Week-end printre sfinți

În dimineața zilei de dinainte, aveam să văd un film despre ultimii evrei din Iași. Un mozaic rătăcitor spunea că în Israel nu se mai duce niciodată la sinagogă, că și în România se ducea rar, asta numai fiindcă voia să întîlnească acolo oameni la fel de oropsiți ca și el. În aceeași zi, voi fi aflat de la realizatorii filmului că omul acela era pe moarte și se întorsese în România pentru ultima dată. Ținea să moară aici, cînd i-o veni sorocul chiar dacă departe de oamenii cărora Dumnezeu le-a promis un Mîntuitor ce se va naște în Betleemul Iudeii.

După numai o zi, scriu aceste rînduri, folosind cu economie lumina elec­trică dintr-o chilioară călugărească, în ultima noapte dinaintea Nașterii Dom­nului, anul 1999, la Mănăstirea Secu, în sihăstriile Munților Neamțului. Șed cu genunchii uniți, la marginea patului pe care nu îndrăznesc să-l desfac, ascult înfrigurat liniștea pustiei prin ferestruica din tavanul oblic și gîndesc simplu că astfel de locuri simple sînt nu­mai bune de murit. Că aici, în munți, cîțiva ostași ai lui Hristos țin lumea-n loc cu mîinile lor împreunate a rugă­ciu­ne neîntreruptă, să nu se ducă chiar de tot pe apa sîmbetei. Și poate, noi toți am supraviețuit vremurilor pînă acum doar fiindcă am știut că, oricît ne-ar fi putut fi de rău, mai există un loc, depar­te, unde putem să ne adăpostim.

Se face tare frig, dar am noroc – în sobă mai e jar. În dreapta ușii, o carpe­tă kitsch se pierde în albul imaculat al zidului: de-o parte Maica Domnului, ți­nînd în mîini o inimă în flăcări, de cea­laltă, Mîntuitorul, cu aceeași inimă in­cendiată, doar că înjumătățită de un lănțuc negru. Cobor în curte, la stiva de lemne, și fumez în mare taină o ju­mă­tate de țigară. E un început bun.

Biserica suspendată între cer și alb-negru

Iarna, de la oameni la ziduri, mănăs­tirea Secu nu-i decît alb și negru. O cur­te albă, cu fîntînă și o biserică impu­nă­toare la mijloc, înconjurată de turnuri de apărare și chilii pentru călugări. Pe latura de nord-est a mănăstirii a fost construită, la etaj, Biserica „Sfîntul Ni­colae”, cu pereți lați de un metru. E ciu­dat să vezi că acolo deasupra chiliilor, atelierelor, magaziilor, camerelor de oas­peți, sus de tot, în preajma ste­lelor, a fost zidită o întreagă biserică, cu turlă pe naos. De altfel, cele două nivele de bal­coane suspendate, care comunică între ele prin scări, îți permit, la o adică, să-ți trăiești întreaga viață doar la etaj, fără a călca niciodată pă­mîn­tul.

E sîmbătă, noapte de priveghere înain­tea marelui praznic împărătesc al Crăciunului. Vecernia mare este unită cu utrenia cîntată, nici o lumină în chi­lii, frații nu ies decît rar, nici măcar pî­nă în pridvorul bisericii. Toți sînt adu­nați acolo, în fața sfîntului altar. Liniș­tea codrilor e bruiată melodios doar de un difuzor cu sunete slabe, scos în cerdacul de la ultimul cat.
Înăuntru e întuneric. Trupurile că­lugărilor se confundă cu zidurile. Doar fețele lungi, albe, se întorc din strane, atunci cînd intru. În biserică sînt și vreo douăzeci de mireni, în stînga femeile, în dreapta bărbații. Femeile, în­genunchiate în umilință, lipindu-și ca­petele îmbrobodite de cotloanele reci ale zidurilor, cît mai jos. Bărbații au mîinile împreunate, cîteodată cad și ei, ori bat pînă jos sfînta cruce, prinosind pe Maica Domnului. Chiar la intrare, un pelerin tînăr, cu plete lungi, își strîn­ge în brațe fiica, îmbrăcată într-un fîș roșu, sărăcăcios și cîntă. Fără să simtă somn, copila îl sărută din cînd în cînd pe obraz, și spune, odată cu lumea, Cre­zul, pe care îl are în sînge. În clipe ne­știute, luminile se aprind pînă la una, ușile împărătești se deschid ca prin farmec și în fața altarului iese diaco­nul, înveșmîntat numai în aur, iar ecourile vocii sale groase te fac să respiri mai ușor. Călugării cîntă îngerește, din lo­curi tainice, psalmii regelui David, vo­cile lor îndîrjite năzuiesc parcă să ne ridice sufletele păcătoase spre sfere tainice ale cerurilor. Mi-e puțin ruși­ne, și-mi vine a plînge, iar gîndul că lu­mea pe care am lăsat-o în urmă nu prea me­rită asemenea minunății mă sperie ne­firesc și tare.

