Trei grații de pe strada Eternității au descoperit steaua protectoare a României

Cine n-are bunici, să-i viseze

În mijirea zorilor, soția mea se așează încet, pe spate, și începe a visa. Se apucă de visat așa, pur și simplu, ca și cum ar așterne masa sau ca și cum s-ar tolăni confortabil pe un fotoliu de cinematograf și ar porunci operatorului să dea drumul la film. M-a surprins atunci cînd, reporșîndu-i de cu noapte „dar tu pe bunică-ta n-o visezi deloc!”, pînă în zori îmi făcuse hatîrul:  o vizionase într-adevăr pe bunica Mioara, tocmai în momentul în care primise din America un celular uriaș cu aparat de radio – în fapt, un tranzistor „Gloria” lipit de telefon –, dar netras în bandă și care prindea doar Europa Liberă. Imagini fugare, dizidente, mi-au înmugurit atunci în minte: s-ar putea scrie ceva despre asta! Dar somnoroasa mi-a spus că n-ar citi nimeni așa trăsnăi, „nu-i fapt de presă” ce visează ea. În timp ce ea vorbea, eu vedeam soarele.

Din țara făgăduinței, în strada Eternității

Strada Eternitate, nr. 101. O casă mică, albastră. Încă de cînd locuia în buricul New York-ului, bunica Mioara ardea de nerăbdare să revadă acest loc și caldarîmurile Tătărașului. N-o răbda inima să le lase singure, de izbeliște, pe cele două surori ale ei: Lița Gheorghiu, născută sub semnul Vărsătorului, „zodia paranormalilor”, și înțeleapta Frosinica, mereu tăcută și tristă ca o damă de șah, care de ani buni nu intervine în discuții decît în momentele cruciale. Mioara e mama unui scriitor, incomod tare, altădată, pentru Casa Pătrată. Autor talentat, acesta își clădise în Iași un mare renume și dobîndise exilul politic în SUA taman cu cîteva luni înainte de decembrie ’89. Bunica Mioara s-a întors repede din țara făgăduinței. Era, totuși, capul familiei, avea încă un spirit ca argintul viu.

Întîlnire cu un Mesia al tărîmului paranormal

Doamna Lița Gheorghiu își amintește inițierea aceea misterioasă, din tren. Acum un an, înainte ca blestemata gripă să coboare și pe strada Eternității, cele trei surori veneau cu mare viteză de la București. Alături, pe banchete, ședea un june ce se întorcea din Grecia, de la studii, și un domn foarte ciudat la înfățișare, care parcă dormea sau parcă stătea într-o transă sau parcă doar se prefăcea – „trăgea cu urechea la ce vorbeam noi”.

Doamnele l-au provocat pe student la o discuție despre paranormal, însă de la o vreme se cam plictiseau: tînărul habar n-avea de Edgar Cayce – totuși, cel mai mare medium american în viață –, nici de prooroaca Vanga, o clarvăzătoare bulgăroaică, oarbă de la 13 ani, nu-l puneau pe gînduri mănăstirile tibetane atîrnate de văzduh, care făceau oamenii infinit mai credincioși numai fiindcă erau înălțate acolo, pe acoperișul lumii. Nu era prost tînărul, dar era plictisitor. La Mărășești, exact la jumătate de drum, a intrat în compartiment un cerșetor tare ostenit, pe care toți pasagerii l-au trimis la muncă. Doar doamna Lița a pus o monedă în palma milogului, consternîndu-i pe amatorii de sudălmi. „Orice mînă întinsă e mîna Mîntuitorului nostru”, a ripostat semeață bătrîna, cutremurîndu-l pe călătorul sus menționat, încă neauzit. Chipul lui smead și abătut a devenit dintr-o dată o fîntînă nesecată de științe, din care cele trei doamne se apucară să bea. Și ce-au mai rîs, și ce-au mai povestit, pe toate le știa străinul, „cît în lună” știa: știa de Cayce – atunci au aflat că se zice „Cheis” –, știa de Vanga și de toți vechii regi daci, pînă la Barabostes. Călătorul vorbea cumpănit, pesemne era profesor universitar – „spunea mereu «le-am zis-o și stundenților mei», deci ce putea fi?” –, și-au învățat în noaptea aceea de la el cît din toate cărțile pămîntului. Nici n-au băgat de seamă că trenul ajunsese în Iași și că acest Mesia al tărîmului paranormal s-a ridicat, a dat cuviincios „bună seara” și a coborît în bezna gării Nicolina.

Cît ar fi vrut să-l oprească, să-l întrebe cine este, de unde vine… Zilele trecute, bunica Mioara „s-a umplut pînă la cer” cînd i-a revăzut ochii adînci prin Piața Chirilă. Parcă-și amintea și el, fiindcă se îndepărta tot privind înapoi. Și Lița l-a văzut aievea, în tramvai. Ar fi vrut din nou să-l invite la ele, în Eternitatea, la un ceai, dar n-au avut putere.

