surse sigure”. Îl întreb la rîndu-mi dacă au aflat că odată, tare demult, prin părțile astea au trăit români. Un bătrîn pe nume Vladimir îmi zice fără ocolișuri că el are sînge de român. Poate dovedi asta cu arborele genealogic pe care-l păstrează în casă, moștenit din strămoși, și îmi mai spune că foarte multe din satele din Galiția, mai ales în jurul orașului Sambir, poartă nume românești. „Cum, n-ați auzit de descoperirea de la mînăstire?”, intră în vorbă și cîrciumăreasa Olga – o femeie trupeșă, cu obrajii rumeni –, întorind astfel spusele bătrînului. „În ’86 eu eram dactilografă la primărie, o duceam bine. M-au transferat sus, la șantierul arheologic, ca să stenografiez tot ce descopereau ei acolo. S-a adunat tot satul, cu mic cu mare, în jurul criptei. Arheologii căutau osemintele cneazului Lev și de fapt au găsit cu totul altceva. Erau cinci schelete umane, dintre care două mai mici. Îmi amintesc că șeful de lucrări, pe nume Igor Nicolaevici, a coborît în groapă, le-a cercetat, apoi s-a uitat către noi și a strigat victorios: «Acestea sînt osemintele voievozilor valahi pe care le căutam!». Atît a spus, nimic mai mult”.

de Bogdan Lupescu

Documentarea acestui reportaj a fost realizată cu sprijinul fundației „Baltagul”, călătoria făcînd parte dintr-un proiect finanțat de Fundația „Carpatica” și numit „Pe urmele strămoșilor uitați”.