Cuvinte și mușcături prin vămile cerurilor

După patru ore de slujbă, monahii mai cîntă încă din stranele arhierești luminate pe rînd de becuri palide, ri­dicîndu-se unul cîte unul pentru a citi din Evanghelie. Vorbele curg după ri­gori sfinte, un singur cuvînt nu e de pri­sos în economia rugăciunii. Ascultat din gura Părinților, mai mare putere are cuvîntul citit din cărțile cele mai savan­te – are aură. Un preot mă unge pe frun­te cu sfîntul mir – ajutor de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pămîntul – și ies în pridvorul bisericii, adăpos­tind în palme litia. Mușcătura îmi provoa­că o senzație stranie, maxilarele nu mă lasă parcă să înghit. Slujba se termină brusc și nespectaculos, călugării ies în­colonați din biserică printre mirenii care se dau în lături, închinîndu-se. Lumini­le chiliilor se aprind ici-colo și, într-un sfert de ceas, o pace sfîntă se așterne peste tot locul. La doar cîteva ore, spre ziuă, aud pașii unui călugăr pe culoa­rul cu dormitoare. „Maslu! Veniți la Sfîntul Maslu!” Mă întorc ostenit pe cealaltă parte.

„Pregătiți calea Domnului, neteziți-i cărările!”

Duminică dimineață, ultima zi a Domnului înainte de Crăciun, Sfînta Liturghie începuse de mult. Vitraliile bisericii lasă doar cîteva fuioare lungi de lumină să ajungă pe fețele împie­tri­te ale cîtorva călugări din stînga pro­naosului. Față de astă noapte, biserica e ticsită de pelerini. O neîndreptățită pre­țuire de sine mă face să rămîn în picioare, peste spinările credincio­șilor cu frunțile căzute în pămînt, atunci cînd se citește Evanghelia. Mă împie­dic de bătrîni ce-și înfing unghiile pline de glod în moalele roșu al covorului persan, de copii cu ochii sîngerii, de mame ce spun în șoaptă Fericirile. Într-un bal­con îngust, alungit în jos, ca o pară ie­șită din zid, apare diaconul de astă noap­te și citește „Apostolul”. Din altar se cîntă „Heruvicul”. Dacă duminica trecu­tă s-a făcut pomenirea strămoșilor lui Hristos, acum se pomenesc părinții Mîn­tuitorului și se vestește că împlinirea vremurilor se apropie, „Căci Ioan Bo­tezătorul propovăduia în pustia Iude­ii: «Pocăiți-vă, căci Împărăția ceruri­lor este aproape! Pregătiți calea Domnului, neteziți-i cărările!»” Slujba e gata, aceleași năluciri negre fluturînd spre chilii și oameni alergînd discret spre trapezărie. Atît de abrupte sînt streși­nele că, atunci cînd lumina frige, din tur­le cad potopuri de zăpadă. Numai din întîmplare, dacă treci pe dedesubt, riști să fii troienit pe veci. Dar din zăpadă n-a murit nimeni.