„S-a hîit” Pămîntul pentru ca steaua albastră să poată fi văzută din Tătărași

Să le spui oamenilor doar să ridice ochii spre obștescul văzduh – „uitați-vă, fraților în cer, că se vede!” –, ei, deși văd, tot zc că nu-i nimic. În nesfîrșite nopți de vară, bătrînele au inspectat dezinteresat bolta. Le plăcea doar așa, să lase capul pe spate și să privească-n infinit din mica lor ogradă cu cișmea. Și tot căutînd prim prăpastia înstelată de deasupra casei, bunica Mioara a zărit un astru nou, cu totul altfel decît celelalte: era mult, mult mai mare decît restul stelelor, avea forma unai cruci uriașe, cu picior. Răserea primul, hăt deasupra Ciricului, și apunea ultimul, pe ziuă. Le-a spus multor prieteni să privească-n cer, dar ei tot nu vedeau steaua. Sau, ocupați cu treburile, uitau. Unii i-au spus că-i Luceafărul, dar oricine știe că Luceafărul e lîngă lună, alții – auzi, ce idee! – că-i Steaua Polară. Totuși, după multe insistențe oamenii chiar au început să o vadă: într-o noapte, o profesoară o observase din balcon. Și iată că acum, vreo doi ani, însuși creatorul de modă Paco Rabanne sosea la București să vadă steaua protectoare a României. Atunci, bătrînele le-au dat multor „Toma necredinciosul” peste nas. Mai mult, tanti Lița a redactat de Crăciun o mică epistolă – diplomatic, dar foarte concis, „că să nu plictisească” – cercetătoarei Aurora Inoan, redactorul șef al Revistei fenomenelor paranormale. Nu mare le-a fost mirarea cînd astroloaga le-a și răspuns „prin condeiul unui specialist”: cu adevărat există această cruce uriașă, e stea albastră, fierbinte, se numește Cygne, se vede pe de-a-ntregul doar în România. Exista ea și înainte, dar Pămîntul „s-a hîit” puțin din traiectoria lui, tocmai bine cît să se vadă din Tătărași.

Omul bătrîng plînge cu lacrimi vechi

După ce au încheiat socotelile cu această nouă descoperire, cele trei doamne văd paranormalul ca pe un tihnit prilej de boierie spirituală. Revista întîmplărilor paranormale și Formula AS se odihnesc acum tencuite în colecții anuale pe o masă răbdătoare. În această casă, tot ce se cumpără se colecționează: soiuri mii de cutii de chibrituri, pachete de țigări adunate în zeci de ani și cele șapte mii de vederi, oglinzi ilustrate ale lumii întregi. La fel, borcanele-s orînduite în raft după o logică frumoasă: magiunuri, dulcețuri bune, murături și cele mai tainice mirodenii. Bunica Mioara își mustră rudele că au uitat cum se citește, însă certitudinea zilnică a existenței unei lumi paralele nu se manifestă nicicînd la ea în chipuri care ar izbi. Sufletul reținut al bunicii se domolește la orice pildă extrasenzorială care-i vine pe moment. „Cînd spăl rufele, gîndul îmi călătorește departe, tare departe. Gîndesc mult, tare mult gîndesc…” Excepții mai face tanti Lița, dar scuzabile: bătrîna e totuși născută în Zodia Vărsătorului, zodia paranormalilor. Prin ’68, cînd tocmai stiviua lemnele în șură, a intrat deodată într-o transă fabuloasă și a început să vorbească cu voce de bărbat. Un demon proorocea din ea: „Va muri un om și-l va plînge tot globul!” Nelu, răposatul ei soț, o privea din tindă și se minuna. A doua zi, după ce s-a întors de la psihiatru, a încremenit în fața ecranului: Robert Kennedy, fratele președintelui american de tristă amintire, era omorît în direct de un arab. De fapt, algoritmul întregii existențe a doamnei Lița Gheorghiu are ca itemi „un înainte și un după  moartea lui Nelu”, ucis prea devreme de un neiertător cancer, la colon. Era un bărbat grozav, plin de spirit – doar că puțin cam gelos –, care le amuza pe toate trei cu glumele sale bune.

Muzeul din poală

De atunci, tanti Lița a trăit precum o castelană sihăstrită, iar toate amintirile vieții sale zbuciumate au fost colecționate migălos între pereții casei albastre din Tătărași. În afară de bucătăria strîmtă, celelalte două odăi s-au transformat în muzeu. Pe rafturi transparente, vedeam seturi de pahare cu semne zodiacale, vaze multe, bibelouri antropomorfe reprezentînd toate cele cinci continente, cristale din Cehia ori statuete de felul celor egiptene. Era și un tablou cu bar, primit de la Milano, cu o balama ruptă. Țîțînile se văitau la deschidere, înăuntru era un pluș roșu. Priveam apoi bătrîna cum dezmiardă în căuș iepurașul mic din poală, puțin ciobit, pe care i-l dăduse un bărbat chipeș în Cernăuți. Nenumărate goblenuri cu balerine, broderii lucioase cu costume tradiționale italiene, toate îmi spuneau că într-adevăr tanti Lița avusese „o mie de excursii în țară și zece ieșiri în străinătate”. Cele trei femei fără ani știu ce au fost în alte vieți: Frosinica a fost împărăteasă siriană, bunica Mioara a fost un scriitor de seamă al Bizanțului, însă nepoata lor crede că au fost doar niște femei înfricoșător de frumoase. Singura descoperire epocală a nepoatei au fost niște fotografii încețoșate și îngălbenite, ce aduceau din uitare trei minunate chipuri de copile, tare fericite. A doua zi, pe stradă, un vers vechi fîlfîi pe lîngă mine ca o apăsare caldă: „… Omul bătrîn plînge cu lacrimi vechi”, dar pe bătrînele mele nu le-am văzut niciodată plîngînd.