Cei mai mulți călugări mor repede

Trebuie să-l întîlnesc în fața camere­lor de oaspeți pe monahul Ioanichie, pe care aveam să-l întreb prostește cum poți ajunge și ce este de fapt un călu­găr. El avea să-mi răspundă îngă­dui­tor că un călugăr este „înger în trup”, că trebuie să treci prin toate umilințele – cele trei voturi evanghelice: sărăcia, castitatea și ascultarea deplină. Novi­cele e orînduit la ascultări pînă ce e îmbrăcat în ținută, dar tot frate se nu­mește. Abia rasoforul e „jumătate de monah” și, după mai mult de trei ani de sacrificiu total, Consiliul duhovni­cesc îl poate numi călugăr. „Cei mai mulți însă «mor repede» – mor du­hov­nicește, mă refer – și se întorc în lume, nu-i deajuns să te trîntești în fața altarului și să juri ascultare, e vorba de mîntuire! Uitați, cei 65 de muritori de la Secu s-au lepădat de lume, cale de întoarcere nu mai există, ei vor muri aici. Într-un dialog cu Paisie cel Mare, sfîntul împărat Constantin spunea: «O, mare este viața asta a călugărilor. Privește ce slavă am, dar unde stau adevărații călugări nici nu pot să pri­vesc!…» Luați aminte.”

Sihăstria chipurilor senine

Alți trei kilometri pe jos, pînă la mănăstirea Sihăstria. Pe drumul înză­pezit, grupuri de plozi trimiși la cerșit tocmai din Gura Secului te trag zdra­văn de haină și plîng pentru bani. Du­pă un semn de curbă periculoasă, văd turlele bisericii „Nașterea Maicii Dom­nului”, ieșind dintre brazi. E timp de vecernie, ceasul nouă al zilei, la paraclisul „Sfinților Părinți Ioachim și Ana”. Monahii se roagă din ce în ce mai repede, pe două voci – „Doamne miluieș­te!” – oamenii se închină pînă jos în fiecare firidă a paraclisului, iar eu ies. La Sihăstria, călugării sînt parcă mai frumoși, dulamele le sînt mai curate iar chipurile mai senine. Înțeleg că mă­năstirea aceasta este acum dintre cele mai bogate din țară.

În trapeza săracilor, un călugăr bă­trîn, cu șorț în carouri de bucătărie, ne ispitește părintește din ușă: „Haideți, copii, veniți mai aproape, haideți, unii lîngă alții, e viață de obște!” În fața mea, la masa lungă a săracilor, este un tînăr blond, buclat, cu ochii mari și total inexpresivi. Alături, o bătrînă umilă are un tic ciudat – încuviințează fiecare privire pe care i-o arunc. Un frate netrecut încă de pubertate tîrîie pe roți un cazan enorm pînă în capătul mesei, farfuriile de metal trec din mînă în mînă spre dînsul. Ne întoarcem spre răsărit, către icoana Maicii Domnului, și spunem cu toții o rugăciune pentru binecuvîntarea bucatelor. Mîncăm îm­preună, tineri și vîrstnici, cu capul ple­cat în blid, un bărbos cît un bivol ples­căie sonor, căci zeama de cartofi frige la limbi.

Bătrînul fără duh și Judecata de Apoi

„Acum trei zile, un copil de cinci ani mi-a luat rugăciunea din gură. I-am spus c-o să ajungă episcop.” Masa se sfîr­ștește, un mic afacerist pios, cu scur­tă de piele își face sfînta cruce și dă să plece. „Iertați, de ce vă grăbiți așa, a venit ieri o domnișoară profesoară de la Botoșani, dar cu mare trăire duhov­nicească.” Mi-a spus – iertați că sîn­teți la masă – că vine «sanepidul» în licee să-i învețe cum se folosește prezer­vativul! Sfîrșitul e aproape, copii! Pregătiți-vă!” Omul se așează, cerînd din toată inima iertare. „Cum zice evan­ghelistul – «Afară sînt cîinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și orișicine iubește minciuna și trăieș­te în minciună!»” Părintele se întărîtă pe sine, îi place mult să își audă gla­sul citînd din Sfintele Scripturi și vorbeș­te încă o jumătate de ceas, necontenit, de un al doilea înger păzitor ce ne aju­tă să trecem vămile văzduhului la ju­de­cata de după moarte, că timpul ne e aproape, că o pîine aruncată în balan­ță ne duce la cei drepți, și iarăși istorioa­re cu draci, iar oamenii ascultă surprin­zători de docili, încuviințînd colectiv și sincronizați din capete, ca niște sectanți imbecilizați și e vădit lucru că bătrî­nul e lipsit de har, e complet sterp de orice grație, energie sau vocație duhov­niceas­că. Dau să mă ridic și călugărul mă surprinde răcnind: „Stați jos, aveți răb­dare!”, în timp ce eu plec îngăimînd ceva, cum că trebuie să mă spovedesc părintelui Ioanichie Bălan.

Dar de unde știți de schitul Nifon?

Și mai este un lucru, pe care aș vrea să-l citiți cu o atenție nițel mai încor­da­tă și selectivă.
Ieri, părintele Ioanichie de la Secu mă întreba: „De unde știți dumnea­voas­tră de schitul ăsta Nifon? Aha, dar nu sînt ruine, biserica e neterminată, e loc blestemat acolo. În 1860, călugă­rul Nifon n-a căpătat binecuvîntarea epis­co­pului pentru construirea unui schit în pădure, a lăsat totul de izbeliște, și a plecat spre Sfîntul Munte”.

Urmează, ca într-un fel de vis, dea­lul aproape vertical dinapoia Mănăs­ti­rii Secu, podețul din lemn și cărarea lungă șerpuind în pustie, printre culmile teșite. Iată și troița cu inscripție: Schitul Sf. Nifon – 10 minute. Știu că acolo sus, lîngă Nifon, Părintele Damian sau Constanța construise recent alt schit din lemn – împreună cu fratele Gheorghe, foarte renumit prin credința sa – dar schitul luase foc pînă în temelii acum o lună.

Mai știu că Părintele Irineu, unul din­tre cei mai vestiți duhovnici de la Secu, pe care îl cunoscusem în urmă cu un an, dispăruse și el în pustia codrului de puțin timp.

Cărarea se bifurcă, dar povîrnișul îngust din stînga, cu poiană încon­jura­tă de brazi, îmi spune că trebuie s-o iau pe ramura îngustă. Și trag mare spai­mă, tot urcînd prin omătul pînă la genun­chi, cînd îmi dau seama că întreaga căra­re, cu meandrele ei chibzuite, este făcută din urme de picior gol. Mă așez în genunchi și le privesc cu atenție: da, nu sînt modelele de pe bocanci, este căl­cîiul și cele cinci degete ale unei tălpi mari, cam 44 după ochi. Sus, după gar­dul înalt ce împrejmuiește acum doar cenușă și cîțiva meri scheletici, la mar­ginea posibil de locuit a lumii, un fir de fum iese din pămînt. Acolo trăieș­te fratele Gheorghe, unul dintre ultimii pustnici din Munții Neamțului.

„Fără Psaltire nu pot să trăiesc”

Prin crăpătura ușii bordeiului sub­teran, cu doi ochi încruntați mă spio­nează din întuneric: „De ce-ați venit? Ce vreți de la mine?… Bine. Hai, intrați, eu de obicei nu primesc, dar dacă tot ați bătut atîta drum…” Cobor în grota aceea îngustă, săpată în lut. Înăuntru nu e decît o laviță din lemn, acoperită cu un lăicer și, față în față, o masă lun­gă cu trei cărți: Evanghelia, Ceaslovul și Psaltirea, ultima deschisă. Alături, ochelarii și un ceas întors care ticăie neo­bișnuit de puternic. Nu mă înșela­sem, schimnicul umblă doar cu picioarele goale, ba chiar a mers o dată pînă la el acasă, în Vrancea, desculț. „Mata să nu te smintești la ce-ți zic, că ești băiet tînăr. Nu mai vreau să-i mai văd acolo, la mănăstire, cum se mîțîie de șase ori «Aliluia! Aliluia!», eu citesc toată Psal­tirea în fiecare zi, nu pot să trăiesc fără ea. Doar duminica asta n-am fost la Li­turghie, tot timpul mă duc. Și, să știți, Liturghia-i viața lui Hristos, cum a fost scuipat, înjurat, răstignit…” Sihastrul sare repede de la una la alta, se vede că totuși simțea demult nevoia să-i spu­nă cuiva toate lucrurile astea. Are o barbă răvășită, nasul ascuțit, și palme­le enorme, degetele sînt însă frumoase, nemuncite de mult. „Viața de dinain­te? Mari probleme am avut cu femeile. Ș-acuma îs vînjos, sparg, rup, tot ce prind în mînă. Părintele stareț mi-a zis: «Tîr­năcopul și lopata!» Nu m-a ajutat. Ve­deți dumneavoastră, un taur, un «har­masar» pus la munci grele, cînd îi dai drumul, face prăpăd la iepe. Așa-s și eu. I-am spus: părinte, eu nu mai pot, eu postesc nouă zile. De aici a început totul…”

Și-am zis că nici dacă belești „chelea” de pe mine nu mă mai întorc

Fratele Gheorghe fusese șoferul per­sonal al starețului Vichentie, văzuse și auzise multe. După șase zile de post negru, îi tremurau genunchii, nu avea putere să meargă nici la biserică. „Mi-am legat mușchii picioarelor cu cîrpe, am zis că nu-i las pe draci să-mi facă ce vor ei. Să vedeți, la nouă zile starețul m-o trimis cu mașina jos, în oraș, nu m-o mai lăsat să postesc. Așa tare m-am enervat!” Ridică glasul, temperîndu-și din răsputeri izbucnirea, încleștînd pumnii uriași, ca două baroase. „Bun, nu mă lăsați să postesc… Am oprit ma­șina la mijlocul drumului și am dat foc la carnet. Pentru mine, postul e calea spre sfințenie, și dacă îți mai pune un duhovnic adevărat mîna pe creș­tet și te ia în brațe, e de-ajuns, nu-ți trebuie învățătură, nu-ți mai trebuie nimic.” Doar starețul l-a înțeles oarecum, i-a dat binecuvîntarea să urce aici, în munte, ba chiar a vrut să-i dăruiască haina mo­nahală. „L-am refuzat, pentru că nu-mi trebuie să fiu cu haina lungă de că­lugăr și păcatele cele mari! După cîte stricăciuni am văzut prin mănăstiri, am mers odată trei zile prin pădure, m-am pus pe o buturugă și-am început să plîng în hohote pentru toate relele lumii, pentru ce-a ajuns biata noas­tră ortodoxie. Și-am zis că doar aici, în sihăstrie, îmi pot găsi liniștea, și-am zis că nici să belești chelea de pe mine nu mă mai întorc. Poate c-așa-s eu, fire mai sensibilă, cel mai mic din nouă frați, cînd tăia tata porcul nu pu­team să văd, fugeam.”

Fratele Gheorghe mă conduce pînă la poarta îngustă, în locul acela frumos unde poți vedea de sus Mănăs­tirea Secu. Tot povestind, încins cu centura călugărească, de adevărat ostaș întru Hristos, cu toiagul cît mine de înalt, tre­ce desculț peste zăpadă, pîraie, pietre și cîteodată aș zice că trece peste întrea­gă firea. În rest, sînt doar povești.

De veghe în camera de tezaur
Cu odoarele bisericești de la Secu, îți poți cumpăra țara.

Mănăstirea Secu a fost ctitorită în 1602, de vornicul mol­dovean Nestor Ureche și soția sa Mitrofana, părinții cro­nicarului Grigore Ureche, în locul unei sihăstrii numită „Scitul Zosima” (1564), moștenind un tezaur de o valoare inestimabilă.

Părintele Ioanichie iese în pas vioi din întunericul chiliei, cu o cheie imensă, de jumătate de metru. Alarma de la ușa camerei de tezaur țipă scurt, slobozind ecouri pînă sus, în munții Varsanului. Pășim discret în penumbra rece, și soba e piesă de muzeu. În vitrine elegante tronează evanghelii îmbrăcate în argint aurit, vase liturgice, cădel­nițe, dvere, panaghiare, bastonul Sfîntului Paisie și un fe­lon arhieresc – broderie & țesătură cu fir de aur și argint, reprezentînd Pogorîrea Sfîntului Duh, fețele, mîinile și picioarele Sfinților Apostoli pictate pe piele de căprioară. Prezintă importanță celebra Cazanie a Mitropolitului Var­laam, tipărită la Iași în 1643, alfabet chirilic. Interesantă e și povestea imensului postament de sfeșnic din argint fu­rat de turci și pierdut în goana calului prin codrii Neam­țului. Se observă, încă, urmele rupturii de restul sfeșni­cului.

Umilințele fratelui Gheorghe, pustnicul desculț de la Secu

Eu sînt din Vrancea, înainte să vin aici, la Sfînta Mănăstire Secu, am fost sus, la Piatra Tăieturii, unde m-am înțeles bine cu un călugăr fără un picior. Apoi am fost în Bistrița, la o mănăstire, mi-a spus unul de acolo, un diacon, că nu poate citi Acatistul: cum începe să citească vin dracii și i se face somn. I-am zis: «Dă la mine, îți citesc nu acatiste, chiar Moliftele Sfîntului Vasile cel Mare îți citesc!» Și le-am citit, le-am citit draga tatii, de le-a ieșit fulgii, m-au scos cu poliția din biserică. Tot preotul ăla care m-a pus să citesc – Policarp îi zice – ăla m-a turnat. Dracul lucrează prin oameni, să știți, nu vine cu coadă și cu coarne, vine în chip de om învățat, știe scripturile, că doar din rai a căzut. Dacă-l vezi pe părintele Policarp ce frumos cîntă, ce înalt e, dar ce drăcovenii face. Iertați-mă, nu vă smintiți! Are un cîine mare, alb, cu ochii roșii, n-am mai văzut așa ceva, dă laba cu el cînd pleacă și alte drăcii de-ale lor pe care nu pot să vi le zic.

Părintele Cleopa? Oho, nu se mai naște așa duhovnic ca el! Părintele Cleopa m-a văzut așa desculț și mi-a zis: „Băi, cu mîntuirea nu-i de joacă! Din patruzeci de călugări, unul dacă se mîntuiește”. Nu cum fac ei, nu le mai ajung banii, mașinile, tractoarele! Are mănăstirea vaci și porci în cinci locuri prin munții ăștia. Starețul nu-și mai vede de rugăciune, de cîte afaceri are, șefii lui francmasoni îl pun. Agață cîte o tablă de gît călugărilor, îi trimit în sate, și merge popa bucuros pe ARO. Să știți, banii nu se cîștigă cinstit niciodată, eu am avut bani mulți, dar mi-am dat și încălțările de pomană.

Vreți să vă zic unde e duhovnicul Irineu? Din cauza nelegiuirilor lor, a plecat de la Mănăstire! A fugit în secret la stîna Tăciune pe unde păștea oile cîndva Părintele Cleopa. Nu mai vrea să audă de nimeni.

S-apropie timpul! Semnele sînt aici, aveți buletinele astea de plastic, ei știu întotdeauna unde sînteți, apoi vin cardurile magnetice, alea cu liniuțe… Eu am liniștea aici, ar trebui să nu mă privească, dar moare ortodoxia, biata noastră Biserică!

După atîtea umilințe, ajungi să îi cunoști pe oameni după duh. Abia tîrziu am înțeles: e duhul lui Dumnezeu și duhul dracului. Prostii, călugăr ca înger în trup… Ori sfînt, ori drac! Ori, ori! Nu e cale de mijloc. I-am spus și părintelui Ioanichie, cu care ați vorbit – Doamne, cîte suflete de băieți a stricat și el- că se vede după ochi duhul omului. El m-a întrebat: „Ce-i, Gheorghe, ai vrea să fii un sfînt?” Da, vreau să fiu un sfînt!

Text de Bogdan LUPESCU